Presedintia Consiliului UE in primul semestru din 2019, o noua etapa in integrarea europeana a Romaniei
Data: 1-15 august 2018
Nu este un secret pentru nimeni că numărătoarea inversă determinată de data la care România va prelua preşedinţia Consiliului Uniunii Europene include paşi decisivi în procesul integrării organice a ţării noastre în comunitatea politico-economică în care - de peste un deceniu - are statutul de membru cu drepturi depline. În fond, despre ce este vorba? Uniunea Europeană nu şi-a propus - nici când avea doar cinci state componente şi nici acum, când, după Brexit, va include 27 de state membre - să anuleze legile concurenţei, ale pieţei libere, ci - dimpotrivă - are în fibra ei existenţială ideea de a folosi toate stimulentele dezirabile pentru progresul tuturor statelor componente. Aceasta este, pe fond, ideea „convergenţei", în ipostazele evocate.
Simultan cu pregătirile de ordin managerial legate de evenimentul din primul semestru al anului viitor, s-a declanşat, în societatea românească, o dezbatere consacrată aprofundării căilor şi mijloacelor de realizare a esenţei procesului de integrare, şi anume apartenenţa la Zona Euro. Desigur, sunt luate în considerare criteriile de convergenţă nominală, precum deficitul bugetar, ponderea datoriei publice în PIB, cursul de schimb, ratele dobânzilor - dar decisiv a fost, este şi va fi momentul în care vom îndeplini integral criteriile convergenţei reale. Se ştie că, pe această temă, s-au iscat şi continuă să se manifeste opinii dintre cele mai diverse, unele în evidentă opoziţie, însă există, şi aici, un consens minimal: la principalii indicatori macroeconomici, cum ar fi produsul intern brut, productivitatea socială a muncii, veniturile definite prin paritatea puterii de cumpărare, gradul de conectare la internet, să se depăşească nivelul mediu de dezvoltare la scara Uniunii Europene.
Experienţa celor peste 10 ani de apartenenţă la Uniunea Europeană confirmă şi reconfirmă o realitate fundamentală a României actuale, şi anume că ar fi fost imposibil să atingem actualul stadiu de dezvoltare a economiei, a societăţii noastre în ansamblu, fără dobândirea calităţii de stat membru al Uniunii Europene. Am mai avut prilejul să relevăm efectele predominant pozitive ale libertăţii mişcării capitalurilor, forţei de muncă, schimburilor de bunuri şi servicii, ale alocării de fonduri nerambursabile, ale multor altor beneficii care au decurs şi decurg din calitatea de stat membru al Uniunii Europene. Nu este cazul să revenim asupra unor fapte şi date care atestă că România de astăzi este şi rezultanta statutului de care beneficiază ca parte componentă, organică a Uniunii Europene.
Desigur, nu ne putem rezuma la evocarea factorilor pozitivi. Însăşi Uniunea Europeană trece printr-un proces, adesea dureros, de autoreevaluare, de considerare critică a obiectivelor strategice şi a mijloacelor de realizare a acestora. Este suficient să ne referim la teoriile care privesc aşa-numita Europă „cu mai multe viteze" pentru a ne da seama că ne confruntăm cu dileme generatoare de mari îngrijorări privind prezentul şi viitorul previzibil al Uniunii Europene.
Este, însă, deosebit de încurajator faptul că România se situează în rândul statelor în care euroscepticismul are cei mai puţini adepţi. Ca orice curent exclusiv „anti", euroscepticismul nu are resurse creative, constructive la capitolul care îi interesează cel mai mult pe oameni, în general, respectiv gestionarea eficientă a resurselor disponibile în numele unor interese majore, pornind de la persoane, continuând cu identitatea naţională pentru a fi încununate de înaltele principii care au stat la baza constituirii Uniunii Europene, de fapt principiile existenţei umane demne, prospere, libere. Dacă acesta va fi unul dintre mesajele preşedinţiei României a Consiliului UE, cu siguranţă, prima jumătate a anului viitor va aduce ţării noastre nu numai un plus consistent de prestigiu, ci şi beneficii importante pentru accelerarea propriei noastre dezvoltări.