Din istoria ingineriei românesti
Data: 1-15 iunie 2007
(Urmare din nr. trecut)
A.D. Xenopol preciza în Memoriu asupra învatamântului superior românesc, publicat în anul 1855: „Era deci firesc ca o stiinta ce trebuia sa se aplice dupa documente românesti si presupunea numaidecât cunostinta acestei limbi, sa caute a fi si predata în ea. Nevoia fara îndoiala ca a trebuit sa fie simtita de mult, lipsea însa omul care sa o îndeplineasca. Acest om a fost gasit în persoana lui GHEORGHE ASACHI, luceafar în miscarea de redesteptare a României.“
La începutul anului 1850, Mihail Kogalniceanu, care conducea Departamentul Lucrarilor Publice, a elaborat un proiect referitor la „Scoala de aplicatie pentru drumuri, poduri si zidiri“, primul proiect al unei scoli politehnice în tara noastra.
Domnitorul Moldovei, Alexandru Ghica, scoate la 1 ianuarie 1851 o lege pentru reorganizarea învatamântului. Legea prevedea ca în sectia II sa se cuprinda: tehnologia, arhitectura, facerea de sosele, poduri si ziduri, desenul topografic, indicând prin întreaga ei structura o hotarâta orientare spre practica. Absolventii urmau a acoperi în special nevoia de ingineri. În anul 1852 se aproba raportul pentru asezarea pe lânga Departamentul Lucrarilor Publice a unei scoli de ingineri si arhitecti, cu aplicatii pentru drumuri si ziduri. Ca si în Muntenia, acest asezamânt se mentine numai pâna în anul 1854, din cauza razboiului Crimeii.
În anul 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înfiintat la Iasi prima universitate din tara, în care desfasurarea învatamântului se facea în sectiile de stiinte aplicate.
Printre reformele importante initiate si realizate de Alexandru Ioan Cuza a fost si învatamântul. În Universitatea din Iasi, în cadrul Facultatii de Stiinte, se dezvolta la începutul secolului XX un învatamânt tehnic menit sa acopere lipsa unei scoli politehnice. În anul 1910 se înfiinteaza Scoala de Electricitate, care va functiona în cadrul Facultatii de Stiinte. În anul 1912, în cadrul Sectiei de stiinte aplicate se creeaza subsectiile: Învatamânt Agricol, Electrotehnic si Chimie Tehnologica. Scolile de Electrotehnica si Chimie Tehnologica au functionat pâna în anul 1937.
Universitarii ieseni au militat si în anul 1937 s-a constituit Politehnica din Iasi (fig. 23), care de la început a luat numele lui Gheorghe Asachi, ctitorul învatamântului ingineresc, la anul 1813, în România.
Scoala Politehnica Gheorghe Asachi din Iasi cuprindea la început facultatile de Chimie Industriala, Agronomie si Electrotehnica. Din anul 1941 a cuprins si Facultatea de Constructii.
Rolul social al Politehnicii Gheorghe Asachi din Iasi a fost aratat de profesorul Constantin Busila în anul 1939, pe atunci ministru al lucrarilor publice, în cadrul Consiliului profesoral al Politehnicii, astfel: „Politehnicile, ca si universitatile, trebuie sa creeze elemente de elita de care tara are nevoie pentru a se îndruma pe calea progresului; fiecare Politehnica trebuie sa devina o institutie de înalta cultura si tehnica, de a selectiona si forma si elemente care sa poata duce lupta vietii, sa activeze efectiv si sa-si urmeze drumul normal pe baza meritelor si a muncii ordonate.“
În anul 1948, Scoala Politehnica din Iasi s-a divizat în Institutul Politehnic Gheorghe Asachi (cu facultatile de Chimie Industriala, Constructii, Electrotehnica si Mecanica) si Institutul Agronomic Ion Ionescu de la Brad.
În anul 2005, învatamântul tehnic superior din Iasi s-a constituit în Universitatea Tehnica Gheorghe Asachi si cuprindea 11 facultati: Arhitectura, Automatica si Calculatoare, Chimie Industriala, Constructii, Constructii de Masini, Electronica si Telecomunicatii, Electrotehnica, Hidrotehnica, Mecanica, Stiinta si Ingineria Materialelor, Textile-Pielarie.
Cadrele didactice au cuprins profesori renumiti, dintre care amintim doar pe: Constantin Otin (primul rector), Cezar Parteni, Dumitru Ion Mangeron, Cristofor Simionescu, Alexandru Cisman, Mihai Gafitanu, Mihai Cretu, Corneliu Antoniu, Anton Sesan, Dumitru Atanasiu, Virgil Focsa s.a.
O prezentare scurta facem doar pentru profesorul Dumitru Ion Mangeron, pentru a limita textul.
(Continuare în nr. viitor)