Paul Dimo, mehedinteanul-patriarh al energeticii romanesti
Data: 1-15 ianuarie 2020
Un articol pentru o publicație periodică, destinată publicului larg, trebuie să conțină informații generale, ușor de acceptat, ușor de reținut sau, altfel spus, să nu facă exces de termeni de specialitate. Știu bine aceste principii dar, în cazul lui Paul Dimo, născut pe meleaguri mehedințene, nu am putut să țin seama de aceste principii, pentru că personalitatea lui Paul Dimo nu poate fi percepută în dimensiunea ei reală fără aceste amănunte.
Dimo este un nume de origine grecească.
Paul Dimo s-a născut la data de 10 iunie 1905, în Turnu Severin, într-o familie cu descendenți ce ajung până în vremea lui Mihai Viteazul, care i-au fost sprijinitori de nădejde, unul dintre ei fiind chiar pedepsit de turci prin tăierea capului. A urmat studiile liceale în Tr. Severin, perioadă în care profesorii au remarcat preocupările sale pentru electricitate, domeniu aflat, atunci, la început.
În 1923 s-a înscris la Școala Politehnică din București, instituție de învățământ superior proaspăt înființată (1920) prin strădania craioveanului Nicolae Vasilescu Karpen, rector din 1920 până în 1940. A obținut diploma de inginer electromecanic în 1928 după care, în 1929, s-a înscris la Școala Superioară de Electricitate din Paris, obținând titlul de inginer diplomat în 1929. S-a reîntors în țară și s-a angajat, în 1930, ca proiectant la Societatea de gaz și electricitate din București, unde a lucrat până în 1945, ajungând să ocupe funcția de director tehnic.
În 1933, s-a căsătorit cu Liliana Dimo. Din căsătoria lor s-a născut, în 1940, Petre Dimo.
S-a făcut remarcat prin activitatea științifică desfășurată și, în 1949, a fost angajat ca șef de sector cercetare la Institutul de Energetică al Academiei Române, post pe care l-a ocupat până în 1969. În această perioadă, a deținut și funcția de consilier științific pentru Sistemul hidroenergetic și de navigație Porțile de Fier I.
În 1953, a publicat articolul Cauza supratensiunilor prelungite în rețelele cu neutrul izolat, apoi, în 1959, Analiza sistemelor electromagnetice prin separarea nodurilor și utilizarea curenților de scurtcircuit, în care este expusă metoda de analiză a sistemelor electromagnetice cu ajutorul calculatorului, numită apoi Analiza nodală Dimo, urmată de alte cărți în care a dezvoltat acest subiect și care l-au făcut cunoscut în lumea întreagă.
Apoi:
1960 - Tratarea neutrului rețelelor de înaltă tensiune (în colectiv);
1968 - Analiza nodală a sistemelor electroenergetice, carte tradusă în engleză, franceză și rusă;
1971 - Calculul și proiectarea sistemelor electroenergetice (în colectiv);
1975 - Nodal analysis of Power Systems;
1979 - REI - models and state indicators (în limba engleză); Modele REI și indicatori de stare. Sisteme energetice interconectate (în limba română);
În 1968 a obținut, la Institutul Politehnic din București, titlul de doctor în științe tehnice cu teza Analiza sistemelor electroenergetice, apoi, în 1970, titlul de doctor docent.
În 1970 a publicat lucrarea Analiza nodală a sistemelor electroenergetice, în care a propus o metodă de monitorizare şi control pentru sistemul bazat pe urmărirea fazorilor tensiunilor şi curenţilor nodali şi un echipament original, anagraful, bazat pe cunoaşterea defazajelor tensiunilor nodurilor şi dedicat supravegherii regimurilor nodului respectiv.
Pentru această metodă și pentru anagraful propus a obținut mai multe brevete acordate de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci (OSIM), dar și de Oficiile din Germania, Anglia, Franța, Canada, Austria etc.
Anagraful DIMO
S-a făcut cunoscut pe plan mondial în calitate de creator al metodei REI (Radial, Equivalent, Independent - network) - DIMO de analiză nodală a sistemelor electroenergetice.
A utilizat calculatorul numeric, asociat cu analizorul grafic - anagraful DIMO - pentru analiza nodală a rețelelor complexe care puteau fi aduse la o structură topologică echivalentă, reprezentativă. A stabilit, împreună cu alți colaboratori, principiile de dezvoltare a rețelelor electrice de 35, 110, 220 și 440 kV din România.
Pentru activitatea desfășurată a primit numeroase premii și distincții, printre care: ▪ în 1950, împreună cu colectivul în care a lucrat, Premiul de stat pentru Planul de electrificare a țării; ▪ în 1954, Premiul de stat pentru proiectarea hidrocentralei Moroeni, care avea, atunci, o putere instalată de 15 MW; ▪ în 1955, Premiul de stat pentru lucrarea Cauza supratensiunilor prelungite în rețelele cu neutrul izolat; ▪ în 1961, Premiul Traian Vuia al Academiei Române pentru Stadiul stabilității statice a sistemelor energetice; ▪ în 1963, la 21 martie, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, apoi, la 22 ianuarie 1990, membru titular; ▪ în 1968 a fost ales membru al Societății franceze a electricienilor și a primit Premiul Montefiori, care se acordă numai din cinci în cinci ani.
Asociația Științifică și Tehnică a Energeticienilor din România a înființat Premiul Paul Dimo, acordat în anul 2000 de către Liliana Dimo, prima soție, stabilită în Franța în 1962, și Petre Dimo, stabilit în Franța în 1978, tânărului doctor inginer Horea Hârțan.
S-a stins din viață la 17 aprilie 1990.
Bustul lui Paul Dimo este amplasat în curtea Academiei Române.