Consemnari din notele lui Nicolae Petrescu-Comnen si alte adnotari istorice

Dedic aceasta lucrare memoriei avocatului Dumitru (Miti) Stambuliu, ca o avertizare pentru oamenii politici de azi si o atentionare pentru generatiile ce vin. A te face ca uiti trecutul istoric este ca si cum ti-ai trada neamul si patria, asa cum o gandea Tudor Vladimirescu.

Victor Vernescu

Ilustratia de pe coperta il reprezinta pe Generalul Stefan Panaitescu, seful de stat major al Armatei de Transilvania, pe terasa Parlamentului din Budapesta (1919)

Nicolae Petrescu-Comnen (n. 24.08.1881, Bucuresti - d. 08.12.1958, Florenta, Italia). Jurist, diplomat, profesor, publicist si om politic roman, Nicolae Petrescu-Comnen a indeplinit functia de ministru al afacerilor straine (1938). A urmat studiile primare si secundare la Bucuresti, apoi pe cele superioare la Paris, unde si-a luat licenta si doctoratele in Drept, Litere si Istorie. In anul 1903 isi adauga si numele familiei bizantine Comnen, din care se tragea. Din 1902 a practicat ca avocat apoi ca magistrat la Tribunalul Ilfov (pana in 1914) si Avocat al Statului. A fost profesor de economie si legislatie industriala la Facultatea de Drept din Bucuresti. Nicolae Petrescu-Comnen a fost ales deputat in primul parlament al Romaniei Mari, iar la sfatul lui Ion I.C. Bratianu a intrat in diplomatie: trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei la Berna (1923 - 1928), la Berlin (1928 - 1930), la Vatican (1930 - 1932) si din nou la Berlin (1932 - 1938). In anul 1938, a fost chemat in tara si numit in functia de subsecretar de Stat in Ministerul Afacerilor Straine (17.02. - 30.03.1938) si apoi in cea de ministru de externe (30.03. - 20.12.1938), in cel de-al doilea guvern prezidat de catre patriarhul Miron Cristea, dupa care a fost trimis cu misiuni diplomatice la Vatican, in perioada 1938 - 1940. Dupa ce generalul Ion Antonescu a devenit conducatorul statului, Nicolae Petrescu-Comnen a fost disponibilizat si apoi pensionat. S-a stabilit in orasul italian Florenta unde s-a dedicat publicisticii.

Opera: a publicat lucrari de drept, istorie si memorialistica, precum: Etudes sur les origines de la Magistrature Roumaine, (1902); Etudes sur la conditions des Israelites en Roumaine, Paris, Pedone,1905; Cateva consideratiuni asupra socialismului, (1909); Studiu asupra interventiunii statului intre capital si munca, Bucuresti, Gobl, 1910; Notes sur la guerre roumaine, Paris, Payot, 1917; Statutul international al Romaniei si devenirea ei istorica (1933); Dreptul la viata al natiunilor mici (1944). A publicat o serie de articole in presa elvetiana si franceza in care a subliniat efortul si sacrificiile pe care le-au facut romanii pentru sustinerea frontului alaturi de Antanta.

CUPRINS

Cuvant lamuritor 7
Rugaciunea de la Alba Iulia din 1918 15

Capitolul I
Scut in fata bolsevizarii Europei Centrale 17

Capitolul II
O mare sansa (a cata?) pierduta! 61

Note 141
Anexe 149
Consiliul dirigent al Transilvaniei, Banatului si ?inuturilor romanesti din Ungaria 149
Oameni din lumea politica a vremii 162
Bela Khun 162
Tibor Szamuely 167
Banffy Miklos 169
Nicolae Titulescu 171
Gheorghe D. Mardarescu 180
Traian Mosoiu 184
Scarlat Panaitescu 186
Albert Apponyi 188
Pal Teleki 189
Istvan Csakyi 191
Pavlica Bratasanu 192
Take Ionescu 194
Alexandru Vaida Voevod 196
Nicolae Misu 200
Caius Brediceanu 200
Constantin Diamandy 202
Modelul orasului Fiume si imprejurimile 204
Lupii (schita alegorica) 205
In loc de EPILOG 217
Si totusi ... EPILOG 217

CUVANT LAMURITOR

Inainte de orice, ma simt, intr-un fel, obligat sa spun cateva vorbe care se vor a lamuri impulsul ce m-a facut sa dau tiparului randurile ce vor urma.

