De la Durga puja la lumea lui Kalidasa. Emisiuni radiofonice

Prefata de Emil Burlacu

Cuvant inainte de Carmen Musat-Coman

CUPRINS

Cuvant inainte (Carmen Musat-Coman)
Prefata (Emil Burlacu)
Reguli de pronuntie
Ramakrishna Paramhamsa
Buddha, Eminescu si Tagore
Dharma si religie
Zeita copiilor
Karma
Eminescu si Tagore
Religia poetului
Guru-purnima
Dhammapada
Lumea lui Kalidasa
Norul mesager
Copilaria si tineretea lui Krisna
Traduceri din Chandidas
Swami Vivekananda
Durga puja
Vijaya
Studii indiene in Romania
Se termina serbarile de toamna
Limba bengali si prezenta ei in Romania
Sergiu Al-George in constiinta culturala romaneasca
De la Cenaclu la Centru
Crestinismul in India
Sarasvati puja (prima parte)
Sarasvati puja (partea a doua)
Noaptea lui Siva
Vizita lui Rabindranath Tagore in Romania
Centrul de studii si cercetari indiene
Sarbatoarea primaverii
Recviem pentru Gajiv
Ultima pasiune a lui Eminescu
Mahabharata
Bhagavad-gita
Avatara (prima parte)
Avatara (partea a doua)
Imnul celor zece avatari
Moartea in viziunea lui Tagore
Sakuntala

CUVANT INAINTE

In anii 1990 si 1991, la Radiodifuziunea Romana, intre orele 9:00 si 10:00, alaturi de glasul cu un dulce accent moldovenesc al realizatorului emisiunii Raspundem ascultatorilor, domnul Emil Burlacu, se auzea, uneori, pentru cateva minute, o alta voce, „melodioasa, in alto, sigura, cu grija in rostire, dar nicidecum alterata de ostentatie”, dupa cum avea s-o caracterizeze gazda sa. Vocea Amitei Bhose. Bineinteles, nu aveau cum sa treaca neobservate scurtele sale interventii sale radiodifuzate. Scrisorile ajunse la redactie, pe numele domniei sale - si care i-au parvenit prin grija domnului Emil Burlacu, reproducand si noi aici, in facsimil, doua astfel de mesaje - marturisesc entuziasmul si curiozitatea ascultatorilor. De asemenea, reproducem si o scrisoare a criticului Constantin Ciopraga, care nutrea pentru Amita Bhose multa pretuire, o pretuire reciproca, de altfel. Amita Bhose era un nume bine cunoscut si cu un loc aparte in randul literatilor, al mediului universitar, publicul larg insa era mai putin familiarizat cu activitatea domniei sale. De aceea, romanii, iubitori dintotdeauna ai Indiei, tocmai iesiti de sub Cortina de Fier si inca tanjind dupa India cea indepartata si magica - caci visul multora de a calatori abia mai tarziu avea sa fie implinit - au descoperit-o cu uimire si bucurie pe mesagera venita tocmai de la Gangele maret si stabilita aici din dragoste pentru opera lui Eminescu. Locuia deja de 20 de ani in Romania, predand la Universitate limba lui Tagore - bengali - si limba zeilor - sanscrita, contribuise cu studii importante la istoria eminescologiei, facuse cunoscuta cultura romana in India prin traduceri, articole, interviuri si acelasi lucru procedase in Romania cu cultura indiana autentica` S-ar fi putut crede ca daca acest lucru fusese posibil in anii comunismului, Revolutia avea sa aduca un nou suflu studiilor indiene. Si desi unora s-ar putea sa li se para ca fragmentul de mai jos, dintr-un memoriu facut de Amita Bhose nu ar avea relevanta pentru subiectul cartii de fata, sa ne fie permis sa-i contrazicem, deoarece climatul de presiune, incercari de umilire, de indepartare din corpul profesoral exact in perioada cand se difuzau emisiunile radiofonice - 1990-1991 - si-au pus amprenta asupra sanatatii Amitei Bhose. Stresul, timpul petrecut cu memorii, cu audiente - cand orice alta Universitate din lume ar fi fost onorata s-o aiba pe Amita Bhose ca profesor - i-au macinat sanatatea, grabindu-i sfarsitul.

