Nevoia de profesionalizare institutionalizata in „ingineria mediului“
Data: 1-15 aprilie 2016 2016
Pe parcursul anului 2015, am participat la mai multe acţiuni ştiinţifice (Reuniunea anuală a Societăţii de Ştiinţa şi Ingineria Mediului, Bistriţa - Arcalia, 15 - 16 mai 2015 şi Conferinţa Internaţională „Profesorul Dorin Pavel - fondatorul hidrotehnicii româneşti", Sebeş, 5 - 6 iunie 2015, organizată de Asociaţia Generală a Inginerilor din România) la care am încercat să prezint situaţia unui domeniu nou al ingineriei, structurat la nivel instituţional, cel puţin în cazul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca, cel al „ingineriei mediului".
În ceea ce urmează, voi aduce câteva argumente şi alte date necesare pentru cunoaşterea şi promovarea „ingineriei mediului".
Trecerea de la „economia liniară" la „economia circulară"
Înainte de toate, consider că este necesar să fie luate în considerare următoarele argumente: impunerea instituţională europeană a elementelor care definesc tranziţia de la „economia liniară" la „economia circulară"; obligaţia structurării specializării la noile şi recentele transformări generate la nivel global din punctul de vedere al mecanismelor economico-sociale; punerea în dezbatere a formulelor educaţionale într-un cadru profesional complex, ştiind că universităţile şi programele acestora nu vizează doar universitarii; stabilirea unor formule instituţionale şi practice rezultate din Codul European al calificărilor profesionale în domeniul mediului, instrument care acţionează deja la nivelul recunoaşterii formării profesionale la scară europeană.
Pentru a înţelege mai bine presiunea exercitată la nivelul profesionalizării inginerului în context european şi global, aş consemna câteva dintre aprecierile angajatorilor şi liderilor din business, în care se afirmă că „angajatorii au nevoie de oameni care să gândească creativ, care să inoveze, care să comunice bine, lucrează în echipe şi sunt adaptabili şi încrezători în sine" (Ken Robinson - „O lume ieşită din minţi. Revoluţia creativă a educaţiei", Editura Publica, 2011).
Din această perspectivă - cea a profesionalizării motivate de noile cerinţe - apare şi problema majoră a absolvenţilor, legată de complexitatea ridicată a modului în care funcţionează economiile, în restricţionările sofisticate ale unei competitivităţi, ce se schimbă şi ea cu viteze din ce în ce mai mari. Prin urmare, doar cunoştinţele profesionale ale domeniului nu sunt suficiente, fiind necesare competenţe care vizează următoarele elemente: înţelegerea şi interpretarea fenomenelor la nivelul spaţiilor globale, proces care necesită însuşirea culturilor diferitelor zone; asimilarea tehnologiilor avansate; dezvoltarea capacităţilor antreprenoriale şi, nu în ultimul rând, un lucru care se întâmplă destul de rar în practica educaţională universitară, acela de înţelegere a proceselor organizaţionale pe diferitele paliere ale unor ierarhii care introduc desfăşurări şi fenomene din ce în ce mai sofisticate.
Promovarea performanţei, a spiritului inovativ
În dezbaterea pe care o consider necesară pentru profilarea specializării „ingineria mediului" (desigur, şi la nivelul altor specializări), sunt utile câteva precizări privind semnificaţiile profesiei de inginer, competenţele care trebuie asigurate în procesul complex de formare, tematica majoră referitoare la pregătirea inginerească, structurarea competenţelor transversale şi misiunile pe care le exercită inginerul.