M-am format in tinerete si nu stiu daca din pasiune sau, mai de graba, din necesitati, mai intai la un liceu militar, apoi la o scoala militara si o scurta cariera de ofiter de transmisiuni. „Nepotrivirea de caracter” a condus la divortul meu de cariera militara, prin intelegerea ambelor parti. Si astfel, am patruns intr-o lume pe care aproape ca nu o cunoscusem si careia generic ii spuneam, pe vremea vietii in kaki, civilie. In institutul de cercetari la care ma angajasem dupa parcurgerea unei noi facultati, odata intrat in civilie, obisnuiam sa spunem ca laboratorul nostru este toata tara, profilul acestuia fiind energetic, iar obiectivele energetice erau raspandite prin toate zonele, coclaurile si colturile tarii.

In multele deplasari, pana prin 1983, il aveam tovaras de calatorie si vecin de camera de hotel sau de oaspeti din organizarile de santier, pe consilierul juridic Dumitru Stambuliu, al carui arbore genealogic se pierde mult in negura anilor, unul din strabunicii sai intrand in una din ramurile stufoase ale Saratenilor din zona Monteoru - Buzau. Ramura care l-a dat si pe regentul din perioada 1927 - 1930, fost Presedinte al Inaltei Curti de Casatie si Justitie a Romaniei. Din discutiile de prin hoteluri ne-am gasit chiar o intersectie genealogica, unul din Sarateni casatorindu-se la un moment dat cu o domnisoara din ramura de Buzau a vechii familii boieresti Vernescu din Vernesti, cu ascendenti in revolutionarii pasoptisti. El insusi, Mitica Stambuliu, a fost mobilizat, in partea a doua a celui de al doilea razboi mondial, nu combatant pentru ca pentru asa ceva nu-l recomandau cele paisprezece-saisprezece dioptrii pe care le purta pe o rama groasa metalica, ci ca interpret pentru zona austriaca a Cehoslovaciei pe unde parti ale armatei noastre fusesera duse de valul istoriei.

In lungile seri de iarna, sub asternuturile firave ale camerelor de hotel, mai de graba neincalzite, pana ce somnul sa ne cuprinda, discutiile se purtau mai mult pe teme de vechime a reperelor si a momentelor de devenire a neamului nostru. Intre ele nu puteau lipsi conflagratiile celui de al douazecilea veac al erei noastre ce vine de la Hristos incoace. Povestea unirii si formarii Romaniei Mari revenea mereu, prea putine fiind, in epoca aceea, reperele documentare pe care sa le putem consulta, istoria fiind, de cele mai multe ori si peste tot facuta de cei victoriosi si nu redata de observatori neutri in masura in care acestia puteau fi gasiti. In aceste eclipse de informare figura, desigur, interventia armatei romane pentru infrangerea inceputului de revolutie bolsevica in Ungaria, condusa de aventurierul leninist Bela Khun, interventie ce a salvat inca odata (ca de atatea alte ori in trecutul istoric) centrul Europei de valul bolsevic, de asta data, ce putea, in degringolada anilor imediat urmatori incetarii luptelor, dar nu si incheierii pacii succesive primei conflagratii mondiale a veacului, sa copleseasca vechile democratii si sa duca, de ce nu, la triumful, sperat de utopice idei, comunismului generalizat.

In 1983 amicul Dumitru Stambuliu s-a stabilit, alaturi de sotia sa Viorica, medic anestezist cu renume profesional si fiul lor Bogdan, elev de gimnaziu la acea vreme, la Lausanne, in Elvetia, astfel incat, discutiile noastre nu mai puteau continua decat prin intermediul postei, cu grijile si prudentele pe care constrangerile de regim ni le impuneau. Si, in aceste constrangeri, prin foi de hartie folosite drept ambalaj in rarele pachete cu cafea boabe WIENER si ciocolata TOBLLERONE primite de la Lausanne, ne continuam documentarea, el fiind furnizorul, in lumea in care se stabilise posibilitatile fiindu-i favorabile.

