Stafeta generatiilor socio-profesionale intr-o noua etapa a societatii cunoasterii (I)
Data: 16-28 februarie 2010
Agentia Romana de Asigurare a Calitatii in Invatamintul Superior (ARACIS) a prezentat raportul Starea Calitatii in Invatamintul Superior din Romania 2009, subintitulat Barometrul Calitatii – 2009. Documentul – finalizat la sfirsitul primului an al proiectului Asigurarea calitatii in invatamintul superior din Romania in context european. Dezvoltarea managementului calitatii academice la nivel de sistem si institutional – vizeaza calitatea academica a activitatilor din sistem si propune o analiza a invatamintului superior ca sistem. Raportul se bazeaza pe perceptii ale studentilor, cadrelor didactice si angajatorilor, precum si pe date si informatii oficiale. Analiza avanseaza comparatii intre sistemul nostru si sisteme similare din lume si identifica performante, dar si dificultatile care se cer inlaturate.
Situatia invatamintului superior tehnic a stat intotdeauna in centrul preocuparilor Universului ingineresc. Chiar daca Raportul ARACIS nu vizeaza exclusiv acest segment, ci sistemul in ansamblu, consideram ca datele si concluziile cuprinse in acest document – care, precizam, nu reprezinta punctul de vedere al redactiei, ci apartin autorilor studiului – sunt extrem de interesante si de utile pentru toti cei preocupati de viitorul corpului ingineresc din Romania. Din acest motiv, prezentam fragmente sugestive din Raport. Mentionam ca am luat aceasta decizie in urma aprecierilor pozitive care vizeaza calitatea lui stiintifica, formulate de specialisti din rindurile tuturor „actorilor“ implicati in sistem si in urma opiniilor potrivit carora pe baza lui se pot elabora strategii de management al calitatii, de dezvoltare a culturii calitatii.
Evaluarea calitatii: o abordare contextuala
In constructia unui fundament al dezbaterilor despre calitatea academica, pornim noi insine de la un set de contexte. Totodata, admitem ca exista o variatie a imaginii calitatii educatiei superioare in functie de contextele luate ca referinta.
Orizontul multicontextual de evaluare a calitatii invatamintului superior este, pina la urma, unul subiectiv, chiar daca este bazat si pe date obiective. Aceasta subiectivitate trebuie inteleasa in termenii perceptiilor pe care diferite categorii de „actori“ le au cu privire la educatie, in general, si la calitatea academica a programelor universitare de studiu, in special. Avem in vedere, desigur, si un orizont contextual obiectiv, pe care il definim in termeni ce tin de demografie in general, de demografia invatamintului superior, in special, si de finantarea publica a universitatilor. De asemenea, imbinam referinte externe cu referinte interne, date obiective cu variatii subiective ale perceptiilor diferitelor categorii de persoane interesate sau direct implicate in invatamintul superior. Dar nu ne-am propus si nici in viitor nu intentionam sa imbinam analiza starii calitatii academice cu vreo analiza a starii societatii in care invatamintul superior functioneaza. Lasam altora asemenea ambitii si ne limitam doar la relevarea acelor atribute subiective sau obiective ale calitatii academice din universitatile romanesti care ar putea stimula dezvoltarea si imbunatatirea unei veritabile culturi a calitatii.
Indicatori si scoruri
Primul set de indicatori care masoara starea calitatii invatamintului superior romanesc este gindit in contextul participarii tarii noastre in Procesul Bologna. Indicatorii selectati corespund celor mai importante obiective ale Procesului Bologna: organizarea studiilor universitare pe trei cicluri, recunoasterea diplomelor, mobilitatea europeana etc. Al doilea set de indicatori vizeaza acel context care rezulta din mesajele externe (extra-institutionale) ale instantelor implicate in asigurarea calitatii academice a proceselor universitare. Indicatorii selectati in acest set vizeaza mai ales relatiile dintre studenti sau absolventi si calitatea perceputa a ofertelor educationale ale institutiilor de invatamint superior. Al treilea set se refera la diverse aspecte institutionale ale lumii universitare, asa cum acestea sunt percepute de angajatori, studenti si cadre didactice. Documentul subliniaza ca starea calitatii invatamintului superior romanesc poate fi apreciata ca una predomanant moderata.