„La inceputul anului universitar 1972-1973, cand eram doctoranda la Facultatea de romana, mi s-a oferit sa tin un curs facultativ de limba si literatura bengali la catedra respectiva, unica in Romania. Pe atunci catedra a fost condusa de prof. Cicerone Poghirc, care ulterior a plecat din tara. Desi mi s-a spus ca fac cinstea Universitatii, am considerat ca cinstea a fost de partea mea. Am crezut ca voi putea pregati specialisti care vor continua munca mea. Am visat ca studentii mei vor traduce nemijlocit operele lui Rabindranath Tagore, atat de indragite aici, din bengali in romana. Vor traduce operele marilor scriitori romani in bengali, pentru care vor gasi o piata la Calcutta, unde traducerile mele din Eminescu, Caragiale, Sadoveanu si altii au creat un interes in literatura romana. Indiferent de dimensiunea si populatia Indiei, bengali a reprezentat singura cale a comunicarii intre cele doua culturi - romana si indiana. Este si unica limba a celor peste o suta de milioane de oameni din Bangladesh.

Atunci am inceput sa predau in calitate de colaborator si asa am continuat pana in 1978. Dupa obtinerea titlului de doctor in filologia romana cu tema „Influenta indiana in gandirea lui Eminescu” (publicata ulterior cu titlul „Eminescu si India”), am beneficiat de o bursa post-doctorala, tot a guvernului roman, pentru a stabili textul manuscrisului eminescian de gramatica sanscrita, in vederea incadrarii sale in volumul XIV al Operelor poetului (Ed. Academiei).

In februarie 1977 am solicitat domiciliul stabil in Romania, fara de care nu puteam sa primesc nici un post, nici un spatiu locativ. Dupa ce au fost rezolvate problemele legate de sederea mea in Romania, am facut, in 1980, demersurile necesare pentru a infiinta un curs de limba si literatura bengali ca o disciplina oficiala. Este in afara oricarei discutii faptul ca nu poti scoate specialisti dintr-un curs facultativ cu regimul de doua ore pe saptamana. Decanul Facultatii de limbi straine de atunci, dl. prof. Paul Miclau, l-a recomandat chiar ca o disciplina principala, rugandu-ma in repetate randuri sa solicit sprijinul Ambasadei indiene. Ambasada Indiei, si apoi ambasada Bangladeshului, mi-au dat concursul. Ministerul Invatamantului din Romania a aprobat propunerea in principiu, dar nu i s-a dat curs atunci, din motive economice.

La aceasta Universitate a existat disciplina oficiala de limba hindi. A fost infiintata probabil in 1967, in cadrul colaborarii cu guvernul indian si ca atare a fost condusa totdeauna de catre profesorii invitati din India. Dumnealor au predat in engleza. Atat pentru cursuri facultative de sanscrita si bengali cat si pentru cele oficiale de civilizatia indiana si estetica indiana destinate studentilor de la hindi, am folosit limba romana ca mijloc de predare.

Nu stiu de ce Sectia de limbi indiene a fost handicapata de la bun inceput. N-au existat materiale didactice. Cartile de hindi si bengali, intre care Operele lui R. Tagore in 30 de volume, donate de guvernul indian, au fost puse sub lacat in sediul Asociatiei de studii orientale. Nimeni n-avea acces la ele.

Atat colegii mei de hindi, cat si eu, am redactat manuale si dictionare de sute si mii de pagini, pe care le-am si scris, ajutati de studentii nostri, caligrafic, ca ele sa fie multiplicate. Tipografiile din Romania nu dispun de caracterele acestor limbi, iar o masina de scris in hindi, donata de guvernul indian, a disparut fara sa fie folosita vreodata. Gradul cunostintelor de hindi ale absolventilor, dupa patru ani de studii, este, asadar, comparabil cu cel al limbii romane insusit de studentii straini la sfarsitul primului semestru al anului pregatitor. Dupa inca un semestru de curs intensiv, strainii se inscriu la facultatile de specialitate. Iar „absolventii” de hindi, cu cunostinte mai putine capata diplome si sunt considerati capabili sa predea la Universitate! Nu stiu, nici nu inteleg de ce profesorii de hindi, care aveau statut de diplomat, n-au solicitat interventia guvernului indian pentru a indrepta situatia.