Azi, cand aparent avem limite largi de informare si libertati democratice nelimitate, in ce ma priveste constat, din partea celor ce se preumbla, parca mereu aceiasi, prin divanele celor trei puteri ale statului, teribile cenzuri neintelese de masa alegatoare, lasand tara prada spirituala si materiala pentru noi cenzori, parca mai rapace in aparentele de deschidere si transparenta, in care ideile iredentiste, sovinismul, segregationismul si nationalismul prost dirijat derapeaza in haos si liber arbitru.

Tocmai de aceea am zis sa-mi iau inima in dinti si riscul asumat ca, din cioburile de notite pe care cu drag de tara mi le trimitea amicul Mitica Stambuliu, aflat acum la cele ceresti si vesnice, sa adun, pentru generatiile de azi si pentru cele viitoare, o compunere de adevar curat despre evenimentele dintr-o anume epoca in care, ca de obicei in ce ne priveste ca neam si popor, ne-am sacrificat avut si sange pentru a-i feri pe altii care, ulterior, sa aiba posibilitatea sa ne dea cu lingurita ceea ce era din veac al nostru.

* * *

Mai intai, am gasit intr-o revista, trimisa mie de Miti Stambuliu de la Lausanne, scrisa in engleza, un fragment din scrierea unuia, pe numele sau N.P. Comnen. Cu ajutorul fiului meu, eu in afara de romana si oleaca rusa, nu stiu alta limba, am citit fragmentul care mi-a starnit interesul. Primul lucru pe care l-am facut a fost sa caut sa vad cine si ce a fost autorul fragmentului, acest domn N.P.Comnen. Mai intai am fost ghidat, de unii cunoscatori, pe str. Lascar Catargiu, din Bucuresti, la nr. 58, acolo unde o casa veche era scoasa la vanzare, inainte de a fi demolata, desi era inscrisa ca monument istoric, aflata chiar in mijlocul unei zone protejate, aflata fiind langa Piata Victoriei, intre alte case care, chiar daca au suferit modificari, beneficiaza de acelasi statut. Ca localizare, pentru cei de azi, ele sunt la coltul cu str. Grigore Alexandrescu, unde in Restaurantul Buongiorno, prin 1925, locuia o miss Robbins, care dadea lectii de engleza, langa casa Vasilescu, vanduta asociatiei LARES si devenita apoi un club al Aviatiei (mentionata in unul din romanele sale si de Radu Tudoran). E adevarat ca asa cum se gaseste nr. 58 acum, arata si chiar este intr-o stare vecina cu darapanatura, cu tencuiala jupuita si geamurile prafuite la ferestrele inchise, ca si cum viata s-ar fi retras din interiorul altadata somptuos, de pe eleganta-i terasa putandu-se cobori direct in somptuoasa gradina. Un colt intreg a cazut dupa cutremurul din 1977, care a facut sa se prabuseasca turnul cu blazon al casei Bossy de alaturi, asa ca, lipindu-se la loc de bine, de rau bucata ciuntita, o usa interioara a devenit o iesire afara, mereu incuiata. Urmeaza, catre piata, sediul BRD in fruntea sirului de blocuri care, din 1986, au inceput sa se alinieze pe Bd. Iancu de Hunedoara. Cand acesta se numea Soseaua Bonaparte, acolo era cazarma gardienilor publici, imi spuse, cu afabila bunavointa un personaj cu cioc si baston care-si facea obisnuita-i plimbare de seara si catre care am riscat o intrebare.

