Stiinta de a „trage direct la tinta“
Data: 16 - 31 ianuarie 2012
Am mai avut prilejul sa remarcam, in rubrica de fata, momente deosebit de importante prin care se releva rolul de deschizatori de drumuri in stiinta si tehnica al unor ingineri ilustri care au imbracat haina militara. De altfel, elementele care confirma legatura stransa dintre inginerie si armata (de-a lungul secolelor si mileniilor) reprezinta un capitol fascinant de istorie, cu multe reverberatii de seama in prezent, cand se discuta aprins despre necesitatea de a se folosi cercetarile stiintifice de natura militara exclusiv in folosul umanitatii, excluzandu-se utilizarea unor remarcabile descoperiri in scopuri indezirabile.
In numarul de fata ne vom referi la cel care a vazut lumina zilei in vara anului 1852, in comuna mehedinteana Crainici, cel ce va deveni generalul Grigore Crainiceanu, sef al Marelui Stat Major si, apoi, ministru de Razboi in perioada 1909 - 1910. A fost un inginer de marca in intreaga cariera, contributiile sale tehnico-stiintifice fiind grefate pe o educatie de specialitate de prim rang, la Scoala Militara din Iasi, la Scoala de Ofiteri de Geniu din Bucuresti, apoi, la Scoala de Aplicatie de Artilerie din Bruxelles. Ceea ce a realizat se poate sintetiza prin formula aleasa drept titlu al evocarii de acum: a tras direct la tinta. Si nu a fost vorba despre orice fel de tinta, ci despre una care a urmarit exclusiv interesul national, apararea tarii, in special prin realizari ingineresti de exceptie.
Grigore Crainiceanu a apreciat, mai devreme decat multi alti militari din perioada in care a trait si creat, rolul esential al fortificatiilor in cazul unei tari care n-a avut niciodata ambitii de cuceritor. Vorba lui Mircea cel Batran: „Imi apar nevoile si neamul“. Prima proba „de foc“ careia i-a facut fata cu brio a constituit-o construirea fortificatiilor de la Calafat in anul declansarii Razboiului de Independenta. Forturile pe care le-a ridicat pe malul Dunarii au permis un amplasament optim pentru artilerie (sa ne amintim de ceea ce spunea Carol I cand s-au tras, de acolo, de la Calafat, primele salve de artilerie: „Asta-i muzica ce-mi place“), ceea ce a permis trecerea cu succes a Dunarii in vederea castigarii, prin lupta, a neatarnarii tarii. Ca o dovada a inaltei aprecieri a calitatilor sale de inginer constructor si, deopotriva, de strateg militar, i s-au incredintat lucrarile de fortificatii de la Plevna, Grivita, Dolni Etropol si Vidin, lucrari care - la randul lor - s-au dovedit decisive in infrangerea armatei otomane.
Experienta castigata in conditiile razboiului a fost folosita din plin de eminentul constructor de fortificatii atat in realizarea unor lucrari de profil in vederea apararii frontierelor Romaniei, cat si pregatirii de militari specialisti din domeniu. A fost profesor de fortificatii la Scoala de Ofiteri de Infanterie si Cavalerie, la Scoala de Artilerie si Geniu, la Scoala Superioara de Razboi din Bucuresti (actuala Universitate Nationala de Aparare Carol I). Generatiile de ingineri-ofiteri pe care le-a format au purtat vesnic recunostinta profesorului lor pentru cunostintele impartasite, pentru sprijinul acordat in propriile lor cariere si, nu in ultimul rand, pentru insuflarea unui sentiment si a unui comportament la cele mai inalte standarde etice.
In acelasi timp, potrivit cerintelor apararii nationale, Grigore Crainiceanu s-a afirmat semnificativ in ierarhia militara, parcurgand toate treptele, de la sef al serviciului de geniu la nivelul unui Corp de Armata pana la cea de ministru de Razboi. Desi de varsta relativ inaintata in perioada Primului Razboi Mondial, nu si-a crutat energiile pentru a contribui la construirea celui mai celebru sistem national de fortificatii, cel de pe linia Galati - Namoloasa - Focsani. Cum bine se stie, acest sistem a functionat remarcabil si a permis obtinerea unor importante victorii care au dus la faurirea Romaniei Mari. Pana la sfarsitul vietii, in 1935, a fost permanent conectat la tot ceea ce a fost nou si important in domeniul in care s-a afirmat, ajutand - in special - la adaptarea sistemelor de fortificatii la cerintele razboiului modern.
Viata si activitatea generalului Grigore Crainiceanu ofera, cum se vede, numeroase temeiuri pentru a constitui un profil de inginer-ofiter demn de tot respectul, de toata pretuirea generatiilor de ieri, de azi si de maine. Ceea ce se cuvine de subliniat indeosebi este faptul ca „mostenirea“ sa se concretizeaza in lucrari capitale din domeniul pe care l-a slujit cu competenta si daruire. Ne referim, mai ales, la lucrarile Constituirea cetatilor si fortificarea tarilor cu aplicatiuni la fortificarea Romaniei (1883), lucrare distinsa cu premiul Nasturel-Herescu al Academiei Romane, Experience des coupoles a Bucarest (1886), Utilitatea cetatilor (1989), La fortification permanente actuelle (1989), Geografia militara. Frontiera Carpatilor. Idei de aparare. Studii pe teren in anii 1888, 1889, 1890 (1894), Tratat de fortificatiune (1910).
Ca expresie a aprecierii activitatii sale stiintifice, a fost ales membru corespondent (1909) si membru titular (1910) al Academiei Romane. In 1883 a pus bazele Revistei militare, iar in 1889 a avut initiativa infiintarii Cercului publicatiilor militare, astfel incat numele sau este legat si de inceputurile moderne ale unui gen de publicistica a carei evolutie - pana in zilele noastre - poarta si pecetea de neconfundat a conceptiei generalului Crainiceau despre rolul informativ si formativ al presei militare atat in materie tehnico-stiintifica si de comanda, cat si in ceea ce priveste profilul moral al celor care au slujit si slujesc Armata Romaniei.
Trecerea in revista - fie si numai pe scurt - a unor elemente din biografia generalului-inginer Grigore Crainiceanu este de natura a releva temeiurile convingerii ca avem numeroase modele demne de urmat in cele mai diferite sfere ale profesiunii noastre si in cele mai diferite momente ale istoriei nationale. Cunoasterea lor este o sursa de inspiratie si ceva mai mult, cum spunea Nicolae Iorga: „Un exemplu si o mustrare“. Exemplu pentru tot ceea ce au realizat, mustrare pentru ca facem prea putin pentru a fi la inaltimea modelului oferit.