Ce facem cu patrimoniul nostru industrial si tehnic?
Data: 16 - 31 octombrie 2015
Timpul trece repede. Ajungem, peste cateva luni, sa facem bilantul lui 2015: un an ca oricare altul (nu prea bun, pentru patrimoniul cultural, dar nu ne mai mira acest lucru), unul dintre nenumaratii ani dedicati unei activitati, unui fenomen, unei personalitati, unei comunitati.
Am ajuns sa serbam toate cele, sa le inchinam zile, luni, ani, decenii: caii, matele, tocurile, dezvoltarea, cutare limba, imbratisarile, prietenia, femeia, barbatul, copilul si multe, multe altele. Cam in fiecare zi ne bucuram de cate ceva. Evident, o multime de zile sunt rezervate (mai mult, in vorbe) unei franturi din patrimoniul cultural. De exemplu, anul in curs este dedicat Patrimoniului Industrial si Tehnic. In consecinta, tema din 2015 a Zilelor Europene ale Patrimoniului (sarbatorite anual, in a treia saptamana din septembrie, la initiativa Consiliului Europei) a fost tocmai aceasta. Am avut, asadar, un prilej de reflectie si noi, romanii, despre ce facem cu patrimoniul industrial si tehnic al tarii.
Comparatii strict necesare
Trebuie spus ca, pe plan international, muzeele de istorie a tehnicii sunt, demult, centenare. Fondatorul muzeului nostru, de exemplu, inginerul Dimitrie Leonida, dupa ce a vizitat, in 1903, celebrul muzeu al tehnicii de la Munchen, intors in tara in 1908, a infiintat muzeul care, astazi, ii poarta numele. In acest fel, actualul Muzeu National Tehnic Prof. ing. Dimitrie Leonida sau muzeul din Parcul Carol (dupa cum il stiu unii dintre noi) a ajuns sa fie unul dintre primele muzee nationale bucurestene, alaturi de actualul Muzeu Antipa, Muzeul National de Antichitati si Muzeul de Arta Nationala (actualul Muzeu National al ?aranului Roman).
Sa revenim, insa, la actualitate. Comparativ cu ideea de patrimoniu tehnic, cea de patrimoniu industrial este una cu mult mai recenta. Procesul de dezindustrializare, inceput, in Vestul Europei, inca de acum patru decenii, i-a determinat pe oamenii care au constientizat faptul ca nu se poate sterge din istoria creativitatii omenesti o pagina atat de importanta, cum este aceea dedicata gandirii tehnice, sa lupte pentru conservarea unor mostre ale istoriei tehnicii si industriei. Daca, in Romania, despre acest lucru nu s-a vorbit, practic, in perioada de continuare a industrializarii, pana la sfarsitul regimului comunist, anii de dupa 1989 au adus un fel de entuziasm distructiv ce a urmarit distrugerea industriei nationale (calificata drept „o gramada de fiare vechi“, apud intaiul prim-ministru post-decembrist), care a facut imposibil orice efort al putinilor oameni care intelegeau faptul ca aruncarea la rebuturi a instalatiilor si constructiilor industriale nu reprezinta, in sine, o solutie. Pana cand sa se dezmeticeasca inginerii, arhitectii si istoricii, ne-am trezit ca o multime de fabrici erau, deja, demolate, indiferent daca ele datau din timpul regimului ceausist sau erau vechi de doua secole. Primele eforturi de conservare a acestor marturii au fost consemnate abia in urma cu maximum 20 de ani, si atunci, foarte timid. Prabusirea industriei nationale si a produsului intern brut a dus la un adevarat taifun al distrugerilor, de-a valma, de la mine de carbuni, pana la rafinarii, a tot ceea ce inteligenta romaneasca reusise sa cladeasca, vreme de multe decenii. Practic, abia inceputul secolului actual a marcat primele initiative concrete menite sa salveze de la disparitie cai ferate seculare, fabrici si instalatii industriale. Evident, oamenii rationali au inteles ca nu se poate salva totul si nu se poate conserva totul, pentru ca asa ceva ar fi imposibil, din punct de vedere fizic, si ar fi nerentabil, din punct de vedere economic. Dar pastrarea unor marturii era necesara. Altfel, oricine si-ar fi putut imagina ca societatea romaneasca a trecut de la epoca practicarii agriculturii extensive la aceea a industriilor ecologice, fara niciun pas intermediar.