La cursurile facultative de sanscrita si bengali pe care le conduceam se inscriau foarte multi studenti din alte institutii de invatamant superior, precum Politehnica, Institutul de Arhitectura, Institutul de Teologie, Facultatea de Medicina si de la alte facultati universitare, de ex. Matematica, Geologie, Chimie, Fizica, Istorie-Filosofie si, de asemenea, salariatii si pensionarii de diverse profiluri profesionale. Nici ei, nici studentii de la Filologie nu primeau nici macar un certificat de absolvire. Tot ce au facut ei au facut de dragul culturii.

Si au facut multe. Au redactat lucrari de sinteza si au tradus din bengali si sanscrita, unele traduceri fiind chiar publicate in „Ramuri”, „Convorbiri literare”, „Orizont”, „Romania literara” si apoi in „Dimineata” si „Columna” (Tg.Jiu). Si-au dovedit si talentul artistic. Spectacolele noastre anuale literar-artistice cu ocazia zilei nasterii lui Tagore au devenit celebre. In vara anului 1981 au prezentat o piesa a aceluiasi autor indian, in traducerea mea, la Casa Universitarilor din Bucuresti. A fost o premiera absoluta pe tara (v. Recenzia la „Teatru”, iul-aug.1881, p.162). („Dragostea incurca, dragostea descurca”, publicata in 2011 de Editura Cununi de stele - n.ed.)

A fost la baza, evident, meritul profesorului. Dar incontestabil ramane faptul ca m-au inspirat intrebarile necontenite ale studentilor. Pasiunea, dragostea si sarguinta lor mi-au intrecut orice asteptare. Orice profesor din lume s-ar fi mandrit cu asemenea studenti. Baza reala a realizarilor noastre au fost relatiile afective intre profesor si studenti, sentimentul de respect reciproc. Ii priveam pe studenti ca pe viitorii mei colegi, nu ca pe niste ``draci care ne fac zile negre``, asa cum am auzit prin unele cercuri universitare.

Tin sa aduc la cunostinta publicului roman ca la solicitarea celei mai prestigioase reviste literare din Calcutta - probabil din India - am scris un studiu de vreo 60 de pagini de manuscris despre receptionarea lui Tagore in Romania, din care o mare parte a fost dedicata, la sugestia redactorului sef, activitatilor studentesti din Bucuresti. In numarul sau din 20 septembrie 1989, revista „Desh” l-a publicat ca fiind articolul cel mai important („cover story”, cum se spune in engleza) insotit de o emotionanta nota editoriala. Cate scrisori de felicitari am primit din India atunci si inca o data dupa Revolutie!

Asa au mers lucrurile pana in decembrie 1989. In ciuda interesului pronuntat al studentilor, bengali a ramas curs facultativ - timp de 18 ani. Sefa catedrei de limbi orientale imi spunea totdeauna, mai ales dupa intamplarile legate de „meditatia transcedentala” in 1982, ca autoritatile de partid si de stat impiedicau incercarile de a dezvolta sectia de limbi indiene, ca Ministerul Invatamantului era impotriva infiintarii disciplinei oficiale de bengali. Din acelasi motiv nu se putea, probabil, titularizarea mea: dansa imi spunea ca se lupta mereu ca sa ma salveze de retrogradare ca asistent. Deoarece era si secretara de partid, credeam ca stia mai bine cum stau lucrurile.

Dupa caderea regimului, era de asteptat ca predarea limbilor indiene va fi tratata cu mai multa seriozitate, mai ales pentru ca cei mai multi din cei care sustin ca au suferit atunci, in 1982, din cauza Indiei, au fost numiti in functii importante in guvernul postrevolutionar. Dupa Revolutie, au fost efectuate schimbari in invatamantul superior. Catedra de limbi orientale a vrut sa tina pasul cu ele, doar prin propunerea avansarii de grad vizand pe fiecare (minus unu) membru al corpului profesoral. Atat eu cat si studentii de la hindi, care in absenta unui profesor asistau la orele unei colaboratoare, o „absolventa” romanca, am solicitat disciplina oficiala pentru bengali.

Decanul actual al Facultatii de limbi straine n-a aprobat-o. Postul meu a fost scos la concurs in vederea titularizarii, chiar si in absenta unui eventual concurent sau a unei comisii competente. Nici nu inteleg care a fost ratiunea de a anunta un concurs pe plan national, si nu international, pentru discipline care nu au nici un detinator de diploma universitara in toata tara. Adica sanscrita, bengali si indianistica. Dar „ratiunea” a fost, poate, alta. Deoarece hindi a fost introdusa in mod nejustificat in norma anuntata pentru concursul privind postul meu, am cerut rectificarea si, bineinteles, avansarea - dupa 18 ani de munca, insistand mereu asupra cazului limbii bengali. Am fost condamnata pentru nesupunere si, ca rezultat, postul a fost desfiintat. Dupa expirarea contractului anual am fost, „in mod firesc”, exclusa din corpul profesoral. Iata motivul scoaterii postului la concurs!

