„Investitiile in agricultura, «sol fertil» pentru afirmarea stiintei si tehnicii romanesti“ Convorbire cu acad. Paun Ion Otiman, secretar general al Academiei Romane
Data: 16-31 martie 2011
Teodor Brates: Stimate domnule academician, va rugam sa acceptati ca aceasta convorbire sa fie consacrata indeosebi programului investitional in agricultura si directiilor dezirabile de actiune pentru modernizarea acestei ramuri esentiale a economiei, confruntata cu mari dificultati.
Paun Ion Otiman: Sunt bucuros ca particip la dezbaterea unei asemenea teme, deoarece ea preocupa, in cel mai inalt grad, cercetatorii, inginerii agronomi, numeroase alte specializari ingineresti.
T.B.: Este exact „miezul“ temei pe care v-o propunem spre analiza.
P.I.O.: Marea problema o constituie reconversia in materie de exploatatii, nu neaparat prin marirea suprafetei, ceea ce este o conditie foarte importanta, ci in mod deosebit prin investitii, prin cresterea capacitatilor de productie. Se cere precizat ca unele exploatatii mari sunt performante nu atat ca efect al suprafetelor detinute, ci al faptului ca au investit mult in tehnologie. Aceste exploatatii sunt competitive in plan european. Au nu numai dotari de ultima generatie, ci si personal calificat corespunzator, in special ingineri, cu un profil divers, dar concentrati pe domeniile evocate.
T.B.: Ati spus ca este vorba despre... „unele“ exploatatii.
P.I.O.: O nuantare strict necesara. Au inca o pondere considerabila exploatatiile mari cu destul de slabe randamente. Nonperformanta lor este determinata de slaba dotare tehnica, dar mai ales de insuficienta irigatiilor. Trebuie sa se tina seama ca aceste mari exploatatii se gasesc in zonele agricole importante, in Campia Romana, in Campia Moldovei si, in mare masura, in Campia de Vest. Or, tocmai in aceste zone, in primul rand, in Campia Romana, principalul factor de stabilitate si de crestere a randamentelor, irigatiile, sunt la un nivel cu totul si cu totul necorespunzator. Degeaba intreprinzatorul detine suprafete de o mie sau doua mii de hectare daca nu are apa pentru irigat.
T.B.: Procesul investitional la care va referiti apare cu atat mai important cu cat nu exista o cale mai eficienta de sporire a productiei, de imbunatatire a calitatii ei.
P.I.O.: Exact. Sa ne referim, bunaoara, la marile culturi. Acestea ocupa circa 80% din suprafata arabila a tarii. Productiile medii la hectar inseamna aproximativ 40% din media in Uniunea Europeana. Noi suntem, din acest punct de vedere, la jumatatea a ceea ce se obtine in Ungaria, de exemplu, la jumatatea Cehiei, care nu are solul nostru. Factorul limitativ il reprezinta tocmai – asa cum spuneam – irigatiile. Pentru a fi si mai bine inteles, in special de catre autoritatile decidente la nivel national, as sublinia un fapt: Romania are nevoie de un program de reabilitare a sistemelor de irigatii, nu a tuturor, deoarece unele dintre ele nu vor fi niciodata eficiente, mai ales acolo unde se recurge la multiple pompari si repompari de apa, insa cel putin 1,5 – 1,7 milioane de hectare din cele 3 milioane pe care le-am avut se afla in zona economica, de profitabilitate. Daca ne ducem mai departe pe terase, in Dobrogea, aici apar probleme de profitabilitate. In conditiile in care apa nu este subventionata, este afectata economia fermei agricole.
T.B.: Dar nu exista si zone in care extinderea irigatiilor este profitabila?
P.I.O.: Tocmai la acest aspect doream sa ma refer. Romania are posibilitatea de a extinde suprafetele irigate din numeroase surse, intre care raurile interioare; in aceasta privinta a fost un proiect deosebit de bun, cel al Siretului, proiect abandonat, din pacate. Apa curgea gravitational si putea sa fie folosita pe suprafete mari, in conditii de eficienta ridicata, inclusiv intr-o parte din Baragan.
T.B.: Aici cred ca intervine si conceptul de dezvoltare durabila, concept care nu poate fi eludat nici la capitolul agricultura.
