Pipa din bambus si os de goeland (Prima expeditie stiintifica polara, integral romaneasca, „Svalbard 1990”)

CUVANT INAINTE

A scrie un „cuvant inainte” este ca un fel de invitatie care, in zilele noastre, este un indemn, o provocare indrazneata spre lectura. Avem aici de a face cu un act de recuperare a unui noian de emotii, unele individuale, altele colective, ce-si au izvorul in zilele traite prin participarea la prima expeditie stiintifica polara, integral romaneasca, „Svalbard 1990”. Atunci, sapte romani, printre care autorul si semnatarul acestor randuri, au format o echipa ce si-a dorit sa se confrunte cu provocarile, in principal stiintifice, pe care le reprezinta mediul polar. Acest gen aparte de calatorie nu este o simpla deplasare dintr-un loc in altul ci se materializeaza in constituirea unui intreg mecanism prin care, in varii conditii, necunoscutul, clar-obscurul ce invaluie un anumit teritoriu, sa capete, cel putin, irizatii de indreptare si cunoastere stiintifica.

Cand in toamna lui 1989 au avut loc primele discutii despre aceasta expeditie, date fiind conditiile Romaniei comuniste, nu stiam daca o calatorie de acest gen este o sansa sau o capcana sa poti sa calatoresti, sa explorezi noi lumi, sa uiti... Prin calatorii, noi deschidem o fereastra spre noi orizonturi, ne cresc ochi noi cu care ne apropiem de multe din realitatile lumii, cu care strabatem chiar stranii nepatrunsuri care, pentru noi, au fost cele ofertate de catre mediul polar. Pe de alta parte, in imprejurari departate de cele ce se inscriu in banalul cotidianului cu care a trebuit sa coabitam multa vreme, o expeditie ca cea la care am fost partasi nu este o „aventura arctica”, asa cum au trait-o multi exploratori ai tinuturilor, ci s-a dorit a fi un semnal precum ca, si noi romanii, putem sa ne implicam in cercetarea Arcticii.

Visand la o intalnire cu mediul polar, manati de dorinta de a cunoaste mai mult, de a cunoaste pe viu si altceva decat plaiul mioritic - insasi marturisirea autorului este chezasia afirmatiei „... cunoasterea a ramas deschiderea mea...” - ne hraneam sperantele si cu o realitate de mult uitata. Ca tara care semnase la 10 iulie 1925, alaturi de alte 27 state (azi sunt 40 de state semnatare) „Tratatul Svalbardului” (Paris, 9 februarie 1920), tratat prin care arhipelagul trece definitiv sub suveranitatea deplina a Regatului Norvegiei si prin care, conform articolului 3, toate tarile semnatare primeau drepturi egale de a practica diverse activitati, bineinteles cu conditia sa respecte legislatia si reglementarile locale, sosise deci momentul sa pasim si noi pe acel taram provocator, chiar daca asa de tarziu.

Spatiu cu traditie in cercetarea mediului polar, arhipelagul Svalbard sau Spitsbegen se intinde pe 61022 km patrati, cu circa 60% din suprafata totala acoperita de gheturi si zapezi perene, format fiind din cateva sute de insule, cu cea mai mare dintre ele insula Spitsbergen, de 39000 km patrati. De fapt, cele doua nume, Svalbard si Spitsbergen, reflecta modul in care primii descoperitori au perceput aceste pamanturi. Conform unei vechi saga islandeze din secolul al XII-lea, navigatorii vikingi au numit acest teren Svalbard - coasta rece, iar navigatorul olandez Willem Barentsz, considerat descoperitorul arhipelagului in 1596, impresionat de varfurile semete si crestele ascutite ce ieseau de sub mantia zapezilor perene, a numit arhipelagul Spitsbergen, adica muntii ascutiti, ambele denumiri reflectand realitatea locurilor.

Cartea de fata este, printre altele, o marturie despre nebanuite resurse si energii launtrice care salasluiesc in fiecare dintre noi dar care, in clipele de gratie, se trezesc din starea lor latenta, prinzand viata chiar si prin forma si mesajul cuprinse in paginile acestea, constienti cu totii ca nu ne vom confrunta cu imposibilul, acestea fiind „tot ceea ce nimeni nu a incercat sa faca vreodata” (Alexis de Tocqueville).

