Cu fir negru de arnici. Jurnal 1949-1956.

Cu un cuvint inainte al Margaretei Dorian si o prefata de Valentin Protopopescu.

O data cu acest volum, Jurnalul inceput de Emil Dorian in tinerete isi joaca actul ultim si cortina. Notele sale dintre 1949 si 1956 completeaza o lunga experienta scriptica in care om, tata, medic, autor si cetatean isi trec vocile distincte prin numeroase registre, fiecare raminind fidela siesi. Desigur, indoindu-se, crispindu-se, justificindu-se, jubilind, deplingind. Si aceasta mereu fata de sine.

Discutia cu propria constiinta este, in epoca 1949-1956, mai apasata decit in anii anteriori, caci si vremurile erau apasatoare. In schimbarile uriase prin care trecea Romania atunci, nefericirea si nemultumirea par la locul lor. Dar nu toata lumea le-a trait la fel. Dorian, om de stinga de cind se stie, care frecventeaza lumea literara aprobata sau tolerata de noul regim comunist, pare la adapost de zguduiturile nedrepte ale sortii impartasite de milioane de romani. Si totusi! Emil Dorian nu face parte dintre alesii de categoria intii. In categoria a doua sau chiar a treia de «privilegiati», linistea de viata si de spirit nu era deloc asigurata.

Iar daca luciditatea si sensibilitatea erau si ele prezente fara ragaz, ca in cazul de fata, notele de jurnal devin un bun pretios: inregistreaza neasezarea straturilor umane, inadecvarea literaturii la cererile maximaliste ale propagandei, intilniri cu comisari nesiguri si cenzori improvizati, cu antisemiti de toata mina, cu impostori de toate gradele, imagini ale orasului care se schimba zvircolindu-se si ale naturii nesimtitoare dar adinc simbolice, ca pentru orice om cultivat.

Cortina: 1956. Cu citeva luni inainte de a muri, Emil Dorian, grav bolnav, citeste despre raportul lui Hrusciov la Stalin si scrie ultimele sale pagini grave despre aproximatii si aberatii de sistem. Incheie cu un poem: o noua sansa de grotesc pentru omenire, o greseala proaspata care asteapta sa se coaca.

Cei care se mai intreaba cum poate arata intelepciunea in vremuri de prigoana - de razboi - de scalambaiala ideologica, gasesc cu siguranta un raspuns in ansamblul Jurnalului lui Emil Dorian.

Adina Keneres

Fragment din Cuvintul inainte al Margaretei Dorian, fiica autorului

[...] Despre aventura care a salvat manuscrisul acestui jurnal am scris si alta data. Reamintesc aici ca jurnalul a fost in primul rind salvat prin propriile lui puteri, prin prestigiul pe care il avea printre prietenii tatalui meu si increderea in valoarea lui. Existenta jurnalului le era cunoscuta. In citeva rinduri l-am auzit citindu-le din el musafirilor literari, o intreaga generatie de scriitori si artisti care apar si in notele lui : Ury Benador, Ion Calugaru, Beate Fredanov, Tudor Arghezi, Sonia Cluceru si altii care in unele dupa-amieze « se urcau la Dorian » la ora ceaiului dupa zvonuri si vesti, o mica lectura de poezie sau o incaierare amicala pe o tema arzatoare. Dar cea care a organizat salvarea jurnalului a fost mama. Dupa moartea tatei, mama si-a pregatit plecarea cu un curaj indirjit si o asprime in toata fiinta pe care nu i le cunosteam si care m-au speriat cand am intilnit-o, dupa opt ani, intr-un Paris inghetat si ostil, unde ve­nisem sa o intimpin. spanInainte de plecare, mama a transportat sin­gura cele 24 de caiete la locuinta dr. Moses Rosen, sef-rabinul Romaniei. Raminea inteles ca dr. Rosen va incerca, in desele lui calatorii in strainatate, sa scoata personal, unul cite unul, ca­ietele jurnalului sau sa aranjeze un transfer prin curierii diplomatici ai timpului. In vederea acestor transporturi ilegale, volumul manuscrisului trebuia redus. Timp de un an, o prietena a ma­mei, Blanca Brucar, sotia filosofului si istoricului I. Brucar, o furnica harnica si tacuta, a luat pe rind acasa cite un caiet din jurnal si, conform planului mamei, l-a transcris pe o foita mi­ra­culoasa, care si-a pastrat cu indaratnicie integritatea de-a lungul unei jumatati de secol, pentru a-l readuce apoi in ascunzatoa­rea din casa Rosen, plecind cu urmatorul caiet in servieta. Cu toate sfortarile, dr. Rosen, cu care m-am intilnit de doua ori la New York in asteptarea jurnalului, n-a izbutit sa-mi aduca nimic. Calatorii din avioanele de la Bucuresti aveau bagajele scoto­cite la plecare. Al patrulea personaj legat de salvarea jurna­lului, Heinrich Moscovici, prieten vechi al familiei - atit de vechi si atit de frecvent in casa noastra, incit a intrat, impreuna cu copilaria mea, in primul meu roman -, stabilit de putin timp la Berlin, cu legaturi la Viena, «veghea din umbra», asteptind momentul ideal. Momentul a fost un congres medical la Bucu­resti, iar persoana, un medic vienez a carui identitate nu mi-a fost niciodata divulgata. Am aflat doar ca paginile manuscri­sului au fost ascunse printre hirtiile si brosurile medicale din bagajul medicului vienez. Imbujorat de victorie, prietenul fami­liei a intimpinat jurnalul pe aeroportul din Viena dar, din pri­cina unei neintelegeri, l-a trimis mai intii in Israel, unde a fost citit si recitit cu nesat, si de-abia de acolo mi-a fost expediat. Si astfel, intr-o dupa-amiaza de toamna blinda de New En­gland, postasul mi-a adus un pachet urias, invelit intr-o hirtie jerpe­lita, cu sforile atirnind abatute. Jurnalul, cartea vietii lui Emil Dorian, fusese expediat cu vaporul, nerecomandat si fara asi­gurare, dar, increzator in treburile misterioase ale Providentei, imi parvenise nevatamat.

Primul fragment din jurnalul lui Emil Dorian, anii 1934-1944, anii de prigoana in Romania, este publicat intii in 1982, in traducere engleza de Mara Soceanu, cu o introducere a is­to­ricului Mihail Stanislawski, sub titlul The Quality of Witness («Calitatea de martor»), Jewish Publication Society, Phila­del­phia. Cartea primeste un premiu insemnat, The Jewish National Endowment. Paisprezece ani mai tirziu, Editura Hasefer publi­ca acest fragment in originalul romanesc, intitulindu-l Jurnal din vremuri de prigoana. In 2006, Editura Compania continua publicarea cu episodul anilor 1945-1948, sub titlul ``Cartile au ramas neterminate`` si cu o prefata de Valentin Protopopescu. [...]