In acest moment, trebuie sa acceptam o realitate indubitabila: obiectivele Agendei Lisabona sunt imposibil de indeplinit pina la finele lui 2010, iar Procesul Bologna intra intr-o a doua etapa, a carei durata (inca zece ani) a fost propusa si se va consfinti la intilnirea aniversara a ministrilor responsabili cu invatamintul superior din Europa din acest an (Budapesta si Viena). In aceste conditii, proiectiile pentru invatamintul superior nu pot fi de tip determinist. De exemplu, inca nu putem raspunde documentat la intrebarea „ce doresc economia si societatea de la universitati si absolventii lor?“ Raspunsul ar avea probabil citeva componente cunoscute, cum sunt: „absolventii sa devina buni cetateni in societati democratice, sa-si dezvolte personalitatea, sa invete si sa stapineasca limbi straine, sa opereze tehnicile de calcul si de comunicare etc.“, dar si componente insuficient fundamentate pentru a ne putea apropia de raspunsuri satisfacatoare, respectiv: „care sunt domeniile economice in care trebuie sa pregatim absolventii cu competente individuale de tip profesional si cum va evolua in timp cererea de astfel de absolventi pe piata muncii; care este piata muncii la care ne referim in Romania in conditiile globalizarii; care sunt domeniile in care trebuie stimulata cercetarea in corelare cu cererea sociala si economica etc.“
Masurile corective luate la nivelul universitatilor, in absenta raspunsurilor la astfel de intrebari, ar perturba puternic un sistem deja perturbat si nu vor rezolva nimic!
Indicatorii de calitate care au obtinut cel mai frecvent „starea pozitiva“ sunt cei de tip input (intrare). Acest fapt indica o preocupare generala, la nivelul sectorului educatiei superioare, catre satisfacerea unei anumite forme de calitate, cea definita prin „valorile de intrare“. Exista cel putin o explicatie care intemeiaza aceasta preocupare generala, inca domanant centrata pe satisfacerea indicatorilor ce descriu valorile de intrare. Este vorba despre o explicatie de tip institutional, care are in vedere faptul ca metodologiile mai vechi de evaluare, instituite in anii 1990 de catre Consiliul National de Eva-luare si Acreditare Academica (CNEEA), gindeau calitatea in lumina respectarii unor reguli care impuneau, in primul rind, cerintele unor indicatori de intrare (modalitatile de acces al studentilor catre programele de studii, raportul dintre numarul de studenti si numarul de cadre didactice, existenta unui anumit nivel de resurse in ceea ce priveste baza materiala etc.). Inertia evaluativa a calitatii academice, derivata din mai vechea metodologie, este inca prezenta si astazi. Aceasta forma specifica de intelegere si evaluare a calitatii (care valorizeaza preponderent satisfacerea indicatorilor de input) este divergenta cu forma de intelegere si evaluare a calitatii academice in termenii rezultatelor in invatare si ai rezultatelor institutionale, forma existenta deja in metodologia curenta a ARACIS si domananta in cadrul sistemului european al ENQA (Asociatia Europeana pentru Asigurarea Calitatii in Invatamintul Superior) si EQAR (Registrul European de Asigurare a Calitatii): calitatea educatiei superioare este raportata, in special, la gradul de indeplinire a indicatorilor de iesire (output, outcome, feedback). Indeplinirea unui nivel minim de performanta a indicatorilor de intrare reprezinta doar o conditie necesara si din start asumata, dar departe de a fi suficienta.
Date demografice si fluxuri universitare
Universitatile romanesti nu numai ca nu se afla in niciuna dintre clasificarile europene ale celor mai bune institutii de invatamint superior, dar nu se afla nici in topul primelor 5 destinatii de studii pentru studentii altor tari europene. Exceptie face Republica Moldova, situatie explicabila, avind in vedere politica statului roman de a oferi locuri speciale de studiu cetatenilor moldoveni. Cifrele cu privire la studentii straini care aleg sistemul de invatamint superior romanesc sunt inca scazute prin comparatie cu celelalte state europene. Aceasta situatie ne face sa ne punem intrebari care privesc atit gradul de deschidere catre spatiul european al educatiei pe care il au universitatile romanesti, cit si capacitatea institutiilor de profil romanesti de a crea/asigura conditiile necesare gazduirii studentilor straini; toate acestea in conditii de subfinantare din fonduri publice a invatamintului superior.