Scurtcircuit: societatea civila - autoritati publice
Un grup de entuziasti a format Asociatia pentru Arheologie Industriala si a incercat sa se afirme si pe plan mondial, prin prezenta activa in cadrul TICCIH (Comitetul International pentru Conservarea Patrimoniului Industrial), unde suntem reprezentati de universitarul arhitect Irina Iamandescu. Dar eforturile au ramas, mai degraba, in sfera societatii civile, decat in preocuparea autoritatilor publice, chiar daca, intre timp, a fost promulgata Legea nr. 6/2008 privind regimul juridic al patrimoniului tehnic si industrial. Lipsita de o reala vointa politica a autoritatilor publice pentru aplicare, Legea nu si-a atins efectul dorit, in ziua de azi, ea necesitand o grabnica amendare, pentru a i se crea un mecanism eficient de aplicare.
Exista, evident, si alte muzee decat Muzeul Leonida, infiintate cu scopul apararii acestui tip de patrimoniu, cum ar fi Complexul National Muzeal Moldova (unde functioneaza o celebra sectie de istorie a stiintei si tehnicii), un muzeu al Politehnicii bucurestene, un Muzeu al Cailor Ferate Romane, Muzeul National al Aviatiei si inca altele cateva. Dar vizibilitatea lor este, inca, foarte redusa, din cauza lipsei de interes a ocarmuitorilor ministeriali ai acestora. In plus, siturile care prezerva patrimoniul industrial pot fi numarate pe degete si, nu intotdeauna, putem vorbi despre o conservare reala a patrimoniului.
Asa-numitele Hale Carol si Filaret sunt pastrate cu destule sacrificii si nu in cea mai buna stare. Calea ferata de la Oravita la Anina (cea mai veche de pe teritoriul Romaniei, datand din 1854) este doar partial conservata. Celebra Moara a lui Assan (prima moara cu aburi din tara, construita in 1853) este, in continuare, furata si distrusa (inclusiv, prin incendiere), caramida cu caramida. Si exemplele pot continua pe multe zeci de pagini. Chiar si Muzeul Leonida se afla sub amenintarea disparitiei, S. C. Electrica (actualul administrator al muzeului) neavand niciun fel de intentie de a se ocupa de continuitatea asezamantului muzeal.
In asemenea conditii, nu ne putem astepta la nimic bun, in viitorul apropiat. Eforturile demne de toata admiratia, ale catorva profesori si ingineri, ale unor colectionari privati si ale unor demnitari fara putere reala in politica de zi cu zi, pentru conservarea si punerea in valoare a acestui patrimoniu, sunt sortite esecului, in lipsa unui mai mare interes din partea societatii civile romanesti. Din pacate, intelighentia tarii este formata, mai degraba, din filozofi si literati, prea putin interesati de creatia tehnica. Unii dintre ei cred, si acum, ca industrializarea a fost o unealta a diavolului, menita sa distruga esenta spirituala a natiei (nu glumesc: ei chiar cred asta!), si care ne-a indepartat de la dragostea pentru natura si peisajul cu copacei si populat de oi. Nu spune nimeni ca trebuie sa pastram totul din ceea ce a insemnat industria tarii; dar sa distrugem totul este o dovada de prostie consolidata.
Si totusi, exemplul pozitiv...
Avem si cateva (foarte, foarte putine) exemple de reutilizare rationala a unor foste spatii industriale. Ma limitez la a da doua exemple din Bucuresti. Primul este cel al cladirii fostei Burse a Marfurilor, proiectata de un italian care a realizat mai multe cladiri in Romania - Giulio Magni - si de Anghel Saligny, unde functioneaza, din 2006 incoace, spatiul cultural The Ark (redesenat de arhitectul Mario Kuibus). Al doilea este cel al fostelor Ateliere Tipografice Cartea Romaneasca, transformate in Centrul Metropolis, dat in folosinta in 2009. Doar incapatanarea unor arhitecti militanti, ca Adrian Craciunescu sau Sergiu Nistor, implicati in multe dificile campanii pentru prezervarea patrimoniului industrial si tehnic, a facut ca unele dintre aceste constructii sa fie salvate si reconvertite pentru functiuni culturale si comerciale. Lucrul este posibil, cu conditia sa existe bunavointa si interes, atat din partea autoritatilor, cat si din partea investitorilor. Desigur, atunci cand aveam de-a face cu multinationale hraparete sau cu miliardari locali prieteni cu interlopii, mai degraba, decat cu legea, nu putem avea parte de rezultate palpabile. Este o lupta care se desfasoara zilnic, si care are nevoie de implicarea muzeelor, a muzeografilor si a specialistilor in patrimoniul cultural. Dar daca nu va exista o ridicare a gradului de constiinta publica, daca nu vom avea comunitati care sa lupte pentru patrimoniul tehnic si industrial, intelegand ca si acesta face parte din averea nationala, nu vom reusi sa facem mare lucru. Vom ramane o societate vegetativa, lasata la indemana unor persoane interesate exclusiv de profitul personal.
N.R.: Articol preluat din Revista CULTURA, nr. 36/2015
Subtitlurile apartin redactiei Univers ingineresc