P.I.O.: Neindoios. Lucrurile vor deveni si mai clare – in conditiile incalzirii globale – daca ne vom referi la ceea ce se numeste acoperirea verde a Romaniei. Avem, comparativ cu alte tari din aceeasi zona climatica, un grad redus de acoperire verde. Ma refer atat la paduri, la pajisti naturale, cat si la perdele forestiere. Chiar daca avem circa 26% – 27,7% acoperire cu paduri, respectiva suprafata este inegal distribuita. Nu avem paduri mai ales in zona de campie. Exista un program important care nu a fost pus, insa, in practica, al perdelelor de protectie. Ceea ce am avut a disparut, din pacate.
T.B.: Mai pe sleau spus, s-au praduit, ca, de altfel, in cazul unor mari suprafete de padure.
P.I.O.: Ceea ce nu ne onoreaza in niciun fel. Vreau sa precizez ca investitiile in perdelele forestiere nu vizeaza fermierul, ci nivelul national.
T.B.: Sunt elemente a caror importanta nu mai trebuie subliniata, dar investitiile masive cer resurse pe masura, resurse umane, adica personal calificat, in primul rand ingineri, dar si resurse financiare.
P.I.O.: Asa este. Bunaoara, merita sa ne referim la modul in care a fost gandit Programul National de Dezvoltare Rurala (PNDR). La masura care vizeaza crearea perdelelor de protectie, din fonduri europene, din cele aproape 9 miliarde de euro, nu s-a prevazut niciun euro. Atunci, cum doresti sa asiguri o dezvoltare durabila a agriculturii? Pentru impadurirea terenurilor care nu sunt propice agriculturii sau sunt slab productive, suma este, de asemenea, derizorie, de 2% – 3% din program. Irigatiile au o pondere extrem de redusa in PNDR, 4%!
T.B.: Prin tot ceea ce ati subliniat pana acum rezulta ca aveti in vedere mai ales convergenta reala, adica apropierea cel putin de nivelul mediu de dezvoltare din UE.
P.I.O.: Bineinteles, convergenta reala. Romania din acesti ani, sub aspectul performantelor si al modului de structurare a agriculturii, nu se afla – ca sa spun asa – in 2011. Se gaseste in stadiul in care se aflau tarile care au constituit Piata Comuna, in 1957. Dar vad ca dumneavoastra zambiti...
T.B.: Un zambet amar, intrucat la noi in tara sunt exploatatii care se afla la nivelul inceputului de secol XX.
P.I.O.: Asa este, insa, daca vom compara randamentele medii si alte elemente putem sa consideram ca punctul de reper la care m-am referit este corect, in esenta.
T.B.: Putem accepta asertiunea ca ipoteza de lucru.
P.I.O.: De acord. Ce au facut tarile fondatoare ale Pietei Comune in acele momente? Au adoptat ceea ce numim Politica Agricola Comuna, care a insemnat investitii masive prin subventii adecvate. De ce au procedat astfel? Inainte de toate, pentru a se obtine linistea sociala, strict necesara pentru dezvoltarea economica generala. In momentul in care nu ai elementele fundamentale ale subzistentei, hrana, in primul rand, nu poti sa asiguri o dezvoltare economica prin care sa se asigure si prosperitatea.
T.B.: Ce se intampla, in prezent, in Nordul Africii, de exemplu, reprezinta un argument foarte puternic in favoarea tezei potrivit careia securitatea alimentara a populatiei este un factor de stabilitate de neinlocuit.
P.I.O.: Tocmai pentru a se preveni astfel de explozii sociale, intemeietorii Pietei Comune au gasit formula de a subventiona masiv agricultura, inclusiv prin subventionarea preturilor la consumator. Si aceasta tot pentru a se avea liniste sociala. Subventiile au contribuit decisiv la dimensionarea optima a exploatatiilor, la asigurarea unei dotari corespunzatoare. In medie, un agricultor din UE 15...
T.B.: ...adica, inainte de „valul“ extinderii zece plus doi, in care a intrat si Romania...
P.I.O.: ...da, inainte, deci, un agricultor din tarile respective dispune de dotari tehnice de 25 de ori mai mari decat, in medie, un agricultor roman.
T.B.: Aceasta comparatie spune aproape totul. Spune despre multe, inclusiv despre starea materiala nu numai a agricultorilor, ci a majoritatii populatiei tarii.
