Antologie sanscrita

CUVANT INAINTE

Sa traduci pentru prima oara in romaneste textele sacre ale literaturii indiene este pentru noi, contemporanii unei lumi cucerite la distanta printr-un click pe tasta calculatorului, un gest asemanator unei expeditii clasice pe Himalaya. O catarare pas cu pas, fiecare colt de stanca fiind castigat cu efort, multa determinare si mult talent totodata. Talentul de a pune piciorul pe teren ferm. Cuceritorul de azi care ar putea infige steagul in varful muntelui direct de la bordul unui avion nu ar cunoaste nimic din sudoarea inghetata a predecesorului sau de acum 130 de ani.

Eminescu a fost, e lucru dovedit, primul cuceritor al Himalayei literare. A tradus Imnul Creatiunii si l-a integrat in opera sa, confruntand textul original din sanscrita cu cateva variante germane. A tradus din sanscrita si Gramatica sanscrita mica a lui Franz Bopp, intre anii 1884-1886, iar cele trei Caiete de la BCU Iasi, care contineau traducerea gramaticii, au fost deschise, dupa 100 de ani, de „sora sa mai mare”, Amita Bhose, cu doctorat in Eminescu si exegeta a operei eminesciene. (Vezi teza de doctorat Eminescu si India, sub indrumarea stiintifica a doamnei Zoe Dumitrescu-Busulenga)

Pe urmele lui a urcat, mai putin pregatit in domeniul filozofiei indiene, dar cu entuziasm, George Cosbuc. Datorita lui avem primele traduceri in limba romana ale unor fragmente reprezentative din Mahabharata, Ramayana, Rig Veda, precum si maxime, proverbe si poezii lirice, reunite sub titlul Antologie sanscrita cat si a Sakuntalei - opera lui Kalidasa. Traducerile le-a facut nu din sanscrita, el nefiind cunoscator al limbii zeilor, asa cum e supranumita sanscrita, ci din germana. In 1893 isi exprima dorinta publicarii acestei Antologii in care includea si Sakuntala, intr-o scrisoare adresata lui Tutu Maiorescu. E mahnit ca editorul nu e interesat. Proiectul era mai amplu si pare ca parte din traduceri s-au pierdut, astfel ca Antologia publicata in 1897 contine, in afara fragmentului Potopul, numai traducerile publicate in Vatra (1894) si Convorbiri literare (1896). De ce se aplecase insa Cosbuc asupra literaturii orientale? S. E. Demetrian, cel ce semneaza Cuvantul inainte al reeditarii Antologiei sanscrite din 1966 noteaza: „Pentru mitologie, folclor si filologie, George Cosbuc avusese intotdeauna un interes viu. Teoriile mitologice pe care le accepta despre unitatea fundamentala a folclorului indo-european l-au facut sa fie si un cercetator al folclorului oriental. Teoriile de gramatica comparativa care dovedeau originea comuna a limbilor europene si sanscritice l-au determinat si mai mult sa-si adanceasca cunostintele in domeniul culturii orientale (...) Exemple de poeti, scriitori si de filologi contemporani care scrisesera despre cultura orientala ii erau, asadar, cunoscute; in plus, exista si o bibliografie importanta de istorii ale literaturii si culturii indiene, care i-ar fi putut sugera ideea unei antologii.”

Existau, totodata, traduceri competente de texte sanscrite in germana, franceza, engleza, latina chiar. Bun cunoscator al limbii germane, Cosbuc alege aceasta limba pentru traducerile sale in romana.

Nicolae Iorga afirma ca prin traducerea realizata de Cosbuc „batrana intelepciune a stramosilor poeziei si filozofiei omenesti vorbeste astfel inteles si simpatic si pentru noi”.

Meritul lui Cosbuc e cu atat mai mare cu cat, conform lui S. E. Demetrian, „epopeile din care Cosbuc a facut majoritatea traducerilor sale, adevarate enciclopedii de cunostinte, descriu o civilizatie ideala, careia indienii au incercat intotdeauna sa se conformeze in viata sociala si individuala (...) Exemplele de virtute si cinste, noblete si respect au stat la temelia ideilor morale ale generatiilor, care au cautat sa le actualizeze, iar majoritatea filozofilor, poetilor si dramaturgilor indieni s-au inspirat si ei din cele doua epopei.”

Cosbuc mai fusese inspirat, se pare, si de atmosfera favorabila culturii orientale pe care o gasise la redactia Tribuna, unde lucrase ca redactor in anii 1888-1889 si unde ii gasise pe G.B. Duica, Ioan Slavici, care il cunoscusera pe Eminescu la Viena, in toamna lui 1869, admiratori si ei ai gandirii orientale si care cu siguranta i-au insuflat si lui Cosbuc curiozitatea de a-si adanci cunoasterea in acest domeniu. Despre preocuparea lui Eminescu pentru literatura veche indiana avem o marturie valoroasa a lui Teodor V. Stefanelli, coleg de scoala la Cernauti si Viena: „Astfel a cetit el mult din literatura indica si persana si cand avea cu cine, discuta mult asupra acestor literaturi si mai cu seama asupra principiilor religiei buddhiste, de care era incantat si despre care spunea ca este cea mai poetica, mai frumoasa si mai profunda religie de pe lume.

