„Aici, in Romania, am invatat cum se construieste frumos, eficient din toate punctele de vedere“ Interviu cu arhitectul si inginerul constructor albanez Zhani Canco
Data: 1-185 ianuarie 2019 2019
La finalul anului trecut, arhitectul şi inginerul constructor albanez Zhani Canco a vizitat sediul central al AGIR pentru a înmâna preşedintelui Mihai Mihăiţă o lucrare consacrată celor mai importante date care definesc evoluţia economico-socială a României. Cu acel prilej, şi-a exprimat acordul de a informa şi cititorii publicaţiei Univers ingineresc despre vizita sa, expresie directă - cum a apreciat personal - a bunelor relaţii româno-albaneze. În cele ce urmează, redăm respectivul interviu.
Teodor Brateş: Cu siguranţă, cititorii ar dori să afle câte ceva despre sursele interesului dvs. special faţă de România, interes care este reflectat pregnant în cartea pe care aţi dedicat-o ţării noastre.
Zhani Canco: Trebuie să precizez de la început că m-am format aici, în România, în meseria pe care o practic.
T.B.: Da, aţi făcut parte din una dintre numeroasele generaţii de tineri albanezi care au învăţat aici, în România, fapt care constituie o mărturie peste timp a bunelor relaţii între ţările şi popoarele noastre.
Z.C.: Aşa este. România a devenit cea de-a doua mea casă. Menţionez şi în acest interviu, aşa cum am scris şi în carte, că primii tineri albanezi au venit să studieze în România în perioada 1925 - 1939. Au fost aproape 50. În a doua perioadă, 1948 - 1989, au învăţat aici circa 300 de studenți... A treia perioadă, respectiv 1992 - 2018, s-a caracterizat printr-o creştere puternică a numărului de studenţi din ţara noastră, numărul lor ajungând la aproape 1500. În a doua perioadă, m-am numărat printre studenții albanezi din România şi, astfel, cunosc bine cum s-au format ca specialişti la Universitatea din București, Institutul de Petrol și Gaze, Facultatea de Medicină și Farmacie, Politehnică, Institutele de Arhitectură, de Construcţii, în minerit...
T.B.: La Institutul din Petroșani?
Z.C.: Nu, la Timișoara. În acelaşi interval au învăţat aici, în România, atât în Bucureşti, cât şi în alte localităţi ale ţării, conaţionali ai mei care au devenit specialişti în agronomie şi zootehnie, în economie, în diverse domenii ale artei, muzică, pictură, sculptură, precum şi în educaţie fizică şi sport.
T.B.: Revenind la dvs., vă propunem să detaliaţi modul în care v-aţi format într-un domeniu de înaltă specializare, extrem de important pentru orice ţară care şi-a fixat drept obiectiv prosperitatea, în special pe calea dezvoltării economico-sociale.
Z.C.: Aşa cum am mai menţionat, am sosit aici, în Bucureşti, în 1959. Am intrat prima dată cu surprindere în clădirea Institutului de Arhitectură. Frumoasă, foarte interesantă din toate punctele de vedere. Mai ales, am fost plăcut surprins de profesorii care mi-au predat prima dată desenul liniar, tehnic - profesorul Lupu, desenul ornamental - profesorul Simotta, sculptura - profesorul Georgescu. Mi-amintesc cu cea mai mare considerație şi de foștii profesori Sudan - la matematică, Petrașcu, Rusu, Malinovski. Toți m-au ajutat să-mi însuşesc cele mai moderne modalităţi de a construi frumos, eficient, sub toate aspectele.
T.B.: Şi acum să trecem la capitolul următor... Este vorba despre cartea dvs. E un volum impresionant. Câte pagini are?
Z.C.: 500.
T.B.: Am văzut că este structurată foarte interesant, cu accent pe aspectul arhitectural, adică menţionaţi un mare număr de edificii, cu denumirile lor, caracteristici, vârstă și stil, aici, în România.