P.I.O.: Spune multe si despre modul in care se cere conceputa si aplicata politica agricola. Dotarile respective au tinut cont si de scurtarea ratei de schimbare a tehnologiei, rata care a ajuns la 5 – 7 ani. Agricultorii din UE 15 au si o serie de facilitati interramuri. Prin urmare, marile progrese din tarile respective in perioada anilor ’60 – ’70, cand au dublat si, in unele cazuri, au triplat productiile agricole, ajungand din importator net exportator net, se explica tocmai prin investitiile masive bazate pe subventii.
T.B.: Acest adevar, fie ca este prea putin cunoscut, fie ca este escamotat, ne ajuta sa intelegem mai bine multe lucruri esentiale. Nu in ultimul rand, cum s-ar cuveni sa fie „croita“ propria noastra politica agricola.
P.I.O.: La vremea respectiva, bugetul UE 15 aloca circa 60% – 65% pentru agricultura. Acum, sigur, a scazut sub 50%, dar la inceput a fost concentrat pe agricultura din motivele si cu destinatiile amintite. S-a ajuns in tarile dezvoltate la supradotari, iar piata, inainte de criza globala, a fost confruntata cu supraproductie, cu stocari masive. Asa ne explicam de ce s-au introdus contigentarile, la lapte, la zahar, la vin. Revenind la noi, nu ar trebui sa facem ceea ce au facut tarile respective in acea perioada? Doar ne aflam in situatia lor de atunci!
T.B.: Mai rea, indraznesc sa spun.
P.I.O.: Fie si asa. Deficitul de compatibilitate, de convergenta va fi din ce in ce mai mare daca nu se va actiona rapid in sensul evocat. Adica, vom fi in continuare importator net, cu toate consecintele deosebit de negative care decurg de aici. Este o rusine, deoarece avem o remarcabila capacitate ecologica a terenurilor. Vorbesc si in calitate de inginer agronom. Pe paralela 45, din punctul de vedere al productiei agricole, se asigura calitatea cea mai buna pentru ca exista un echilibru in ceea ce priveste aportul solar si cel de apa. Vinurile cele mai bune, legumele cele mai bune, fructele cele mai bune se obtin, in general, in zonele paralelei 45. De exemplu, frunzele de patrunjel sau de marar nu vor avea in alta zona acelasi buchet cu cel de pe paralela 45.
T.B.: Intr-un cuvant, avem de-a face cu un avantaj comparativ extraordinar.
P.I.O.: Care nu este fructificat nici pe departe asa cum ar fi firesc, asa cum ar fi normal.
T.B.: Adica nu avem si un avantaj competitiv.
P.I.O.: Ati pus punctul pe i. Acum se discuta despre regandirea Politicii Agricole Comune, un prilej potrivit pentru un proces de regandire a elementelor prezentate. Nu putem sa eludam diferentele de compatibilitate. Ma gandesc, intre altele, la un gen de compensare. Sa ma explic. Tarile dezvoltate trebuie sa recurga la cheltuieli aditionale mult mai mari pentru a obtine sporuri de productie decat statele din valul zece plus doi. Acolo actioneaza randamentul marginal. 100 kg de produse agricole obtinute suplimentar in Romania ar fi cu un cost mult mai mic decat in tarile dezvoltate din UE. De aici, s-ar cuveni sa se opteze pentru un alt gen de echilibrare, un alt gen de politica, una in mai multe viteze. Nu putem recurge la aceeasi viteza pe autostrada care are opt benzi de circulatie si cu Mercedesuri si pe drumurile noastre, cu Dacii din anii 70. Pe autostrazile cu opt benzi, cea mai mare parte a cheltuielilor sunt de intretinere, pe cand la noi trebuie pornit, in cazul autostrazilor, de la excavatii. Nu mai vorbesc despre asfaltari.
T.B.: O tema cu multe conotatii, ca sa folosesc un termen bland.
P.I.O.: Cam asa stau lucrurile. Toate acestea se cer discutate deschis. Trebuie sa ne fixam tinte care sa duca societatea inainte, s-o racordeze la cerintele timpului prezent si viitor, iar o astfel de tinta nu poate ignora tocmai agricultura, cu rolurile ei economice si sociale esentiale, pentru ca la mijloc se afla principalele surse ale existentei noastre. In aceasta privinta, Academia Romana a colaborat si doreste sa colaboreze mai intens cu Academia de Stiinte Tehnice din Romania si cu Asociatia Generala a Inginerilor din Romania, astfel incat – prin forte unite – sa putem ajuta impreuna la conceperea si realizarea unor programe de modernizare reala a agriculturii si, prin aceasta, la accelerarea progresului intregii societati romanesti.