Dintre studiile realizate în această direcţie, am ales pentru obiectivul acestei prezentări formula utilizată de „Commission des Titres d Ingenieur - CTI", structură care gestionează şi autorizează în Franţa programele de pregătire a inginerilor şi stabileşte condiţiile de acordare a diplomelor de inginer. Astfel, conform acesteia „meseria de inginer constă în capacitatea de a pune, studia şi rezolva într-o manieră performantă şi inovativă problemele complexe de creaţie, concepţie, de realizare, de punere în operă şi de control, având drept obiect produsele, sistemele sau serviciile necesare realizării acestora şi, eventual, prestaţiile de finanţare şi de comercializare în cadrul unei organizaţii competitive. În demersurile lor, se au în vedere preocupările pentru protecţia omului, a vieţii, a mediului şi, în general, starea de bine la nivelul colectivităţilor şi comunităţilor". (References et criteres majeurs d accreditation, version 2015, CTI - traducerea autorului)
Folosind cuvintele-cheie utilizate în definiţia menţionată anterior, vă îndemn să reflectaţi asupra modului în care aceste cerinţe sunt exprimate instituţional în programele universitare de pregătire a inginerilor, în general, şi la nivelul specializării ingineria mediului, în particular. Pentru a vă uşura analiza o să enumăr câteva dintre ele, care reprezintă elemente semnificative în pregătirea şi profesionalizarea obligatoriu să fie asigurate la nivelul planului de învăţământ: punerea şi rezolvarea problemelor, inovarea, creaţia, concepţia, punerea în operă, instrumentele de lucru, producerea, finanţarea, comercializarea, protecţia mediului, competitivitatea şi comunitatea. În esenţă, se poate afirma că „activitatea inginerului, în obiectivele pe care le are, mobilizează resursele umane şi mijloacele tehnice şi financiare. Ea contribuie la realizarea, competitivitatea şi perenitatea întreprinderilor în cadrul internaţional. Ea recunoaşte o ordine economică şi socială, exercitându-se în sectoarele publice şi private, în industrie şi servicii, construcţii şi lucrări publice şi, de asemenea, în agricultură. Inginerul trebuie să posede un ansamblu de cunoştinţe tehnice, economice, sociale, de protecţia mediului şi de resurse umane adaptate misiunilor sale, construite pe o solidă cultură ştiinţifică". (References et criteres majeurs d accreditation, version 2015, CTI - traducerea autorului)
Fiind conştient de dinamica cerinţelor şi competenţelor solicitate celor care exercită profesia de inginer, CTI organizează un studiu anual cu privire la profilul inginerului, care are la bază un chestionar asupra competenţelor care trebuie asigurate în desfăşurarea profesiei. Răspunsurile sunt asigurate de cei care exercită ingineria, de cei care beneficiază de serviciile acestora şi de specialiştii altor domenii care conlucrează cu această profesie. Pentru anul 2014 au fost avute în vedere următoarele competenţe, aptitudini şi capacităţi profesionale, între paranteze fiind trecută poziţia din clasamentul generat în cadrul studiului pentru fiecare categorie analizată: Cunoaşterea şi înţelegerea domeniului ştiinţelor fundamentale (5); Aptitudinea de a mobiliza cunoştinţele în specialitate (3); Stăpânirea metodelor şi instrumentelor inginerului (2); Capacitatea de a se integra într-o organizaţie, de a anima şi de a face ca lucrurile să evolueze (1); Capacitatea de a lua în considerare obiectivele industriale, economice şi profesionale (6); Aptitudinea de a munci în context internaţional (7); Sensibilizarea la valorile societăţii, cum ar fi, de exemplu, dezvoltarea durabilă şi responsabilitatea socială (9); Capacitatea de a inova şi de a întreprinde cercetări (8); Capacitatea de a opera la nivelul alegerilor profesionale şi de a integra în viaţa profesională (4).
Programul educaţional. Criterii şi obiective
Primele trei competenţe rezultate în urma analizei chestionarului sunt edificatoare pentru profilarea programelor educaţionale, în aşa fel încât cerinţele să fie respectate de unităţile educaţionale şi proiectate la nivelul funcţionării specializărilor. O atenţionare deosebită aş dori să fac asupra necesităţii de a orienta eforturile instituţionale pentru ca absolvenţii studiilor de inginerie să aibă o capacitate crescută de a se integra în organizaţiile pentru care s-au pregătit, iar acţiunile lor să aibă capacitatea de a fi active în zona materializării şi utilizării produselor şi serviciilor economiei de piaţă.
În confirmarea studiilor CTI, Politehnica din Montreal a făcut cunoscute, la nivelul anului 2014, calităţile dezvoltate în cadrul programelor de inginerie. Prezentarea acestora se face în următoarea succesiune: 1) Cunoaşterea disciplinelor fundamentale ale ingineriei; 2) Capacitatea de analiză a problemelor; 3) Capacitatea de investigaţie; 4) Abilitatea de a concepe; 5) Utilizarea instrumentelor specifice ingineriei; 6) Lucrul individual şi în echipă; 7) Comunicarea; 8) Profesionalismul şi responsabilitatea; 9) Impactul ingineriei asupra societăţii şi a mediului; 10) Etică şi echitate; 11) Economia şi managementul proiectelor; 12) Pregătirea continuă.