Romania si Bulgaria au cele mai mici rate de participare la programe de formare continua si de dezvoltare profesionala a angajatilor din totalul statelor europene (1,3 la suta fata de 29,2 la suta – Danemarca, cea mai mare valoare inregistrata in Europa). Aceasta situatie nu este deloc incurajatoare, in conditiile in care, pentru Romania, gradul de angajabilitate profesionala a populatiei pe intervalul 15 – 64 de ani era, in 2008, de 59 la suta, fata de media UE27 de 65,9 la suta.
In ceea ce priveste mecanismele de asigurare a calitatii, exista un decalaj intre sistemul extern national de asigurare a calitatii, evaluat pozitiv la nivel european, si capacitatea universitatilor de a implementa mecanismele de asigurare si imbunatatire a calitatii. Multe dintre universitatile romanesti nu au comisii active de asigurare interna a calitatii si intimpina dificultati in furnizarea datelor si informatiilor de certificare a calitatii, inclusiv a celor solicitate de ARACIS cu privire la asigurarea calitatii; universitatile noastre sufera cronic din cauza lipsei unor sisteme functionale de colectare, procesare si raportare a datelor privitoare la fluxurile de studenti si activitati din interiorul lor.
Sistemele de consiliere si orientare in cariera si pentru piata muncii a studentilor sunt inca foarte slab dezvoltate la nivel universitar, in ciuda faptului ca universitarii isi asuma functia sociala de pregatire a absolventilor pentru piata muncii.
Romania se inscrie in tendintele raportate la nivel european si global de imbatrinire a populatiei si de declin demografic. Pe acest fundal, rolul educatiei superioare devine decisiv in cresterea gradului de angajabilitate pe piata muncii, nu numai la nivelul tinerilor, dar si cu privire la adulti.
In acelasi timp cu scaderea populatiei scolare generale a Romaniei, invatamintul superior dupa 1990 s-a confruntat cu un proces intens de masificare. Astfel, spre exemplu, in numai 10 ani, din 1998 pina in 2007, populatia de studenti a crescut de aproape 3 ori. Aceasta crestere extrem de rapida are cel putin doua caracteristici:
1. procesul de masificare nu a fost corelat cu o crestere proportionala a resurselor necesare (sistemul fiind caracterizat de subfinantare);
2. procesul de masificare nu a fost unul uniform la nivelul domeniilor de studii: unele domenii s-au confruntat cu o inflatie de candidati, in timp ce alte domenii s-au confruntat cu un fenomen de depopulare.
Aceste doua caracteristici ale procesului de masificare au generat o serie de efecte contradictorii la nivelul sistemului.
In primul rind, la nivel general, a aparut un decalaj intre numarul de studenti si numarul de cadre didactice. Cresterea numarului de studenti a fost mult mai rapida decit cresterea numarului de cadre didactice. Acest lucru a facut ca raportul dintre numarul de studenti si numarul de cadre didactice sa creasca de la 13,8 la 1, in 1990/1991, la 25,7 la 1, in 2006/2007. Altfel spus, in 16 ani, numarul mediu de studenti care revine unui cadru didactic aproape ca s-a dublat. Aceasta cifra, sa retinem, se refera la valoarea medie. In unele universitati si programe de studii, raportul este cu mult peste aceasta valoare, luind, de exemplu, valoarea de 1/320.
In al doilea rind, universitatile au dezvoltat cel putin doua tipuri de comportamente. Cele care s-au confruntat cu masificarea au ales, din cauza subfinantarii, sa isi acopere costurile prin atragerea unui numar tot mai mare de studenti cu taxa (cu mult peste valoarea medie, din 2007, de 25,7 studenti la un cadru didactic). Unele facultati care s-au confruntat cu depopularea au ales, din cauza subfinantarii, sa isi centreze comportamentul pe atragerea de granturi de cercetare. Dintre cele doua comportamente descrise, se pare ca cel domanant este de atragere a studentilor cu taxa.
In al treilea rind, din cauza depopularii, marea majoritate a universitatilor a ales sa relaxeze conditiile de admitere a candidatilor din nevoia de a-si acoperi locurile scoase la concurs.