La adresa la care ne oprim azi a locuit cineva care a avut o cariera diplomatica si, spre sfarsit, politica. El se numea Nicolae Petrescu-Comnen (1881 - 1958), fost delegat la Societatea Natiunilor in perioada 1923 - 1929. N.P.Comnen, aveam sa aflu de la proaspatul si surprinzatorul ghid [Prelucrare dupa o postare pe Google de Andrei Pippidi], reprezentant al Romaniei la Berna, la Berlin, apoi la Roma ca ministru pe langa Sfantul Scaun. A fost, in 1938, chiar ministru al Afacerilor Straine. Valoarea personajului este, pe nedrept, scazuta din cauza snobismului de care contemporanii sai radeau. Petrescu fusese redus la o initiala, iar numele imperial venea, se zice, de la Cotmeana! Corpul nostru diplomatic era inca rezervat celor care purtau un nume boieresc si atunci, omul nostru, desi cu studii bune la Paris, a avut ambitia de a se da drept descendent al bazileilor bizantini (cum aceeasi pretentie o avusese inaintea lui Duiliu Zamfirescu, fara sa fie nici el os imparatesc). N.P. Comnen a fost autorul a vreo douazeci de volume, pe teme politice si juridice: i se datoreaza, de pilda, o prezentare in limba franceza a Dobrogei si cartea de istorie Notessur la Guerre Roumaine, amandoua fiind publicate la Paris in 1918, pentru a apara pozitia Romaniei. Ramanand in Italia dupa al Doilea Razboi Mondial, el a avut o oarecare activitate in cadrul emigratiei romanesti, protestand contra regimului comunist. Casa i-a fost confiscata odata cu colectiile pe care le adapostea, (de argintarie veche, de covoare si de portelanuri, de carti din secolul al XVIII-lea). Personal, imi marturiseste batranelul, am acasa o tipsie de argint care provine din acea colectie, cumparata in talciocul de alta data, pe care o vindea o fosta slujnica in casa lui Iorga. Poarta pe ea o inscriptie, cam emfatica [nenatural, pretentios, bombastic (Dex)] asi spune, fiindca nu explica prezenta acestui obiect de muzeu in casa mea:

„Lui NICOLAE IORGA, care in vremurile cele mai vitregi a crezut fara sovaire si, prin cuvintul, prin scrisul, prin faptele sale, a contribuit la izbandirea visului de aur al Neamului. Cu prilejul aniversarei sale. Un prieten statornic, un admirator neclintit. Roma, 17 Iunie 1931 N.P. Comnen“. Cine mai stie acum ce valoare are tipsia si in ce fel as convinge pe cei de azi cum am intrat eu in posesia ei?

Nu stiu daca familia, incheie amabilul meu ghid, venit parca din istorie, a revendicat cladirea la care ar fi avut dreptul. Din casatoria tatalui lor cu Antoinette von Benedek se nascusera doi copii. Fiul, insurat cu Iolanda Lalu, se chema Raymond-Alexis, pentru a aminti si de cruciade si de Bizant. Fiica figura - tin minte - pe lista participantilor la un congres international de studii bizantine. Traiau, mi se pare, in Canada.

In casa am calcat numai o data, intr-una dintre camerele de la parter, unde prietenii care se mutasera atunci acolo isi adusesera mobilele si un portret de familie de-al lor.

Orice schimbari s-ar fi petrecut intre timp, oricine ar vinde si oricine ar cumpara, sper ca nu se va atinge de casa si nici nu va folosi spatiul curtii, destul de intins, pentru o constructie noua, asa cum se cauta azi exploatarea fiecarui metru patrat de teren. Restaurata, casa l-ar innobila, ca altadata, pe proprietarul ei, isi incheie amabilul conviv povestirea si misia sa de ghid de ocazie.

Dar, sa dau citire fragmentului, asa cum mi-l citi fiul meu, cam nefamiliarizat cu istoria si putin interesat de ea, cum, din pacate, se arata a fi majoritatea din generatia lui si din cele ce-i urmeaza. Iata-l:

«Azi, ca in 1919, aceleasi cruzimi savarsite de hoardele comuniste, aceeasi colusiune intre cativa tradatori cu bolsevicii de la Moscova si, stranie coincidenta, aceeasi stupida indulgenta a conducatorilor din apus, fata de criminalii comunisti si uneltele lor. [Referirile privesc, in mod cert, evenimentele din Ungaria anului 1956 (n.a.)] Azi, ca si ieri, aceeasi pornire impotriva celor care lupta contra anarhiei si pentru triumful legii, aceeasi binevoitoare atitudine fata de un Nasser sau un Kadar, ca odini¬oara fata de Bela Khun si de inspiratorii lui: Rakowski, Radek, Lenin, precursorii Bulganin-ilor, Hrusciov-ilor si Molotov-ilor de azi.

Departe de cel ce scrie aceste randuri gandul de a se face avocatul domnilor Eden, Mollet ori Ben Gurion. Dar este oare cuminte, este prevazatoare, este politica purtarea acelor „Democrati” care s-au napustit cu atata inversunare impotriva lor, in fata „Organizatiei Natiunilor Unite”?