Metodologia de formulare a competenţelor şi calităţilor necesar a fi dezvoltate în programele de inginerie stabileşte, în fundamentarea CTI, următoarele elemente structurale: ● capacităţile şi competenţele rezultate din ştiinţele de bază ale inginerilor; ● dezvoltarea umană, economică şi socială; ● dezvoltarea durabilă (sănătatea şi securitatea muncii; protecţia mediului şi utilizarea raţională a resurselor; dialogul social; etica în exercitarea profesiei de inginer); ● practica limbilor de comunicare la nivel internaţional; ● inovare şi antreprenoriat.
Din cele prezentate se observă necesitatea includerii în programele educaţionale a temelor care nu constituiau o preferinţă a formelor instituţionale de pregătire inginerească. Din această categorie aş aminti doar două dintre ele care, după părerea mea, ar trebui incluse în formele respective de pregătire. Este vorba despre disciplinele legate de dezvoltarea durabilă şi de antreprenoriat. Consider - indiferent de specializarea inginerească - că în momentul de faţă este necesară introducerea unor cursuri, poate pentru început opţionale, la formele de licenţă, de antreprenoriat şi de dezvoltare durabilă specifice fiecărei specializări din domeniul ingineriei. Cunoştinţele antreprenoriale ar putea fi cuplate cu cele care ar trebui cunoscute, într-o manieră profesionistă, la nivelul dezvoltării personale.
Accent pe competenţe
În confirmarea celor amintite anterior, în pregătirea inginerească se constată o atenţie deosebită acordată competenţelor transversale, care trebuie să aibă în vedere mutaţiile tehnologice, orizontalitatea sistemelor şi hibridizarea cunoştinţelor tehnice, economice şi a celor legate de funcţionarea societăţii. Mutaţiile tehnologice se accelerează şi au impact asupra mai multor discipline, proces alimentat şi de provocările globalizării în generarea soluţiilor necesare pentru rezolvarea acestora. Această activitate se desfăşoară, în particular, sub impulsul sistemelor informatice, dar şi sub influenţa proceselor tranzitive, dintre care cea mai importantă este considerată cea legată de eficienţa energetică. Orizontalitatea sistemelor modifică logica intermedierii în întreprinderi şi influenţează profunzimea raportului de cunoştinţe. Hibridizarea pune în valoare noi teritorii la nivelul spectaculos al interfeţelor generate de mai multe domenii. În generarea comportamentelor transversale ale inginerului se consideră că este necesară dezvoltarea următoarelor caracteristici: „expertiza, ingeniozitatea, responsabilitatea, influenţa şi agilitatea". (L Institut Mines-Télécom présente: Portrait de l ingénieur 2030, Portrait réalisé par SocioVision).
Cu experienţa personală dobândită de-a lungul timpului în desfăşurarea unor activităţi specifice mai multor domenii de acţiune profesională, în care pregătirea specifică m-a ajutat foarte mult, consider că misiunile inginerului s-au diversificat în ultima perioadă, ele putând fi exprimate pe mai multe paliere: execuţia şi conducerea proceselor (inginerul de execuţie); conceperea proceselor şi a elementelor de infrastructură (inginerul de concepţie, cercetare şi proiectare); desfăşurarea activităţilor comerciale necesare introducerii pe piaţă şi valorificării produselor sau serviciilor realizate (inginerul comercial); respectarea reglementărilor de desfăşurare, de dezvoltare a activităţilor sau de omologare şi certificare a produselor şi serviciilor care devin din ce în ce mai complexe, cu precădere în domeniul mediului şi al dezvoltării durabile (inginerul de certificare); evaluarea riscurilor de desfăşurare a activităţilor sau de poziţionare şi utilizare a produselor sau serviciilor (inginerul de evaluare a riscurilor); pregătirea, asigurarea şi realizarea comunicării în mediul organizaţional interior şi exterior (inginerul de comunicare), utilizarea sistemelor şi aplicaţiilor informatice din ce în ce mai globalizate, atât cele generale, cât şi cele specifice fiecărui domeniu (inginerul de sistem şi aplicaţie informatică sau de adaptare la industria numerică); viziune asupra evoluţiei domeniului societăţii în ansamblul ei, cu precădere asupra produselor şi serviciilor care se vor dezvolta pe termen lung (inginerul de viziune şi de proiectare strategică); proiectarea şi asigurarea formării antreprenoriale şi dezvoltării personale proprii şi a personalului cu care colaborează, cu toate elementele pe care acestea le impun (inginerul de dezvoltare antreprenorială şi personală) şi alte misiuni în funcţie de specificul specializărilor.