Sistemul de invatamint superior este caracterizat printr-un decalaj, care creste anual, intre numarul studentilor inregistrati in sistem si numarul de absolventi. Spre exemplu, daca in 1990/1991, existau 25.927 de absolventi la 192.810 de studenti inregistrati, in 2005/2006, existau 112.244 de absolventi la 716.464 de studenti inregistrati. Acest decalaj, aflat intr-o tendinta de crestere anuala, poate fi interpretat intr-o maniera duala. Pe de o parte, se poate sustine ca are efecte negative deloc neglijabile: consumul ineficace de resurse, cresterea suplimentara a perioadei de studii, sporirea tendintei de abandon al studiilor. Altfel spus, consecinta poate fi gindita intr-o lumina neagra: nivelul de resurse alocat pentru formarea unui absolvent creste in mod suplimentar. Pe de alta parte, se poate sustine ca acest decalaj ne spune si alte lucruri. Spre exemplu, faptul ca exista multi studenti care opteaza pentru angajarea pe piata muncii in perioada studiilor, ceea ce face ca acestia sa nu mai aiba timpul necesar pentru finalizarea ciclului de studii. Dincolo de astfel de interpretari, un lucru este sigur: este nevoie de o monitorizare atenta si de date exacte cu privire la cauzele ce conduc la acest decalaj dintre numarul de studenti inregistrati in sistem si numarul de absolventi.
Expansiunea invatamintului organizat in alte forme decit cea de zi
In privinta formelor de organizare a invatamintului superior, invatamintul la distanta se afla, in ultimii ani, intr-o tendinta de crestere accelerata. Spre exemplu, daca in 1999/2000 doar 2 la suta din populatia de studenti era inscrisa la aceasta forma de invatamint, in 2006/2007, valoarea procentuala era de 23 la suta. Rezulta o crestere de aproape 12 ori in numai 6 ani. Consecinta acestei dezvoltari este ca unul din centrele de referinta ale asigurarii calitatii academice trebuie sa devina invatamintul la distanta, atita vreme cit mentinem practica de echivalare academica si profesionala a diplomelor obtinute prin invatamintul la zi si prin cel cu frecventa redusa sau la distanta. Unei echivalente academice si profesionale trebuie sa-i corespunda o echivalenta a standardelor de calitate.
Expansiunea invatamintului organizat in alte forme decit cea de zi este sustinuta si de cifrele care fac referire la raportul dintre numarul de studenti si numarul de cadre didactice. Spre exemplu, in 2006, raportul dintre numarul de studenti full-time care reveneau unui cadru didactic era de 17,6 la 1 iar raportul dintre numarul de studenti part-time si numarul de cadre didactice era de 8,1 la 1. Deci, mai mult de o treime dintre studentii care reveneau unui cadru didactic proveneau de la forme de invatamint, altele decit la zi (forme de invatamint in care invatamintul la distanta era domanant). Implicatia acestor date este ca tipul de activitati de predare este unul diversificat si tot mai solicitant, ceea ce echivaleaza cu o crestere a timpului alocat predarii/asistarii, in detrimentul altor activitati, cum ar fi cercetarea. In aceste conditii, o componenta importanta a misiunii universitatilor si, deci, a calitatii academice in invatamintul superior este inevitabil afectata negativ.
Finantarea publica
Cifrele prezentate de Consiliul National de Finantare a Invatamintului Superior (CNFIS) indica un invatamint superior caracterizat de subfinantare din fonduri publice. In acest context, universitatile publice isi acopera doar partial cheltuielile curente pentru activitatea de baza prin intermediul alocatiei bugetare (spre exemplu, in 2005, finantarea de baza a acoperit 80 la suta din cheltuielile de personal si 20 la suta din cheltuielile materiale si servicii). Deficitul generat de insuficienta alocatiilor bugetare a fost acoperit de universitatile de stat prin venituri proprii, in special prin sistemul dual de invatamint in regim de taxa si in regim de fara taxa. Altfel spus, in acest context, taxele private, colectate de la studentii platitori de taxe, contribuie la reducerea efectelor subfinantarii invatamintului superior de stat.
Reproducerea anuala a subfinantarii in invatamintul superior, in ciuda cresterii valorilor absolute ale finantarii de baza alocate universitatilor, are ca efecte directe: degradarea patrimoniului fizic, nivelul scazut de dotare a laboratoarelor si salilor de curs, lipsa structurilor birocratice specializate in sustinerea managementului universitar, lipsa resurselor pentru informare (biblioteci, in special) sau lipsa resurselor suplimentare necesare asigurarii calitatii. In conditiile subfinantarii, asigurarea calitatii la nivelul universitatilor sta sub semnul intrebarii. Mentinerea unor standarde de calitate ridicate si implementarea de sisteme interne de evaluare si monitorizare a calitatii presupun eforturi financiare si resurse publice suplimentare, concomitent cu diversificarea surselor de finantare, inclusiv din surse private.