Nu intru in detaliile birocratice. Eventualii cercetatori ai autonomiei universitare vor gasi in arhiva mea personala copiile memoriilor mele - aprox. 50 de pagini in total - depuse peste tot. Originalele au prins aripi, unul - cel mai amplu - s-a ratacit prin „bunavointa” unui personaj care poarta acelasi nume de familie ca si cainele lui Ceausescu. Oare tot regimul dictatorial a fost vinovat? O sa tot dam vina pe mort? Regimul a avut destule pacate ale sale, nu este cazul, nici nevoie sa mai inventam altele.

Asa s-au terminat, efectiv, studiile indiene in Romania - „not with a bang, but with a whimper!” (nu cu un bubuit, ci cu un scancet), asa cum a spus T.S. Eliot despre sfarsitul lumii.

P.S. Am impresia ca nu toate cadrele didactice din catedra de limbi orientale au diploma de profil. Actele celor care le au sunt oare valabile, recunoscute de Universitati straine? Ale mele sunt. Oare acesta sa fi fost motivul real al destituirii mele din functie? Prin acest gest final, Universitatea Bucuresti mi-a facut o cinste - una mai mare ca aceea initiala. A recunoscut competenta mea profesionala si integritatea mea personala.
20 octombrie 1990``

Iata, asadar, atmosfera postrevolutionara in care traia Amita Bhose. Inregistrarile radiofonice - o adevarata oaza de normalitate - au avut loc intr-un astfel de climat. Iar de se vor mai intreba oamenii de ce nu exista nici o inregistrare radiofonica in fonoteca Radiodifuziunii Romane, apoi raspunsul il da domnul Emil Burlacu: „prostia este veninoasa si distrugatoare pana la absurd”. Situatia i s-a explicat astfel domnului Burlacu ce se pensionase in ultimii ani: emisiunile Amitei Bhose ar fi fost unite pe o rola, pentru a se face o copie destinata Ambasadei Indiei. „Rola aceea cat o roata de car a disparut. A fost pur si simplu furata. Vocea Amitei Bhose nu a mai fost la Radio Romania.”