Prezentarea nu este conjuncturală şi nici formală scopului propus, ea este una care aparţine celui care, trecând prin diferite poziţii inginereşti, a constatat că multiple activităţi ale inginerului, materializate într-un cadru foarte bine reglementat, sunt o realitate care poate fi îmbunătăţită printr-o dezbatere corespunzătoare. Negarea realităţii, a schimbării ar fi măsura cea mai lesne de adoptat de cei care hotărăsc asupra formării inginereşti, dar această poziţie nu poate rezolva durabil, eficient problemele fundamentale cu care se confruntă această profesie.
Exigenţele „economiei verzi"
Cu privire la specificităţile specializării „ingineria mediului", acestea ar trebui puse în legătură cu activităţile care se desfăşoară în economia care se consolidează în momentul de faţă, denumită simbolic „economia verde". În context global (Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu - PNUE în cadrul Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică - OCDE) şi la nivelul Uniunii Europene (Strategia pentru Dezvoltare Durabilă) s-a impus nevoia asigurării unei „creşteri verzi" prin asigurarea unei „economii verzi". Instituţional, „economia verde" este un model economic definit ca răspunzând principiilor dezvoltării durabile. Pe planul protecţiei mediului, aceasta se caracterizează prin reducerea consumului de resurse şi de materii prime, de emisii de gaze cu efect de seră, vizează o sobrietate energetică - prin favorizarea utilizării resurselor energetice şi o mai bună gestiune a deşeurilor.
Activităţile concrete ale economiei verzi se pot grupa astfel: a) activităţi ale căror produse şi servicii au ca finalitate principală protecţia mediului: controlul poluării aerului, gestiunea apelor uzate, gestiunea deşeurilor şi curăţenia stradală, gestiunea deşeurilor radioactive, reabilitarea solurilor şi apelor uzate, micşorarea zgomotului, servicii de protecţie a naturii, peisagistică şi biodiversitate etc.; b) activităţi care se materializează în producţia sau asigurarea serviciilor care vizează gestiunea resurselor naturale: gestiunea durabilă a apei, recuperarea materiilor prime prin reciclare, eficienţa energetică, producerea şi utilizarea energiilor regenerabile etc.; c) activităţi transversale: servicii publice generale (servicii la nivelul administraţiei centrale, la nivelul administraţiei publice locale în domeniile legate de protecţia mediului şi asigurarea dezvoltării durabile), cercetare-dezvoltare şi servicii de inginerie în domeniul protecţiei mediului; d) activităţi care-şi propun realizarea bunurilor sau serviciilor ce urmăresc ameliorarea calităţii mediului: producţia şi distribuţia apei, gestiunea spaţiilor verzi, o serie de activităţi legate de transport (construcţia infrastructurii feroviare, tramvai, piste de ciclism etc.) şi alte activităţi legate de agricultură şi pescuit (acvacultură), construcţii (izolări ale construcţiilor, lucrări de etanşeizare etc.) şi de fabricaţie a produselor industriale (vitralii izolante, încălzitoare de perete cu condensare etc.).