Cetise si Ramaiana si Mahabharata, apoi Sakontala din literatura indica si frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persana, si trebuie sa-i fi placut foarte mult aceste opere, caci foarte adese vorbea despre ele pana ajungea la Budha-Sakhia-Muni si la Nirvana.” (din volumul Amintiri despre Eminescu, pag 72, editura Cununi de stele, 2018)

Influentat desigur de predecesorul sau, Cosbuc s-a aplecat, asadar, asupra literaturii sanscrite si ne-a facut-o cunoscuta cu talentul sau de poet, traducerea in versuri fiind de o deosebita frumusete vizuala si muzicala; si a insotit-o de o prefata care astazi pare incompleta sau stangace, dar sa nu uitam epoca in care a fost facuta. George Cosbuc a fost pionier al popularizarii literaturii indiene clasice si si-a asumat acest rol. Sa nu uitam ca literatura sanscrita fusese facuta cunoscuta in Europa doar cu un secol inainte de Cosbuc. (Vezi articolul Cabala limbii sanscrite, din Eminescu si limba sanscrita, de Amita Bhose, p 59, editura Cununi de stele, 2010)

Cartea de fata reproduce textul din 1987 al Antologiei sanscrite, aparute la Institutul de Editura Ralian si Ignat Samitca. Sacontala va fi subiectul unui volum separat, in curs de pregatire la Cununi de stele.

Am pastrat in mare parte ortografia primului volum atat pentru cuvintele uzuale cat si pentru numele propriii - de pilda Cunti in loc de Kunti, Brama in loc de Brahma, Damajanti in loc de Damayanti, Nal - Nala, alternarea Ardjuna/ Ardjun. In volumul din 1897 Cosbuc a inclus Nala si Damajanti la capitolul Din Ramayana, in volumul de fata l-am inclus capitolului de care apartine de fapt, Din Mahabharata. Notele de la finalul cartii le-am redistribuit fiecarui capitol, pentru o mai usoara urmarire a textului.

Cititorii familiarizati cu filozofia indiana vor recunoaste termenii „budaist” - buddhist, „panduizi” - cei cinci fii ai regelui Pandu.

Familiarizati ori nu, cititorii din cel de-al treilea deceniu al secolului XXI vor fi cuceriti, pas cu pas, de poezia talmacirii.

„Tu erai nemaritata, eu eram copil p-atunci -
Incepuse toamna, draga Soarele, grabit pe lunci
Si pe dealuri, tot mai grabnic scobora mereu spre tara
Celor morti, la Jama-n brate. Cat d-aprinsa vine vara
Topind florile, iar toamna cat de dulce-i pe pamant!
Florile-si inalta capul, arborii soptesc in vant
Si prin rau se joaca pestii si pe mal flamingii salta
Si, cu aripile ude, prin intinderea cea-nalta
A vazduhului, alearga pasarile ciripind;
Iar pe munte, ca o mare, siruri negre se intind
De pauni, pe care-i face sclipitori de tot, ca luna
Ploaia care multa cade, si tot cade, cade-ntruna
Din afundaturi de munte, zgomotoase, mari de ploi
Curg izvoarele grabite, galbene de praf si foi,
Si ca serpii se-ncovoaie dupa stanci cu frunte lata.”

Pentru comparatie redam si versiunea realizata de Theofil Simenschy din sanscrita (Amita Bhose are insa rezerve: „confruntarea traducerilor insa cu textele originale da de banuit ca el s-a lasat influentat de alti traducatori - Cabala limbii sanscrite, p. 66):

„Pe atunci, tu, regina, erai nemaritata, iar eu eram print mostenitor. Odata se ivi anotimpul ploios. Care imi spori dorinta de a vana.

Dupa ce dogorise cu razele sale lumea, soarele parasi pamantul si se indrepta spre lacasul infiorator al mortii.

Curand arsita disparu si aparura nori plini de apa; atunci toate vietatile se bucurara: broaste, saranga si pauni.

Dupa ce se scaldau, pasarile, cu aripile ude, abia puteau sa se suie pe copacii cu crengile batute de ploaie si de vant.

Acoperit de apa care cadea fara incetare, muntele parea un lac plin de pasari.

Raurile, limpezi mai inainte, curgeau acum ca niste serpi albiciosi, rosietici, pamantii, din munti.”

Sa-l insotim, asadar, cu recunostinta, pe cel ce a urcat pas cu pas pe varful Himalaya al literaturii vechi indiene.

Carmen Musat-Coman