Condeiul acesta despre care facem vorbire, prin formele si culorile stilistice mereu schimbatoare si totodata surprinzatoare, se metamorfozeaza in ochii cititorului ca un instrument miraculos, un instrument ce ne teleporteaza mental spre taramuri cu o mare doza de necunoscut, dar, deopotriva, ne arunca intr-un tunel al timpului, de la acel geologic, la cel al trecutului relativ recent, lasand loc si trairilor interioare. In materie de necunoscut, totul se leaga de faptul ca simteam influenta a ceea ce s-ar chema, dupa mine, sindromul Cortinei de Fier, prin lipsa, datorita izolarii tarii, de informatii stiintifice solide despre tinta expeditiei noastre, despre elementele de baza ale mediului polar.

Cartea este construita pe scheletul unui jurnal, ce a fost apoi ajustat prin eroziunea temporala - au trecut deja 30 de ani de la aceasta expeditie - si, cu efect calitativ si cantitativ, prin debarasarea de un anumit balast repetitiv, apoi decantarea faptelor, evenimentelor si, deloc de neglijat pentru cuvantul scris, migalirea in stil personal a scriiturii.

In multe cazuri, in jurnal este si o forma de exprimare a luptei cu timpul iar, in cazul de fata, stiu ca au existat momente cand - numai in Svalbard intalnisem asa ceva - presiunea celor peste doua luni cat urma sa ramanem in spatiul polar se asocia cu timpul cetii liniare, de fapt o patura cenusie ce lasa luminii doar o fereastra de 10-15 m de la sol. Ca sa scapam de acest gen de apasare a timpului svalbardian aveam la indemana o singura solutie: sa-l folosim!; aceste file sunt o particica din rodul acestei stratageme.

Istorioarele curg, cand lin, ca undele unui rau ce strabatea molatic campia litorala de pe Nordenskjoldkystten, in drumul sau spre Marea Groenlandei, cand involburat, ca un torent izbucnit din inima unui ghetar, balansand astfel intre note mai melancolice si note mai grave, cu fagoti si contrabasi in fundal, asezati pe estrada stiintei. Si pentru ca se vorbeste si despre muzicalitatea unui text, nu cred ca trebuie sa ne indepartam prea mult de tendinta de a asculta sunetele din natura, cu reverbe -ratii interioare rasfrante in curgerea cuvintelor, caci de la zgomotele surde sau ca un oftat prelung, rabufnite din sanul ghetarilor, la sunetele de xilofon litologic specific plajelor cu pietris, la cel ca de tunet al avalanselor, la cel polifonic, pe mai multe voci, al populatiilor de pasari, se iscau multe si diversificate trairi si, totodata, mesaje ale Nordului.

Nu de putine ori frazele sunt grele de preaplinul sentimentelor nascute din dialogul cu exotismul naturii, un exotism oarecum ciudat, opus celui exuberant al tropicelor, sever si gingas totodata, cum numai in mediul polar poate sa fie zamislit. Gasim in aceste file o exprimare a respectului pentru „atomii structurali” ce alcatu -iesc unicitatea mediului polar, a sentimentelor de tandrete fata de vietatile de aici, unde se regaseste gingasia petalelor macului polar si a bilutelor pufoase care erau puii fugaciului polar, simbiotic prin cuvantul scris cu neobosita curiozitate stiintifica, dar si cu irumperi de umor, capabile chiar sa anuleze anumite zoocalomnii, prin acele momente in care spiritul luidic este trait intens si apoi transmis noua si spre colorarea optimista a atmosferei de tabara, spre noi imbolduri de vitalitate.

Intalnim adesea momente de profunda introspectie, aparute fie ca urmare a unor scurt-circuite pricinuite de un disconfort pe fond meteo-climatic - deloc putine -, fie ca acumulari de multe si persistente ganduri si framantari. Asa il aflam singur, el este cu sinele lui care, aici, in aceasta ipostaza de autor, ni se dezvaluie cu darnicie. Sunt acele momente prin care, dialogand cu „necuvantatoarele” isi imbogateste singuratatea, ca un scop si un insotitor pe cararea stiintei numite etologie. De fapt, fiecare dintre noi, naturalistii, ne insoteam cu singuratatea, aflati fiind in cautarea satisfacerii poftelor de intalnire cu ineditul naturii de aici, unul fata de mesajele formatiunii de Hekla Hoek, cea mai veche formatiune geologica din regiune, altul spre lumea microscopica ce anima lacurile si baltile de pe campia si terasele litorale, subsemnatul spre descifrarea „desenelor periglaciare”, opera a proceselor de inghet-dezghet asociate permafrostului etc. Asa dupa cum reverbereaza si din continut, aveam parte si de astfel de momente de satisfactie, de liniste si incantare, cand ne simteam cuprinsi de o stare de impacare interioara, lasand mintea se pluteasca pe valurile romantice ale imaginatiei, mai ales ca toponimia dupa personalitati scandinave ce ne inconjura - Lineebreen, Lineefjella, Linnevatnet, Lineeelva, Kapp Linee, Griegaksla, Griegfjellet, Griegelva - ne sustinea un anumit tonus creator. Cred ca aceasta venea ca o compensare fata de o ascunsa stare permanenta de alerta, data de pericolele care ne pasteau - izolarea, echipamentul nu foarte calitativ, monotonia hranei, lipsa mijloacelor de comunicare si cu ursul polar nelipsind din scenariu -, sau acele nedorit de lungi perioade cu vremea prea schimbatoare, prea umeda, prea cetoasa, prea... cainoasa.

