Jurnal de bord Competitivitatea, intre scop si mijloace
Data: 16-30 noiembrie 2017
În perioada actuală, când se conturează bilanţul pe anul 2017 şi se depun eforturi pentru stabilirea principalelor ţinte economico-sociale pentru 2018, revine tot mai des în dezbaterile publice noţiunea de competitivitate. Nu este cazul să li se spună inginerilor cât de important este acest concept pentru propria activitate, precum şi pentru unităţile economico-sociale în care lucrează iar, pe un plan mai larg, pentru economia naţională în ansamblu. Ceea ce, însă, nu se poate cuprinde într-o simplă definiţie priveşte modalităţile practice prin care structurile economico-sociale enunţate se pot menţine şi consolida, pe o piaţă internă şi externă marcată de o concurenţă tot mai acerbă. În acest context, se iau, desigur, în considerare mai ales factorii clasici de creştere a competitivităţii, cum sunt resursele de materii prime, tehnologiile utilizate, nivelul tehnic al capacităţilor de producţie, calitatea forţei de muncă şi a gestiunii întregului complex al firmei, sub imperativele unui management performant.
În toate aceste domenii sunt evidente locul şi rolul inginerului indiferent pe ce trepte ierarhice se situează. Cum, însă, orice decizie se fundamentează prin luarea în considerare a contextului, apare deosebit de clar că se cer luate în calcul procesele şi fenomenele reale de pe piaţă, ceea ce presupune şi lărgirea ariei de cunoaştere dincolo de obiectul muncii fiecăruia. De fapt, aceasta este tema-cheie a creşterii competitivităţii, întrucât piaţa internă şi cea externă exercită o influenţă decisivă asupra obiectivelor pe care şi le propune fiecare firmă sau orice altă entitate angrenată în schimbul de activităţi. Aşa ajungem la necesitatea de a se asigura o poziţie cât mai bună pe piaţă prin apelul la mediul în care îşi desfăşoară activitatea, în primul rând la calitatea instituţiilor, la stabilitatea macroeconomică, la performanţa în materie de inovare. Sunt factori determinaţi de politicile publice, însă concluziile care se desprind din orientările generale ale factorilor decidenţi la nivel naţional au o importanţă primordială pentru ceea ce se hotărăşte şi se aplică la nivelul fiecărei entităţi din categoria celor menţionate. Sigur, au importanţa lor cadrul instituţional, calitatea infrastructurii, modul în care se asigură, la nivel naţional, sănătatea publică şi se promovează învăţământul adaptat cerinţelor pieţei, însă, până la urmă, tot la bază se creează premisele creşterii competitivităţii.
Întrucât competitivitatea reprezintă şi o măsură a performanţei, analizele la obiect implică, fără excepţie, recursul la comparaţii şi clasamente. Comparaţiile se fac pornindu-se, fireşte, de la stările de fapt la nivelul subramurilor şi ramurilor, dar şi cu stadiile atinse la nivel naţional. Actualele manifestări prin care se stabilesc topurile pe domenii de activitate sunt un bun prilej pentru aprofundarea analizelor la care ne-am referit. Totodată, acestea oferă clasamente edificatoare în funcţie de care pot fi mai bine concepute planurile de afaceri, proiectele investiţionale, politicile de marketing, respectiv tot ceea ce contribuie la menţinerea pe piaţă pe o perioadă cât mai îndelungată.
În pofida diversităţii situaţiilor, a specificului fiecărui tip de activitate, nu este dificil de identificat elementul-cheie, şi anume nivelul productivităţii muncii. Cum se ştie, în acest indicator se concentrează aproape tot ceea ce înseamnă activitate tehnică, economică şi socială. Este suficient să se măsoare productivitatea muncii la toate nivelurile, în firme, în unităţi administrativ-teritoriale, în ramuri de activitate şi pe întreaga economie pentru a se determina cu precizie potenţialul de competitivitate şi ierarhizarea acestuia pe scala amintită. În acest fel, sunt create condiţiile pentru punerea accentului pe avantajele competitive, ceea ce reprezintă, aşa cum o dovedesc topurile actuale, adevărata cheie a succesului.