Formula ocupaţională şi structurile organizaţionale
Pregătirea inginerilor trebuie să ţină seama şi de forma structurilor organizaţionale în care vor activa. Amintesc, în acest cadru, câteva dintre acestea, precizând şi formula ocupaţională necesară îndeplinirii activităţilor specifice: birourile de studiu sau societăţile de consiliere (inginer de studiu sau consultant de mediu pentru realizarea următoarelor activităţi: studii de impact de mediu, studii de reglementare, consiliere în eco-concepţie, realizarea normelor din întreprinderi etc.); întreprinderile eco-industriale (inginer de procesare pentru execuţia sau dezvoltarea soluţiilor de tratament; responsabil de exploatare sau de conducere a lucrărilor pentru dezvoltarea serviciilor întreprinderilor sau a colectivităţilor teritoriale); (întreprinderea industrială sau de desfăşurare a activităţilor industriale în diferite situaţii instituţionale sau antreprenoriale (inginerul de mediu sau responsabil „calitate - securitate - mediu" pentru a urmări în amonte poluările şi a diminua impactul activităţilor industriale asupra mediului, la nivelul unui obiectiv industrial, prin intermediul politicilor de mediu şi/sau la nivelul produselor şi pentru aplicarea instrumentelor de eco-concepţie etc.); administraţia publică sau colectivităţile teritoriale (responsabil de mediu sau inginer teritorial pentru a traduce politica de mediu în practică, la serviciile de calitate a vieţii şi de dezvoltare teritorială).
Din această perspectivă se apreciază că formula instituţională a cunoştinţelor necesare formării inginerului de mediu vizează următoarele aspecte: curricula de ştiinţe fundamentale şi de inginerie generală, curricula specifică de cunoaştere a domeniului de acţiune inginerească; curricula de formare pentru activităţile din întreprindere şi din organizaţiile specifice; curricula pentru dezvoltarea personală; curricula pentru inginerie aplicată pentru acţiunile de protecţia mediului şi de dezvoltare durabilă.
M-aş opri în continuarea prezentării elementelor constitutive ale programelor universitare, absolut necesare de altfel, în vederea pregătirii „inginerilor de mediu" la nivelul cerinţelor actuale şi viitoare rezultate din construcţiile europene. Motivaţia este obiectivată de scopul prezentării de faţă într-o publicaţie de prestigiu a inginerilor din România. Aceasta este determinată de nevoia generării unei dezbateri asupra pregătirii „inginerilor de mediu" în România la nivelul cerinţelor globale şi europene, care ar trebui să dea, având în vedere situaţia actuală, răspuns mai multor întrebări cu care ne confruntăm.
Într-o sumară trecere în revistă, acestea ar trebui să vizeze următoarele aspecte: forma şi numărul palierelor în care este asigurată pregătirea inginerească (palierul pregătirii fundamentale inginereşti, palierul pregătirii de profil general, palierul pregătirii de profesionalizare prin specializare); repartizarea palierelor necesare pregătirii inginereşti pe treptele de pregătire universitară la nivelul „Procesului Bologna" (licenţă, masterat profesional, cursuri de specializare postuniversitară); necesitatea introducerii unei structuri specializate de atestare a titlurilor de inginer cu titulatură specializată şi reglementată, în care să fie cuprinse şi structurile profesionale de reprezentare a inginerilor şi formulele instituţionale specifice unui anumit domeniu; necesitatea introducerii profesionalizării şi titularizării în domeniul ingineriei prin realizarea unor stagii de formare profesională după modelul celor care acţionează la nivelul medicilor sau magistraţilor; stabilirea unei ierarhii profesionale a inginerilor, confirmate de formele de pregătire continuă şi de desfăşurarea unor activităţi profesionale în anumite domenii, de care să fie legate poziţiile la nivelul activităţilor din mediul public sau privat; introducerea unei proceduri de validare şi certificare a competenţelor inginereşti pentru specialiştii care activează în anumite domenii pentru care nu au calificarea de bază sau în cele care s-au structurat în ultima perioadă, neexistând pentru acestea forme de pregătire universitară; introducerea procesului de autorizare a organizaţiilor pentru desfăşurarea unor activităţi în baza certificării resursei umane în profesiile impuse de structura profilului în care se acţionează; introducerea unor cursuri de dezvoltare durabilă şi ingineria protecţiei mediului la specializările de licenţă din domeniul ingineriei şi organizarea unor masterate de profesionalizare în domeniul dezvoltării durabile specifice şi la alte domenii de pregătire universitară de licenţă, în afara celei consacrate de „ingineria mediului".