Cum atasamentul autorului se manifesta si spre componenta vizuala, echilibrul si complementaritatea duala cuvant si imaginea revelatoare (revelare lat. - a reliefea, a evidentia) se oglindesc in frumusetea intregului op, priceperea in cele ale desenului fiind evidenta.

Scriitura ni se dezvaluie ca un mozaic atragator in care se alatura elemente de tip fresca si constructii din familia reportajului literar, completate si imbogatite in semnificatii prin evadari pe taramul eseului stiintific, cu statut de exemplaritate aca -demica. Chiar daca sunt unii care nu agreeaza acest gen de asociere, eclecticul fiind departat de spiritul lor, credem ca aceasta incercare a autorului nu este inutila, caci daca exista fraze, pagini, care pot sa aduca un dram de placere cuiva care este iubitor de natura, de formele diverse de viata dintr-un mediu zgarcit in ofertele sale, de spatii libere de presiunea umana, de acolo unde geologicul este la vedere, osteneala condeierului este rasplatita.

Dorind si privind lucrurile din perspectiva trebuintei de aranjare a mozaicului intr-un portret cu tuse solide, realizam la inceput o compozitie in clar-obscur - laptosul auriu de Svalbard -, dar, la o abordare mai holistica, pietricelele se aduna pe o structura mai monolitica, intr-un chip cu alura humboldtiana, caci asa il percep eu pe Dan.

Din imbinarea armonioasa a cuvintelor, din frumusetea gandurilor si a trai -rilor launtrice dezvaluite cititorului, ne inconjuram de imagini inedite, relevante des -pre un colt al naturii, cea plina de forte creatoare de frumos, chiar si intr-un mediu cu multe constrangeri terestre si cosmice, din lumea invecinata „crestetului Terrei”.

Tale quale, increzator in puterea condeiului va doresc, dragi cititori, sa traiti clipe de incantare, evadand pe aceasta cale, ca expeditionari virtuali, intr-o lume fascinanta si totodata stranie, identificabila pentru multi nu doar cu incitantele si incantatoarele lumini ale Nordului, ci si cu exuberanta viului intr-o lume dominanta de recele extins la nivel de timp geologic.

prof. univ. dr. Petru Urdea
Departamentul de Geografie al Facultatii de Chimie, Biologie, Geografie
Universitatea de Vest din Timisoara

CUMPANIRE DE-NCEPUT

Viata naturalistului-de-teren - ar fi trebuit sa scriu intr-un cuvant naturalistuldeteren - deoarece naturalistul-de-teren poate fi inteles ca un concept pentru sine, o entitate care depoziteaza in cuprinderea ei pasiunea, profesionalitatea inclusa unui orizont cultural larg, etica - morala profesionala, recunoasterea faptului ca nu orice descoperire este adevarul absolut, renuntarea de sine, acceptarea privarii de oricare urma de confort, colegialitatea, camaraderia in echipa, deschiderea la dialog, acceptarea esecurilor, echilibrul comportamental si atatea altele inca si nu la urma urmei o anume conditie, de ce nu?, psihica si fizica fara de care nu ar razbi in si pe calea aleasa. La toate acestea ar mai fi de adaugat nesfarsita rabdare, - pentru necunoscatori „timp pierdut” - pana la aflarea de-ntamplatului intamplat care se poate pe- trece chiar si dupa zile de asteptare in conditii, pentru el sau tine ca cercetator, deloc confortabile, cum ar fi saptamanile petrecute zi si noapte fara intrerupere intr-un cort inconjurat de smarcuri pentru deslusirea unei verigi comportamentale la vietuitoarea prea putin aflata ca manifestare in lumea celor ce vor sa stie. O cunoastere aproape cu valoare de intaietate. Si de ce nu?, ca o completare: iscodirea vietii pe dunele „miscatoare” de la Caraorman, infruntarea zapezilor, inghetului si caniculelor repetate ani la rand la Histria unde ai zburat cu pasarile spre zari interzise, apoi, ceva mai jos de Polul Nord urmarirea Pagophilei pasare doar cu nume latinesc si pentru care, dupa zile, frant de efort ai atipit in noptile cu soare pe langa crevase, morene sau pur si simplu pe piatra; in tundra arctica la fel; mai tarziu pe tancurile calcaroase ale Nerei spre a observa acvila-de-munte; si au mai fost altele multe si marunte care ti-au umplut viata: la Dunare, pe Ceahlau, Rarau, in Retezat pentru starea de sanatate a caprei negre, in Muntii Fagarasului, Cindrelului dupa prundarasul-de-munte, la Pui dupa dinozauri, pe Crisuri, pe Mures, in Delta, pe Insula Sacalin, padurea Letea, Periteasca-Leahova, Insula Lupilor, Razim, Vadu, Chituc, ba si in straini, scrutand pe fund de ocean felul de a fi al scorpiei-de-mare, al cardurilor de pesti pelagici alteori al ciudatilor Seranus scriba pugilistii adancurilor, prin pesteri active sau fosile, avene de tot felul; si de fiecare data concentrat pe tot ce misca cu ochi ingrijorat sau linistit, atent la pastrarea intregii suflari asa cum este.

