NOUL AN UNIVERSITAR DIN PERSPECTIVA PIETEI MUNCII
Data: 16-30 septembrie 2008
Dincolo de sentimentele firesti pe care noul an universitar le genereaza in randurile unor semnificative segmente ale societatii, se profileaza in linii dure elementele de ordin economic pe care procesul de educatie le impune. Din acest unghi de vedere identificam lesne doua „economii“ a caror coexistenta si nu interferenta defineste prezentul: una a sistemului de invatamant care se alimenteaza cu necesarul de resurse financiare prin cresterea continua a numarului de studenti, iar cealalta reprezentanta – in cazul dat – de piata muncii. Care ar fi sansele pentru o schimbare a acestor stari de fapt, fie si numai in spatiul invatamantului public?
Exemplul cel mai bun il ofera „bresa“ creata de invatamantul politehnic. Dupa ezitarile (sa le zicem doar asa) din primii ani postdecembristi, piata muncii a impus o reorientare a candidatilor la profesia de inginer, prin mecanismele ei specifice, astfel incat cererea reala a inceput sa fie tot mai consistent acoperita. S-a ajuns ca aproximativ 40 la suta din totalul absolventilor invatamantului superior public sa fie reprezentate de ingineri. Daca lucrurile se aprofundeaza, se constata ca structura pe specialitati nu se pliaza suficient de acoperitor in raport cu cererea de pe piata muncii, dar tendintele sunt incontestabil pozitive.
In acelasi timp, se constata serioase dezechilibre in materie de cerinte si numar de absolventi in domenii esentiale ale vietii economice si sociale, cele mai mari inregistrandu-se in sfera stiintelor exacte si ale naturii (8,2 la suta din total), medicina (6,6 la suta), arhitectura si urbanism (0,8 la suta). In fata acestei situatii nu este recomandabila „pozitia strutului“ (adica, sa spunem ca nu ne intereseaza), fie si numai din simplul motiv ca deficitul din domenii conexe si interdependente influenteaza puternic ansamblul, provocand adesea grave blocaje.
Tabloul diversificat al invatamantului superior (56 de universitati de stat, 28 de universitati particulare acreditate, 5 in curs de acreditare si 28 autorizate provizoriu), benefic in sine, prezinta si periculoase disfunctionalitati, in special din pricina lipsei de coordonare in raport cu cerintele pietei. Nu este vorba despre revenirea la planificarea centralizata (de altfel, imposibil de „reprodus“ in conditiile actuale), ci despre o strategie unitara fara de care „productia“ de specialisti va fi in contrasens si contratimp cu piata. Ramane, desigur, deschisa tema calitatii invatamantului superior, dar aici nu ne-am propus decat sa semnalam o neconcordanta care ne costa mult in prezent si va induce, evident, costuri insuportabile chiar in viitorul previzibil. Mai este timp pentru evitarea unei astfel de situatii. Nu mult, insa.