LA MUZEUL SATULUI DIN BUCURESTI
Data: 1-15 august 2007
Abia intrasem la metrou. Probabil eram putin distrat, dat fiind ca m-au surprins o mâna pe umar si o voce calda, ce caracterizeaza pe români si îndeosebi pe bucuresteni: „Nu cumva dumneavoastra aveti nevoie de ajutor? Va stau la dispozitie“.
L-am privit cu stupoare si cu amabilitate si în clipa aceea mi-am adus aminte de vorbele tatalui meu, care cu 70 de ani în urma îsi facuse studiile în Franta si, când venea vorba de Bucuresti, îmi spunea: „Bucurestiul este Micul Paris si, pe deasupra, el parca pluteste peste un sentiment de bucurie, pe care numai acela ce a avut ocazia sa-l vada, este în stare sa devina martor. Într-adevar, românii sunt foarte primitori si amabili“.
Individul cu care începusem sa stau de vorba, dat fiind ca eu mai degraba meditam decât îl auzeam, a presupus ca eram dezorientat din cauza imposibilitatii de a comunica în româneste. De aceea a continuat în franceza. A ramas însa cu gura cascata când i-am raspuns în româneste.
„V-as fi foarte recunoscator daca m-ati ajuta sa ajung la Muzeul Satului.“ De fapt, la Muzeul Satului fusesem cu câtiva ani în urma, dar nu reuseam sa ma orientez deoarece Bucurestiul se transforma de la an la an. Este tocmai aceasta transformare care, împreuna cu uimirea, îti aduce satisfactie si te încânta ori de câte ori îl vizitezi.
„Aici ne aflam la Piata Victoriei, mai departe este Piata Aviatorilor. De acolo, trecând prin Aleea Trandafirilor, veti ajunge la Arcul de Triumf si, de acolo, traversând la dreapta Bulevardul Kisseleff, veti ajunge la Parcul Herastrau, unde este ceea ce cautati dumneavoastra, adica Muzeul Satului.“
Probabil interlocutorul meu si-a dat seama ca pentru mine erau multe acele pieti, strazi, bulevarde si, cu o amabilitate prezenta tot timpul, a adaugat: „Mai bine mergem împreuna, fiindca mai am si eu o treaba acolo. Cu multi ani în urma si tatal meu si-a adus o contributie modesta la obiectivul pe care doriti sa-l vizitati. Muzeul Satului are longevitatea sa de construire, care începe acum o suta de ani, mai exact în prima jumatate a secolului al XX-lea. În anii 1934 – 1936, 1163 de studenti din diverse facultati au constituit 160 de echipe, care au întreprins cercetari în 99 de sate din România. Aceasta munca pasionanta, la care s-au alaturat si arhitecti, ca H.H. Stahl, V.I. Popa, Constantinescu etc., a explorat întreg universul românesc, materializându-se într-o suprafata de 4 ha.“
Însotitorul meu minunat, pe care o frumoasa întâmplare mi l-a daruit, mi-a mai spus: «Ar trebui sa-l onoram pe Dimitrie Gusti, care a reusit sa coordoneze la perfectie toata activitatea. Alaturi de oamenii de cultura, de arta si de stiinta, a angajat 130 de mesteri populari, veniti din 130 de sate, care au conlucrat cu 1100 muncitori de diferite profesii – specialisti constructori, carpentieri, tâmplari etc. – realizând aceasta opera care a ramas mostenire orasului. Au trebuit 10 ani de munca intensa ca, la 17 mai 1936, sa aiba loc inaugurarea acestei adevarate perle muzeistice românesti».
M-a impresionat faptul ca acest om tinea minte pe dinafara atâtea cifre din acea vreme îndepartata. S-ar putea sa le fi auzit de multe ori de la tatal sau.
Plimbându-te de la o casa la alta ale muzeului, patrunzând în ambiantele lor intime, îti vin în minte cuvintele marelui poet român Lucian Blaga: „Vesnicia s-a nascut în sat.“ Trecând prin încaperile taranesti din diferite regiuni, vezi numeroase lucruri - fruct al spiritului creator românesc în ceramica, lemn, textile, piatra, metal. Peste tot sar în ochi icoane realizate de pictori populari anonimi.
Ciceronul, o femeie simpatica, explica în frantuzeste evolutia arhitecturii din secolul al XVIII-lea pâna la începutul secolului al XX-lea, în contextul diverselor materiale prelucrate, al tehnicii de constructie, al planimetriei cladirilor, precum si al conditiilor geografice, istorice, inclusiv al preocuparii pe care au avut-o cei care au facut toate constructiile respective.
Ciceronul continua, de acum înainte însa în româneste: «Aici, în fata dumneavoastra, aveti planimetria generala a Muzeului Satului. Aceasta se întinde pe o suprafata de 10 ha, are 317 constructii diferite, printre care 41 cladiri taranesti, prevazute în interior cu toate recuzitele proprii satului.» Pasiunea ce caracterizeaza acest ciceron parca îti spune: „Iata, aceasta este România însasi, înfatisata prin acest Muzeu al Satului, care a fost si continua sa fie o sursa de inspiratie pentru arhitecti, scenografi, regizori, coregrafi si pentru toti ceilalti artisti“.
Într-un colt al Muzeului am vazut doi oameni care desenau. Erau doi tineri bucuresteni, care se pregateau sa participe la concursul de admitere la Universitatea de Arhitectura «Ion Mincu». Printre conditiile de a iesi învingator în acest concurs este si capacitatea de a desena tehnic si artistic.
Le-am urat succes tinerilor si, dupa câteva ore de „plimbare“ prin Muzeu, am iesit afara si l-am invitat pe însotitorul meu sa stam la o cafea într-un local din apropierea parcului Herastrau. În timp ce luam loc, ne-au venit în ureche sunetele dulci ale cântecului care începea prin cuvintele: „Vrei sa ne-ntâlnim sâmbata seara...“, una dintre perlele muzicii românesti din anii ‘30, iar apoi cântecul „Cine esti tu?“, interpretat de Nicolae Nitescu si surorile Cazacu, atât de îndragit în anii ‘60 ai secolului trecut.
Lucruri ciudate îti ofera viata. Cu doar câteva ore înainte nu cunosteai persoana respectiva si, iata, acum trebuie sa-ti iei ramas bun cu lacrimi în ochi, dorindu-i toate cele bune.
Eram la câtiva pasi departare de local, când aud vocea ospatarului: „Domnule, v-ati uitat suvenirul cumparat de la Muzeu. Luati-l si când veti privi, va veti aduce aminte de România, de Muzeul Satului si de acest restaurant pe marginea lacului pitoresc Herastrau.“