Cercetarea
Cercetarea nu pare sa fie atractiva pentru multe dintre universitati si din motive financiare: veniturile generate de cercetare nu suplimenteaza alocatiile bugetare in aceeasi masura in care o fac taxele studentilor si au un efect mai scazut asupra veniturilor individuale ale cercetatorului. Din acest motiv, dar si din altele (cum ar fi, spre exemplu, practicile de evaluare a proiectelor de cercetare sau gestionarea sistemica si institutionala defectuoasa a fondurilor de cercetare), doar 6 institutii de invatamint superior acreditate, dintr-un total de 8514, au atras peste jumatate din banii publici alocati pentru cercetare (51,14 la suta), iar 3 universitati (Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea Politehnica din Bucuresti, Universitatea din Bucuresti) au reusit performanta de a cistiga aproape o treime din fonduri (32,36 la suta). In plus, putin peste 20 la suta dintre universitatile romanesti au concentrat peste 90 la suta din fondurile pentru cercetare alocate prin concurs. Un alt aspect este legat de faptul ca in primele 20 de universitati care au atras fonduri de cercetare, doar 7 au un profil generalist, restul de 13 avind un profil specializat (tehnic, stiinte agricole, medicina veterinara, medicina si farmacie, stiinte economice).
In conditiile in care 90 la suta din banii publici alocati pentru cercetare sunt accesati de 21 de institutii de invatamint superior acreditate, din totalul celor existente in sistemul nostru, ne putem intreba in ce masura activitatile de cercetare mai reprezinta o miza pentru toate institutiile de invatamint superior care, fara exceptie, se declara, totusi, a fi universitati humboldtiene, de invatamint si cercetare.
Ierarhia universitatilor pe criteriul sumelor de cercetare atrase se asociaza cu distributia numarului de articole indexate in baze de date internationale. Astfel, 16 universitati care se afla in topul primelor 20, pe criteriul numarului de articole indexate ISI, se regasesc in primele 20 de universitati pe criteriul numarului de finantari atrase pentru cercetare. Iar primele 3 universitati care au atras cele mai multe finantari de cercetare ocupa primele 3 locuri si in clasamentul articolelor indexate ISI (acestea totalizind 38 la suta din articole). Activitatea de publicare de articole ISI se concentreaza in jurul unui nucleu redus de universitati: 5 universitati furnizeaza peste 50 la suta din numarul total de articole indexate ISI. Mai mult, numai 20 de universitati furnizeaza peste 90 la suta din totalul articolelor indexate ISI.
Lipsa stimulentelor pentru cercetare si subfinantarea publica a programelor de studii fac ca universitatile sa fie captive intr-o logica a supravietuirii in care accentul este pus mai degraba pe comunicarea de cunostinte – predare, decit pe producerea de cunoastere – cercetare. Pe de alta parte, sa mentionam si opinia ca, daca nu se raspunde la intrebari de genul: pentru cine si pentru ce se face cercetarea, cine o comanda, cine o plateste si cine o valorifica, dincolo de numarul de articole publicate, efectele negative semnalate se vor agrava. In opiniile unor universitari, concentrarea proiectelor de cercetare si a fondurilor asociate intr-un numar relativ mic de universitati este si o consecinta a incertitudinilor asociate pozitiei sociale a cercetarii universitare si tine si de plasarea universitatilor performante in domenii stiintifice favorabile cercetarii si publicarii in reviste cu vizibilitate. Tendinta de concentrare se va mentine daca cercetarea continua sa fie grav subfinantata, inclusiv din cauza lipsei comenzii din mediul privat – caracteristica Europei in general, dar care in Romania este agravata de distrugerea sistematica a industriei manufacturiere in perioada de dupa 1990.
Extinzind implicatiile, putem spune ca lipsa stimulentelor pentru adoptarea de practici de imbunatatire a calitatii si de operationalizare a procedurilor de asigurare a calitatii face ca universitatile sa aiba mai degraba o strategie reactiva, decit proactiva, in domeniul dezvoltarii unei culturi a calitatii.