Cam asa isi petrece viata naturalistuldeteren atunci cand pasiunea, dorinta de a sti si dragostea pentru papadia, radasca, cinteza ori vulpea fac casa buna. Desigur s-ar putea scrie despre toate acestea o dizertatie, poate nuvela, cu mult mai sigur un intreg roman; pentru multi insa este doar expresia felului lor de a fi spre a-si implini viata, un fapt normal. ”Nu stiu a fi altfel” vor zice.

Cred, fara sa gresesc, ca aceasta stare, acest fel de a fi, a fost motorul angajarii noastre, al acelor cati am fost, un chimist, un geograf geomorfolog, un geolog, un medic, doi biologi si un geodez, atunci cand am pus piciorul pe arhipelagul de peste cercul polar, angajare in urma careia am sperat sa castigam si sa aducem cu noi un plus de cunoastere, pusa in cuvant si fraza, daca nu pentru altii, macar pentru noi si imediata noastra preajma, interesata de un astfel de demers, asa cum s-a si intamplat.

Desigur, sunt de exprimat multumiri mai multor persoane si institutii care au sustinut realizarea tentativei noastre arctice. Cunoscand generozitatea lor neinteresata imi voi intoarce privirea doar catre copiii mei, singurii din familie care au aplaudat si incurajat cu entuziasm seducatoarea incercare. Mai sunt dator cu o strangere de mana fostului meu coleg P, din anii sibieni, cand cutreieram nebuni, intr-o barca, fara sfarsit, canalele, ghiolurile, bolataiele (baltile), intregul intins al Deltei Dunarii pana pe sahaua dintre delta si Marea cea Mare care, mai apoi, din lumi straine, mi-a asigurat pelicula color cu care am realizat imaginile cuprinse intre paginile acestei scrieri.

Nu in ultimul rand, sunt profund recunoscator doamnei prof. univ. dr Alma Nicolin care, cu multa rabdare si abnegatie, a lecturat, iar si iar, pagini intregi de manuscris, punand ordine in cuvinte, alteori in randuirea lor fireasca atunci cand o vorba incurcata, straduita sa imbratiseze sute de ganduri intr-o vocabula, nu a reusit sa le lege.

Textul poate fi lecturat pe parti dupa bunul plac al cititorului. Cele patruzeci si cinci de fragmente din care este alcatuita scrierea nu se supun curgerii asteptate ca dintr-un un in alt. Fiecare istorisire luata in parte este de sine statatoare sau, altfel spus, un instantaneu pus in cuvinte.

Autorul

FRAGMENT

„... bucuria de viata intr-un habitat ostil ca cel arctic, se vrea particularitatea a tot ce misca, poarta sange sau seva in sine, de la meduze la goelanzi, de la protozoare la ursi polari, de la licheni la salciile polare, de la algele rosii de pe ghetari pana la albul imaculat al gracilelor ghinturi boreale...

In Arctica viata inseamna izbanda asupra mortii iar crezul de neconfundat, bucuria de a trai. Bucurie inteleasa indiferent de manifestare, fie ca explozie biologica productiva de masa organica, fie ca manifestare comportamentala, fie ca limbaj intre necuvantatoare, fie ca filozofie in procesul existential...

... la peste saptezeci de grade latitudine nordica, a exista inseamna a supravietui prin dragoste si punere in viata de urmasi care sa creasca in trei zile ca altii intr-un an. Succesiunea proceselor este rapida, timpii sunt parcursi cu viteza, tumultul ia amploare, semintele de astazi sunt maine flori...”