Ori, de ce s-au facut vinovate Guvernele de la Londra, Paris si Tel Aviv? De aceeasi crima ca altadata guvernul de la Bucuresti, de a fi voit sa restabileasca pacea si domnia dreptului acolo unde erau puse in primejdie.

Si in timp ce Areopagul [Consiliu si tribunal suprem al vechilor atenieni care supraveghea exercitarea magistraturilor si judecau crimele grave, n.a.] de la New York era dispus sa ia cele mai grave sanctiuni impotriva celor trei „Agresori” ai inocentului Nasser, Pontifii ONU-ului nu gaseau in arsenalul lor de sanctiuni niciun mijloc eficace pentru a opri faradelegile savarsite de satrapii Moscovei, asupra eroicului popor maghiar.

Vor fi gresit cei trei „agresori” - exasperati de ipocrizia sau de miopia unora si de reaua credinta a altora - cautand sa restabileasca prin forta domnia dreptului violat si sa puna capat batjocurei cotidiene la care erau expusi? Dar ce inseamna aceasta infractiune - oricat de grava va fi fost ea fata de asasinatele in masa, fata de gatuirea unui intreg popor, vinovat de a se fi razvratit impotriva sclaviei, a jafului sistematic, la care era supus de zece ani.

Pentru ce aceste doua masuri?

Sa uitam pentru un moment ca tragedia Ungariei nu este decat consecinta celei mai mari crime cunoscute in Istorie, savarsita la Yalta, Teheran si Postdam, care totusi ar trebui sa mai turbure din cand in cand somnul anumitor capetenii „democratice”. Dar oare Hierofantii de la Lake Succes, cari asista impasibili la asasinarea unui popor mic, nu-si dau seama ca pregatesc Institutiei careia pretind ca-i serveau, sfarsitul fara glorie al defunctei Societati a Natiunilor?

Nu-si dau seama ca aceasta „Justitie” in sens unic inseamna, in ultima analiza, victoria imposturei comuniste, cu tot apanajul sau de consecinte, ce pun in joc existenta Europei, ba odata si odata chiar a lor insisi? Nu-si dau seama ca ingenuncherea Angliei si a Frantei inseamna falimentul Aliantei atlantice si un surplus de influenta a Rusiei in Orient, in Africa ... ba chiar si aiurea.

Sau poate, propusu-si-au Domniile lor sa realizeze profetiile lui Oswald Spengler, care tocmai prin 1919, daca-mi aduc bine aminte, prevedea „Crepusculul” tarilor din Apus”?

Florenta, Decembrie 1956. »

Rasfoind paginile ce urmeaza, la lumina zilelor de azi, cititorul, trag speranta, isi va da mai bine seama de importanta istorica a actiunii Romaniei din 1919, de imensul serviciu adus de soldatul roman nu numai poporului maghiar, scutindu-l de un prapad de proportiile celui de azi, dar si intregii civilizatii apusene, distrugand acel focar de infectie ce se incuibase in inima Europei, amenintand-o cu contaminarea ei totala.

Acesta a fost fragmentul. Mai departe, cititorul va putea lua cunostinta de evenimente putin dezvoltate la noi, la care Romania a fost si Zana buna si Cal de bataie pentru realele-i servicii aduse dreptului la viata libera in democratie si neatar-nare. Dar, ca niciodata pe drept insa mereu cu adevar, orice fapta buna este rasplatita cu ...

In partea finala a lucrarii de fata am introdus un capitol „ANEXE“ in care am cuprins unele informatii pe care le-am crezut interesante cititorului.

Lipseste in aceste Anexe figura lui Iuliu Maniu. Si nu dintr-o omisiune ci, cu buna stiinta. Parerile si informatiile subsemnatului nu sunt magulitoare, dar nici macar favorabile batranului de la Badacini (com. Pericei, Salaj) si tocmai de aceea am preferat sa nu le expun public (cel putin in contextul acestei carti), pentru a nu leza sentimentele celor (poate prea multi) care-l situeaza pe un piedestal al istoriei (destul de putin meritat si tocmai de aceea, cred eu, firav si subred).

Sursa de informare pentru anexe o constituie un bogat material bibliografic (din biblioteca mea personala), lucrari istorice si publicistica. Rar si numai pentru cateva confruntari am recurs si la unele informatii aflate in retelele electronice de comunicare.

Autorul