Condiţiile de loc şi de timp. România în Uniunea Europeană
Pornind de la cunoaşterea profundă a realităţilor româneşti din domeniile menţionate, prin recunoaşterea şi raportarea acestora la cerinţele Uniunii Europene, consider că este necesar un efort instituţional pentru materializarea următoarelor obiective specifice: ● stabilirea cadrului legal şi instituţional pentru desfăşurarea activităţilor de protecţie a mediului; ● preluarea prin Hotărâre de Guvern a „Codului european al calificărilor profesionale în domeniul mediului" în legislaţia naţională; ● elaborarea unui set de indicatori de performanţă în domeniul protecţiei mediului la nivelul administraţiei de mediu şi al mediului privat; ● elaborarea unui program de implementare a instrumentelor de performanţă de mediu: EMAS, Eco-Eticheta, ISO 14000, certificatele verzi, timbrul verde; ● creşterea nivelului de calificare şi a dezvoltării competenţelor specifice în domeniul protecţiei mediului; ● elaborarea unui program naţional de pregătire profesională continuă la nivelul mediului administrativ şi al celui privat pentru menţinerea unui nivel compatibil de performanţă cu necesităţile bunei implementări a prevederilor din domeniul protecţiei mediului; ● elaborarea unui program naţional pentru definirea calificărilor şi competenţelor necesare în domeniul mediului; ● elaborarea de instrumente pentru transparentizarea calificărilor şi competenţelor specifice în domeniul mediului; ● elaborarea de programe pentru adaptarea competenţelor şi calificărilor de mediu la cerinţele din piaţa muncii şi a strategiei de dezvoltare durabilă a României.
În contextul celor prezentate, consider că este necesară o analiză cu implicarea ministerelor de resort (Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice) şi a asociaţiilor profesionale din domeniu, printre care un loc important ar trebui să-l aibă şi Asociaţia Generală a Inginerilor din România, asupra modului de funcţionare a licenţelor de la specializările de „ingineria mediului" şi a masteratelor corespunzătoare acestora. Motivaţia este legată de importanţa care se acordă acestui domeniu la nivelul Uniunii Europene, faptul că economia - şi din perspectiva dezvoltării economiei circulare - funcţionează la nivelul pieţei într-o stare care este percepută ca fiind din ce în ce mai complexă, mai sofisticată şi mai puţin accesibilă celor neiniţiaţi în desluşirea funcţionării mecanismelor existente. Consider că în această structură instituţională s-ar putea prelua pentru absolvenţii care au promovat examenul de licenţă de la specializarea „ingineria mediului" şi de la altele, care urmează a fi specificate, modelul rezidenţiatului de la nivelul pregătirii specialiştilor în domeniul sănătăţii sau modelul de formare profesionalizată a magistraţilor. Astfel, după finalizarea studiilor de licenţă se va organiza un concurs naţional pentru poziţiile de „stagiar (debutant)", care vor fi alocate masteratelor profesionale în domeniul „ingineriei mediului". Acestea se vor organiza într-o formă instituţională în tutelă duală care, de altfel, funcţionează la nivel universitar în cadrul Uniunii Europene. După finalizarea studiilor masterale, organizate în această formă, pentru cei care doresc se organizează titularizarea şi repartiţia pe unul dintre posturile disponibile pentru care s-a făcut pregătirea, atât la nivelul instituţiilor publice, cât şi la nivelul mediului privat. Numărul de posturi pentru care se face pregătirea în vederea titularizării se va determina în funcţie de necesităţile prezente şi viitoare, luând în analiză evoluţia cerinţelor domeniului, politica resurselor umane, rata de pensionare şi de părăsire a sistemului. În această manieră, se poate asigura o modalitate transparentă şi corectă în recrutarea personalului de calitate necesar activităţii sistemelor tehnico-administrative care funcţionează în domeniul instituţional al dezvoltării durabile şi al protecţiei mediului.
În concluzie, specializarea „ingineria mediului" trebuie să răspundă cerinţelor specifice pregătirii generale a inginerilor, definite în prima parte a prezentării, şi a elementelor caracteristice funcţionării economiei verzi. Nevoia implicării mai multor structuri instituţionale în procesul de profesionalizare a resursei umane, specifice acestui domeniu, este demonstrată de faptul că zona analizată se îmbogăţeşte cu noi elemente, în care se consolidează proceduri legate de „economia verde", „economia circulară", „dezvoltarea durabilă", „antreprenoriatul ecoresponsabil" şi multe altele care au nevoie de specialiştii necesari materializării schimbărilor dintr-un domeniu vital pentru viitorul omenirii.