Premiere alpine

CUVANT INAINTE

Mi-a venit foarte greu sa incep scrierea unui jurnal al activitatii mele montane asa cum mi-au recomandat domnii Niculae Baticu si Radu Titeica in cartea „Pe crestele Carpatilor”, pe care eu o consider un adevarat manual de istorie a alpinismului romanesc, desi a fost grav ciuntita de cenzura comunista. Am avut marea onoare si placere sa-i cunosc pe toti alpinistii generatiei de dupa anul 1950 prezentati in aceasta carte si cu multi dintre ei am si participat la ascensiuni, scoli, competitii sau intalniri alpine.

Colectia Verde a revistei Romania pitoreasca reuseste ca, in numai cinci ani, sa completeze aceste goluri prin cele 17 carti aparute pana in prezent si valoarea acestora ma stimuleaza sa-mi fortez memoria si amintirile legate de figurile lor legendare, dar si de PRIETENII care mi-au imbogatit viata in aceste doua generatii.

Trebuie sa precizez cu aceasta ocazie ca Dan si Doru Vasilescu nu au vazut flacarile acelui august 1944 in Bucuresti, eliberat de sub jugul fascist peste 13 zile, asa cum a mentionat d-l Baticu in cartea sa.

Ne-am nascut in satul Beia, comuna Cata, judetul Brasov, localitate de granita situata exact in centrul geografic al Romaniei, in care tatal nostru a fost repartizat ca ofiter, dupa ce a fost grav ranit in marile tragedii romanesti de la Cotul Donului. Din care motiv ma consider brasovean, atat in spirit, cat si in conceptiile mele de viata.

In multe pasaje din acest jurnal voi folosi pluralul deoarece in ultimii 72 de ani viata ne-a decis o existenta comuna, de frati gemeni bivitelini, adica eu cu o luna mai in varsta si Doru cu 10 minute mai grabit sa vada lumina zilei. In anii urmatori am urmat transferurile familiei pe la granitele tarii, Oradea pana la sase ani, apoi Baia Mare si Braila, iar in anul 1953, odata cu „debarcarea” ofiterilor regali, am aterizat definitiv in Bucuresti.

Pana la varsta de 14 ani copilaria noastra a fost una normala, pentru acele vremuri, dar cu doua „tinichele” la activ: tatal dat afara din armata si din partid, mama cu rude compromitatoare in strainatate. Motive pentru care nu am fost primiti in randurile pionerilor si nici nu am fost admisi in liceu, situatii in care se aflau foarte multi copii de intelectuali.

Cu mare greutate am fost primiti la Scoala Profesionala a Uzinei 23 August, iar la 16 ani am inceput MUNCA, cea mai buna si devotata prietena a mea, de care sunt la fel de bine legat si in ziua de azi. in Uzina 23 August am cunoscut si MUNTELE, participand cu Dorel Sapira la concursurile de orientare turistica si, dupa anul 1963, si prin ascensiuni alpine, in cadrul asociatiei Titanii 23 August, filiala a clubului Metalul.

In toata activitatea mea ulterioara am incercat sa optimizez trei parametri: MUNCA, MUNTELE si FAMILIA, asa cum m-au dus capul si valurile vietii, dand prioritate unuia in detrimentul celorlalti doi sau, mai adesea, incurcandu-i pe toti. Privind retrospectiv, pot sa afirm ca totusi MUNCA a fost mai intotdeauna prioritara, prin faptul ca la liceul seral, la facultate si in activitatea de inginer am trudit din greu si am avut rezultate corespunzatoare, relativ la vremurile pe care le-am strabatut.

In ultimii 30 de ani munca mea a fost dedicata alpinismului utilitar si rezultatele se pot vedea in manualul aferent, munca ce mi-a oferit si un suport material important al vietii de familie si al activitatilor alpine, in cadrul Federatiei si al Clubului Alpin. A compara conditiile „socialismului multilateral dezvoltat” si ale „constiintei socialiste” si implicatiile acestora in viata unui alpinist si antrenor „competitional”, cu actualele situatii de viata, este pe cat de imposibil, pe atat de inutil. in zilele noastre absolut totul este complet schimbat, alpinistii generatiei noastre au visat zeci de ani sa ajunga pe Everest, sau macar in Alpi sau Caucaz, iar astazi aceste performante sunt la indemana tuturor romanilor, daca sunt suficient de pregatiti fizic si daca gasesc sponsorii necesari. Aceleasi diferente semnificative sunt evidente in ultimii 25 de ani si in privinta echipamentelor, a sistemului informational, a prognozelor meteorologice si a telecomunicatiilor, toate avand ca rezultat cresterea exponentiala a performantelor si, in acelasi timp, scaderea factorilor de risc.

Am acceptat ca sportiv si antrenor-voluntar sistemul competitional de tip sovietic, la fel ca multi dintre alpinistii generatiei mele, am organizat zeci de alpiniade, tabere, scoli si instruiri cu toata responsabilitatea necesara, fiind tot timpul constient ca alta solutie nu exista. Dar si cu speranta ca poate vor veni si vremuri mai bune, care trebuie sa ne gaseasca pregatiti, asa cum s-a si intamplat in decembrie 1989.

Putin cam tarziu, am ajuns pe patrumiarii Alpilor la exact 60 de ani, pe Mont Blanc la 64 de ani si pe Ararat la 66 de ani, performante care pe undeva ar putea fi considerate o amara ironie a sortii, dupa patru decenii de competitii interne. Dar cum se zice, „mai bine mai tarziu, decat niciodata”.

Premierele alpine din Carpatii Romaniei au fost in toti acesti 50 de ani principala motivatie a activitatii mele, iar instruirea miilor de alpinisti un rezultat implicit al acestei pasiuni, dar si a unor prietenii de o viata. in toata viata mea montana am avut modele de mare valoare, in primul rand pe Niculae Baticu, Nicolae Dobre, Emilian Cristea, Alexandru Floricioiu, Walter Kargel, Emil Coliban si Eugen Seracin.

Realizarile elevilor mei: Doru Vasilescu, Constantin Lacatusu, Vlad Petcu, Razvan Petcu, Liliana Becea, Marin Gherasim, Marian Petcu, Mihai Caunii, George lusco, Cezar Vargulescu, Eva Kolcza, Crina Nitescu, Constantin Georgescu, Alexandru Halibei, Mihai Pupeza, Andrei Gata, G. D. Chiriac, Mihai si Costin Voinescu, Daniel Bujenita, Mihai Vasile, Cristian lacob, Camelia Manea, Vasile Petec si ale altor multor PRIETENI au fost pentru mine mai mult decat stimulatoare, motiv pentru care le si dedic aceste amintiri.

Dan VASILESCU