Z.C.: Sunt patru capitole: în primul, se prezintă România cu datele fundamentale de istorie, de cultură; în al doilea se trec în revistă contribuţiile albanezilor la dezvoltarea unor domenii importante economico-sociale din România, cu evocarea unor momente bilaterale importante, inclusiv mișcările migratorii de acum câteva secole, se continuă cu evoluţiile din a doua jumătate a secolului al XX-lea și până în zilele noastre. În capitolul al treilea, se prezintă perioada de la 1948 până la 1989. A fost o perioadă complicată, atât pentru România, cât şi pentru Albania, dar n-a fost o paranteză a istoriei. Şi în aceşti ani, la dvs., ca şi la noi, s-au înregistrat progrese în numeroase domenii. În acest context, ţin să subliniez că 55 de albanezi au primit, în România, grade didactice şi titluri ştiinţifice - profesori, doctori etc. În capitolul al patrulea, sunt prezentate peste 50 de profiluri ale unor albanezi care s-au specializat în România.
T.B.: Răsfoind cartea, constat că sunt foarte multe pagini dedicate unor oraşe precum București, Oradea, Brașov, Iași, Constanța...
Z.C.: M-am oprit la aceste localităţi deoarece sunt reprezentative pentru multe domenii de activitate din România, dar, bineînţeles, am acordat cea mai mare atenţie evoluţiei arhitecturii româneşti, care reprezintă o mare voce în spaţiul european, cu mulţi arhitecţi care au efectuat studii în Franţa, în Italia, în alte ţări, dar care şi-au pus în toate operele lor o netă amprentă în care se recunoaşte identitatea naţională, şi aceasta începând cu Ion Mincu şi Horia Creangă, continuând cu Petre Antonescu, cu Duiliu Marcu, cu Octav Doicescu. Multe dintre creaţiile lor sunt însoţite de fotografii. Toate atestă legătura dintre arhitectura modernă și arhitectura populară românească...
T.B.: ...cu stilul brâncovenesc...
Z.C.: Evident, în primul rând cu stilul brâncovenesc. Drept rezultat avem de-a face cu o mare diversitate de stiluri, de soluţii conceptuale şi de execuţie dintre cele mai interesante. Dacă privești cu multă atenție, vezi un set de elemente foarte caracteristice mai ales pentru anii 1930 - 1940, cu certe elemente populare, tradiționale.
T.B.: În cele ce urmează, vă rugăm să prezentaţi câteva date de ordin biografic care se înscriu tocmai, într-un mod organic, în istoria relaţiilor româno-albaneze.
Z.C.: Bunicul meu, Visia Canco, care a trăit între anii 1863 - 1927, s-a stabilit în România, unde a desfăşurat o activitate comercială în Ploiești... Unchiul meu, Vilitze Canco (1903 - 1990), a venit în România după ce a absolvit liceul în Albania. S-a aflat aici pentru o perioadă de zece ani. S-a reîntors în Albania, unde a deschis o librărie numită „Argus" și un cinematograf, „Gloria", în Tirana. Acolo a fost pentru prima dată prezentat un film românesc, în anul 1934. Mătușa mea Vasilika (1885 - 1948) s-a stabilit în România și a locuit la București și Ploiești. Vărul meu primar, de tată, Eftim Canco, a studiat dreptul în București, în anii 1930.
T.B.: Dar dvs. unde v-ați născut? În Albania?
Z.C.: În Albania, da. Întâi am urmat cursurile liceale în Tirana. În anii postbelici s-au făcut multe schimburi de studenţi între ţări. Dar Tirana a căutat îndeosebi, pentru nevoile țării, studiile în petrol și gaze...
T.B.: Da, se descoperiseră atunci zăcăminte în Albania...
