PRACTICI AGROFITOTEHNICE FOLOSITE ÎN AGRICULTURA TARANEASCA DIN OLTENIA
Data: 1-15 iunie 2007
Prin anii 80 am organizat un Cerc de inventica cu studentii de la Facultatea de Electrotehnica, grupa de actionari electrice. Întâlnirile se tineau la Casa de Cultura a Studentilor, corpul vechi, unde exista niste sali splendide. La fiecare întâlnire aveam câte un invitat, inventator de marca. Printre ei, profesorul docent Pop Liviu, de la Facultatea de Agronomie, venit de la Cluj înca de la înfiintarea acesteia, adica din 1948. Domnia sa este cunoscut si pentru soiul de arahide Tâmburesti, adica alune de pamânt adaptate pentru solul nisipos de la Tâmburesti. Cu acest brevet a obtinut în 1995 Medalia de aur la Salonul de Inventii de la Geneva. Dupa sustinerea prelegerii la Cercul de inventica am mers împreuna de la Casa de Cultura a Studentilor, situata în centrul Craiovei, pâna în zona Casei de Cultura a Tineretului, situata pe Calea Severinului. Am discutat multe. Un subiect interesant pentru mine a fost cel legat de tehnicile agricole folosite de taranii din Oltenia. Iata istorisirea profesorului docent Pop Liviu.
Agricultura este una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omului, care s-a perfectionat de-a lungul timpului pe baza experientei practice, la baza careia a stat numai observarea modului cum cresc si se dezvolta plantele în anumite conditii de sol, clima si sub influenta anumitor tratamente. Ele s-au selectat în timpul anilor, ramânând numai acelea care au dat în mod evident productii sporite la unitatea de suprafata într-o perioada de timp mare, concludenta.
Este cunoscut ca în Oltenia, pe o suprafata relativ mica sunt mari variatii de relief si altitudine (de la peste 2000 m în zona montana pâna la 30 m în Lunca Dunarii), de sol (de la nisipurile sarace la cernoziomuri), de adâncime a apei freatice (de la peste 15 metri adâncime pâna aproape de suprafata) si de factori climatici (mai ales precipitatii si temperatura).
În aceste conditii atât de variate de mediu, pe zone mai mari sau mai mici, locuitorii au fost nevoiti sa puna la punct o mare diversitate de practici agricole, iar cele mai multe au o baza profund stiintifica.
Spre exemplu, în zonele nisipoase – iar Oltenia are peste 200 mii de hectare de astfel de soluri – cele mai importante probleme erau legate de asigurarea apei, încalzirea puternica a solului de la suprafata si spulberarea nisipului. Pentru rezolvarea acestora, locuitorii din zona au utilizat tehnici de fertilizare adânca cu gunoi. Astfel, pe nisipurile din stânga Jiului, în zonele unde se cultiva pepeni verzi, cunoscutele lubenite oltenesti, în fiecare cuib unde urmeaza sa se introduca semintele, se pun trei kilograme de gunoi la adâncimea de 50 pâna la 60 cm. Gunoiul nu este spulberat de vânt, nu se mineralizeaza repede, fertilizeaza terenul pe durata culturii, retine apa, care se infiltreaza rapid în adâncime prin nisip, dar se opreste în gunoi ca într-un burete, de unde este preluata de planta pe toata durata de vegetatie, împreuna cu substantele nutritive.
În zona subcarpatica a Olteniei, cu soluri grele, argiloase, taranii obisnuiau sa dea jumatate din cantitatea de samânta stabilita la unitatea de suprafata înainte de arat si jumatate dupa arat. A doua jumatate era încorporata în sol cu grapa. Aceasta practica conducea de fiecare data la cea mai buna rasarire, indiferent de conditiile climatice. Astfel, în anii secetosi, cu caldura mare si putina umiditate, rasarea samânta îngropata mai adânc, adica semanata înainte de arat, deoarece aici, la adâncime, avea umiditate suficienta, pe când samânta îngropata superficial se usca. Din contra, în anii ploiosi si reci rasarea samânta îngropata superficial, deoarece samânta îngropata adânc, având prea multa apa, care nu se infiltra prin solul argilos, putrezea înainte de încoltire. Evident, în anii cu precipitatii si temperaturi normale gradul de rasarire era normal, dar cum puteau sti taranii de atunci cum va fi anul urmator, daca nici cei de azi nu stiu cu certitudine? Asa ca, prin metoda lor, indiferent cum era primavara, umeda sau secetoasa, pierdeau cel mult jumatate din cantitatea de samânta încorporata în sol.