Tributul Hazardului
Autor: Mircea Noaghiu
Editura: Romania pitoreasca
Seria: Verde
Format: 14,5x20,5 cm
Nr. pagini: 224
Coperta: brosata
ISBN: 978-606-93217-7-5
Anul aparitiei: 2014
PREFATA
Ganduri... Atatea ganduri mi se invalmasesc in minte acum, cand am ajuns la ultima pagina a manuscrisului celei de-a patra carti semnata de neobositul alpinist brasovean, Mircea Noaghiu. Gestul meu de a tasta cuvantul „neobosit” a determinat ca niste randuri dintr-una din cartile sale ce le-am scos din rafturi si le-am pus langa tastatura sa-mi ceara a le reproduce: „Muntele nu ne-a obosit niciodata. Ne-au obosit doar clipele lungi de asteptare si incertitudine cand cercetam crestele din spatele carora trebuia sa apara confratii din alte echipe.” Sau, reiese din cartile sale, mai ales asteptarea nabadaiosilor tineri din clubul ce-l „pastorea”. Si cred ca l-a obosit si lunga asteptare a momentului cand sa poata spune niste adevaruri pe care candva cenzura obliga a fi ascunse sub covor, iar autocenzura le amana pentru vremuri in care sa poata fi rostite si scrise. Scriind asta, nu pot sa nu redau o afirmatie a unui „monstru sacru” al alpinismului postbelic, Lionel Terray: „Chiar daca evolueaza aproape de cer, alpinistii nu sunt ingeri, ci raman mereu oameni, cu inima patata deseori de negriciunea lumii de unde vin si unde se reintorc...”. Iar alt gand imi aminteste cat de surprinsi am fost toti confratii intru pasiune ai lui Mircea care vedeam mereu „negriciuni” in lumea muntelui, ca o carte la fel de curajoasa precum cea de fata, intitulata „Competitia”, a „fentat” cenzura, fiind prezentata „roman” si aparand in 1974! Erau desigur in acea carte si fictiuni, dar „actorii” de pe scena pe care trebuia sa „joace” alpinistii acelor ani au constatat fara efort ca asemanarea unor personaje cu persoane reale, nu era „intamplatoare” cum se afirma la inceputul „romanului”. Multi am crezut ca numele autoarei, Ioana Orlea, e un pseudonim. Dar mai apoi am auzit la postul de radio „Europa Libera” de succesul ce-l avea cu cartile ei in Franta, noua ei patrie.
Revenind la cuvantul „oboseala”, prietenului meu Mircea i se potriveste perfect afirmatia lui Ionel Coman, cel pe „urmele” caruia a calcat si calca. Si nu doar pe strazile Brasovului si pe potecile verticale „marcate cu pitoane”, dar si in ale scrisului. Citez: „Pentru multi dintre noi, alpinismul nu a fost un foc de paie, ci a ramas o pasiune durabila, adaptata anilor, dar mereu atragatoare...”. Cartea de fata dovedeste asta, asa cum a dovedit-o si penultima, „Lacrima de piatra”, pe care, citind-o, ramai uimit ca la 63 de ani, negasind coechipier, s-a dus singur sa mai pitoneze doua lungimi de coarda din „Amurgul zeilor”, traseu inceput cu 20 de ani in urma! A facut asta dupa ce aflase ca traseul e trecut in cartea Cheile Bicazului a amicului sau Ferenc Wild. Ne uimeste si ultima sa ascensiune solitara relatata in cartea de fata, dupa niste interventii chirurgicale dupa care cei mai multi nu se pot desparti de carje. Ne uimeste insa mai ales prin faptul ca nu s-a lasat invins de hazardul ce i-a rapit prieteni sau „elevi”, de faptul ca deseori a fost chemat „sa dea cu subsemnatul”. Nu intotdeauna era vorba de hazard, ci de consecintele nabadailor unor tineri care „uitau” uneori ca mentorul lor ii indemnase mereu la prudenta maxima. Extrapoland, stim cu totii ca de accidentele de pe sosele nu sunt vinovati instructorii auto.
Cei care iubim muntele, ne bucuram cand mai apare o carte scrisa de un confrate intru pasiune. De cele mai multe ori respectivul nu este scriitor de profesie, dar stim ca vom gasi in carte intamplari reale din „lumea noastra”, vom gasi relatate emotii si bucurii, sperante si satisfactii, dar si mahniri si deceptii. Terminand de citit cartea, ne simtim ca intr-o seara sub un cer plin de stele, in jurul unui foc inconjurat de prieteni care isi deapana amintiri. Amintirile din cartea de fata, discutia autorului cu sine-insusi din paginile finale, sunt o dovada ca autorul ei a trait intens, nu doar a vegetat!
Dinu MITITEANU