Z.C: Trebuie precizat că, şi în această privinţă, ne-am bucurat de sprijinul specialiştilor români. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în ceea ce priveşte exploatarea lemnului şi, ca să menţionez un alt domeniu, în medicină. Aşa cum am mai amintit, am venit în România în 1959, hotărât să învăţ arhitectura. Nu am avut nici măcar un minimum de pregătire în acest domeniu şi a fost nevoie să învăţ de la zero, între multe altele, desenul tehnic şi desenul ornamental. Și a fost ceva, domnule... Ceva nemaipomenit. Am început să plâng. „Ce-mi trebuie mie toate acestea?" Dar venisem aici cu o ţintă clară, cu convingerea că trebuie să devin arhitect şi n-aş fi reuşit să depăşesc dificultăţile începutului dacă nu m-aş fi bucurat de sprijinul colegilor mei Ion Ardeleanu, Cornel Popa, Talauc Stoian. A fost extraordinar. Mi-am dat seama atunci cât de puternic este sentimentul prieteniei la români.
T.B.: Cred că este de prisos să menţionăm că întreaga convorbire se desfăşoară în limba română. Apreciez modul în care v-aţi însuşit limba noastră.
Z.C.: Vă mulţumesc.
T.B.: În continuarea temelor abordate, vă rog să vă referiţi la motivaţia faptului că vă aflaţi astăzi, acum, aici, în sediul central al AGIR.
Z.C.: Relaţiile mele cu Asociaţia Generală a Inginerilor din România au propria lor istorie. Întrucât m-am pregătit şi în domeniul construcţiilor, am avut şi am relaţii strânse, în primul rând profesionale, cu inginerii români de această specialitate. Aşa am ajuns să cunosc şi activitatea AGIR. Am scris despre relaţiile dintre noi în publicaţia Univers ingineresc; de asemenea, am scris, pe aceleaşi teme, şi în revista albanezilor din România, Hermus. Am participat, începând cu anul 1996, la simpozioanele AGIR, unde am avut onoarea de a-l întâlni pe preşedintele Mihai Mihăiţă. Aceste simpozioane au o deosebită valoare, deoarece oferă inginerilor din diverse orașe și instituții, chiar și din alte țări, prilejul de a se întâlni în schimburi de experiență profesională și personală, pentru a prezenta noutățile care apar permanent în domenii de interes major. Participând la aceste reuniuni, am avut posibilitatea de a cunoaște ingineri români de care am fost impresionat. Am cunoscut și Orchestra inginerilor, despre care pot să prezint date destul de amănunţite. Astfel, ştiu că a fost înființată în anul 1922, sub organizarea inginerului Aurel Persu. Ulterior, în 1967, a devenit orchestra simfonică a CFR. În 1956, prof. Petru Ghenghea a ajuns dirijorul ei pentru o perioadă de 40 de ani. Când a predat „bagheta", dl Ghenghea mi-a amintit şi de propria mea tinereţe, când am studiat pianul timp de șase ani, perioadă de care îmi aduc aminte cu multă nostalgie. Aş mai vrea să menţionez că mă bucur foarte mult că actuala mea vizită coincide cu sărbătorirea Centenarului Marii Uniri a României. Vreau să urez ţării dvs. toate cele bune. Să fie sănătate, să se afle mereu pe drumul spre progres. Şi, cum spunea Eminescu, să fie mereu „cu braţele nervoase şi arma de tărie".
T.B.: Dacă ar fi să sintetizaţi consideraţiile expuse până acum, ce anume aţi scoate în evidenţă cu prioritate?
Z.C.: Bineînţeles, m-aş referi la satisfacţia pe care o am când constat că relaţiile dintre ţările şi popoarele noastre se întăresc, potrivit unor îndelungate tradiţii. Cu fiecare vizită, avem prilejul să constatăm că multe se schimbă în bine, inclusiv în Bucureşti. Am venit acum împreună cu soţia mea, Karantina Canco, profesor doctor la Universitatea de Ştiinţe Agricole din Tirana, şi fiica mea, Irina, doctor în economie la o universitate europeană din Tirana. Ele au văzut pentru prima dată Bucureştiul, sunt impresionate, au simţit că acest oraş are o vibraţie proprie, o vibraţie inconfundabilă. În ceea ce mă priveşte, nu pot să nu-mi amintesc, de fiecare dată, că aici, în Bucureşti, în anul 2002, am fost premiat de AGIR. Am, deci, toate motivele să mă bucur de această vizită şi, împreună cu familia, dorim să revenim în acest frumos oraş.