*

Poate parea ciudat, dar nu ne amintim momentul cand l-am intalnit pentru prima oara pe domnul Emil Burlacu. Persoana calda, prietenoasa, ne parea ca-l stim dintotdeauna. Poate ca s-a intamplat in cadrul uneia dintre sedintele comitetului de initiativa pentru infiintarea Centrului de studii indiene Bharat tirtha, din care faceam si noi parte. La cateva sedinte a participat si dumnealui, sustinand, cum era si normal, infiintarea Centrului. De altfel, fiica dansului, Ileana Burlacu, in prezent Ileana Ratcu, studenta si ea atunci, precum noi, urma cursurile de sanscrita, bengali si civilizatie indiana si era si ea membra a comitetului. Centrul a fost infiintat de Ministerul Invatamantului si dupa un an, profitand de autonomia universitara, Universitatea l-a desfiintat. Si aceasta e si ea o alta poveste si totusi aceeasi. In doua emisiuni Amita Bhose se refera strict la activitatea Centrului, in alte doua vorbeste despre limba bengali, prezenta ei in Romania si despre studiile indiene din Romania. Informatii pretioase celor ce ar dori sa faca o istorie a studiilor indiene in tara noastra. Insa temele abordate in cadrul rubricii se refera cu precadere, la mitologie, religie, filosofie, istorie, literatura, folclor. In anii aceia postrevolutionari, cand internetul nu exista, vocea Amitei Bhose patrundea direct in sufletele romanilor, aducandu-le India aproape.
Intr-un limbaj accesibil, Amita Bhose facea ca orice ascultator sa poata inchide ochii si sa calatoreasca impreuna cu domnia-sa pe strazile Calcuttei natale sau pe campiile Bengalului, la sarbatorile prilejuite cu ocazia Zilei zeitei Durga, a zeitei intelepciunii si artei, Sarasvati. Ascultatorul il cunostea apoi pe cel mai mare yoghin al Indiei - Ramakrishna Paramhamsa sau pe Swami Vivekananda, afla semnificatiile termenilor „dharma” si se lamurea ce inseamna atat de invocata „karma”. Descoperea ca Eminescu si Tagore au gandit aproape la fel desi nu s-au intalnit niciodata, cucerea lumea impreuna cu Buddha, printul din neamul Sakya. Privea si el norii de pe cer si asculta istoria lui Kalidasa si a nemuritorului sau poem Norul mesager. Copilarea o data cu Krisna si traia cea mai frumoasa poveste de dragoste indiana - dintre Radha si Krisna. Descoperea avatarii zeului Visnuu dar si cum a patruns spiritul crestin in spiritualitatea indiana. Vizita lui Tagore in Romania era, clar un eveniment al sfertului de secol XX dar si prezentul se manifesta neasteptat si violent - asasinarea lui Ragiv Gandhi. Eposul indian Mahabharata, cu cunoscutul sau poem filosofic Bhagavad-gita, tradus cu maiestrie de Sergiu Al-George nu avea cum sa lipseasca din evocarile domniei sale. Iar dincolo de toate aceste teme era timbrul vocal ce dezvaluia sufletul. Un timbru cald, melodios, al povestitoarei-scriitoare implicate emotional in evocare: „Zilele acestea am fost furata de nostalgie. Amintirile tarii se impleteau in mod firesc cu cele ale copilariei. Ma uitam la cerul senin, tomnatec al Bucurestiului, si ma plimbam, cu gandul, pe campiile Bengalului. Vantul unduia prin lanurile de orez, pline cu spice verzi. Roiuri de albine zumzaiau deasupra lacurilor incarcate cu lotusii albi si rosii. Plantele gingase de kas impodobite cu flori albe se leganau. Iarba umezita de roua era imprastiata cu flori albe de sefali, asemanatoare celor de castan. Pasarile cantau in cor. Si eu - intoarsa la varsta bucuriei si a inocentei, fredonam un cantec al toamnei si culegeam flori in poala sariului meu.”

Putini sunt cei ce stiu ca Jurnalul sau de calatorie in Romania, Cenasonar baire (In afara lumii cunoscute), publicat in India in 1968, a fost considerat „cea mai buna carte despre o tara straina”. Caci talentul sau de scriitor si de povestitor lasase locul, in Romania, celui de traducator , exeget al operei eminesciene, profesor, autor de manuale, dictionare. Dorul, dorul lui Eminescu, pe care atat de bine l-a tradus in bengali, limba sa materna si totodata limba materna a lui Rabindranath Tagore, se intrezareste in evocarile sale si e normal sa fie astfel. Dragostea pentru tara adoptiva a fost insa mai puternica.

*

Rubrica „Raspundem ascultatorilor” a fost innobilata de vocea domniei sale si si in prezent, dupa 20 de ani intalnim persoane care isi amintesc de emisiunile sale. La finalul acestor emisiuni am adaugat si textul Sakuntala, inregistrare televizata in cadrul emisiunii „Cultura in lume” in august 1991. Din lista intocmita de domnia-sa, cu emisiunile inregistrate, nu am regasit in arhiva prima emisiune. Este notata „Interview - Om”. E posibil sa fi fost o interventie in direct, fara o pregatire prealabila. De asemenea, nu am regasit textul „Janmastami”.

*

Ne-am dorit ca aceasta carte care reuneste, cronologic, emisiunile radiofonice ale Amitei Bhose sa fie prezentate, in cadrul lansarii, de gazda lor, domnul Emil Burlacu. Dupa ani, ne-am bucurat sa-l reintalnim, in 2009, si sa ne fie aproape la lansarea prilejuita de doua volume semnate de Didi, profesoara noastra. Noi, studentii, ii spuneam „Didi” - sora mai mare, in bengali. Din pacate, timpul a trecut si multe regrete avem, printre care si acesta, ca dorinta nu se mai poate implini. Cuvantul inainte de atunci al domnului Burlacu a devenit acum Prefata. Cu multa dragoste si pretuire ii dedicam insa aceasta carte care nu ar fi existat fara dansul. Caci, asa cum spunea chiar dumnealui: „Ce-i omenesc se supune pierderii in Marele Gol. Ceea ce-i dumnezeesc, mai presus de toate, gandul, ramane.”

Carmen Musat-Coman