Robinsonii Bucegilor. Intamplarile a trei cercetasi

DESPRE CARTE

Putine sunt scrierile cu profil turistic care au fost gratulate cu Premiul Academiei Romane, asa cum s-a intamplat cu „Robinsonii Bucegilor”, semnata de Nestor Urechia. Asta se intampla in anul 1916, in plin razboi mondial, la sfarsitul caruia avea sa se infaptuiasca idealul nostru de veacuri, intregirea fruntariilor romanesti.

Nu-i mai putin adevarat, Academia Romana crease, in anul 1902, un precedent, prin incununarea cu laurii sai a „Romaniei Pitoresti”, carte semnata de Al. Vlahuta. In treacat fie vorba, pentru desemnarea premiantului un cuvant de spus l-a avut, probabil, si Barbu Stefanescu Delavrancea, un foarte bun prieten al lui Vlahuta, in compania caruia - adesea alaturandu-li-se si I.L. Caragiale, ca si pictorul Nicolae Grigorescu - autorul lui „Hagi Tudose” a calatorit sau si-a petrecut vacantele in mai multe randuri. De altfel, in aceasta selecta companie il regasim, nu o data, si pe V.A. Urechia. Un tata de poveste si un frate (dr. Alceu Urechia, umorist si bucegist in egala masura) cu nimic mai prejos in materie de trasnai, bazaconii si „mlastina amorala”, mai ales cand in joc se afla si Al. Vlahuta. (Mai multe detalii gasiti in Prefata la „Vraja Bucegilor”, Ed. Romania pitoreasca, 2013). Oricum, fata de acest conclav Nestor Urechia pare, pana la urma, un bland copil...

Autorul „Robinsonii Bucegilor. Intamplarile a trei cercetasi” nu era insa un fiestecine in lumea iubitorilor si cunoscatorilor potecilor alpine, mai cu seama a celor din Bucegi. Pana la primirea premiului academic, Nestor Urechia (1 mai 1866-9 aprilie 1931) publicase, intre altele, lucrari precum Conferinte (1901); Zanele din Valea Cerbului. (1904); Dans Ies Carpathes roumaines, Paris (1906); Caruta Postei (Cum calatoreau stramosii nostri) (1907); Sinaia, Busteni, Azuga, Predeal (1911); monografia Drumul Brasovului (1913)...

Dar sa ne intoarcem, pret de cateva randuri, la V.A. Urechia, parlamentar, ministru, istoric, scriitor, carturar, ce mai, vorba lui Mihai Eminescu, „geniul geniilor”. Tot mai mult, de la un an la altul, tatal lui Nestor Urechia a simtit o atractie irezistibila fata de Casa Regala. Nu mi-e destul de limpede daca a facut-o din convingeri monarhice.

Mai mult ca sigur, poate, din interese bine calculate. Si-a construit chiar si o vila la Sinaia, spre a putea fi cat mai aproape de Castelul Peles. Cel care s-a asezat sub gratiile si se mandrea nespus de epitropia lui Mihail Kogalniceanu, pentru care a nutrit un adevarat cult - era foarte apropiat si de Titu Maiorescu, care ii nasise pe nefericita lui fiica Corina, dar cu care avea sa intre ulterior in... obiectiuni si pareri contrare, pentru a se apara de critici -, scria negru pe alb in Memoriile sale: „La ora in care Principele Carol punea piciorul pe pamantul romanesc la Severin, Dumnezeu imi daruia pe fiul meu Nestor, si la 10 mai, cand Maria Sa isi facea intrarea in Bucuresti, acest fiu era botezat in legea noastra ortodoxa, astfel incat actualul nostru inginer al Ministerului Lucrarilor Publice numara azi atatia ani de varsta cati ani de domnie are M. Sa Regele.”

Invocarea Casei Regale, a Castelului Peles este mai mult decat necesara. Scria Emanoil Bucuta in revista „Romania” din iunie 1937: „Asezarea inca de acum aproape saptezeci de ani a noilor Domni, deasupra Vaii Prahovei, in arhondaricul manastirii lui Mihai Cantacuzino, Sinaia, ca sa petreaca trei, patru luni din vara, a fost hotaratoare. Asa au luat nastere, nu numai un drum nou intre Tara romaneasca si Transilvania alaturi de cele doua, singurele umblate mai inainte, pe la Bran si pe la Bratocea, precum si o intreaga salba de sate si orase, dar a luat nastere dragostea noastra pentru Bucegi. in ei si-a facut Romania educatia turistica. Iar Bucegii turistici sunt un dar facut tarii, „ale tale dintru ale tale”, de Carmen Silva. Castelul Peles se gaseste la peste 800 de metri, cu cele mai frumoase varfuri, Furnica, Varful-cu-dor si Piatra Arsa indaratul lui, ca o intregire si ca un indemn, iar Stana Regala cu Stanca Frant losif la vreo mie. De atatea ori am intalnit, in copilaria mea, pe Regele Carol, in uniforma, dar descins si rezemat intr-un bat de munte, pe aleile taiate in toate partile la dorinta lui, ca sa lege intre ele acele colturi frumoase. Sfanta Ana si chioscul lui Davila, cu drumul de brana, erau dincolo, peste vale. Dincoace porneau petecile care duceau pe sub cei mai mareti brazi din lume la Poiana Tapului si spre Urlatoarea. Nu eram numai in gura padurii, ci de-a dreptul in munte. Regina scria povestile Pelesului.

Mirea zugravea, inraurit de ele, marea panza a Varfului cu Dor; cu ciobanul lui academic, intre nori si vulturi.

Grigorescu se suia cu creioanele lui pe aceleasi inaltimi impreuna cu doctorul Grecescu, prietenul de drumuri lungi, care herboriza. Regii adusesera nu numai pe curteni, dar o intreaga tara la aceasta intrare in munte si pe potecile lui de piatra. Carpatismul nostru incepuse - s.n. (...) intaia noastra societate de turism este mai de dincoace, numai decat dupa 1900, Societatea Turistilor Romani, cu presedinte Regele Ferdinand si Secretar Al. Tzigara Samurcas. Aceiasi oameni, trecuti prin scoala Sinaei si a Bucegilor, i-au dat cei mai buni membri. intrerupta in timpul rasboiului, ea s-a regasit in Touring Clubul Romaniei, care a ajuns un fel de federatie a societatilor mai vechi de turism muntenesc, Societatea Turistilor, Hanul Drumetilor, Fratia munteana din Cluj.”

Daca ar fi vorba doar de finalul „Robinsonilor Bucegilor” si-ar fi destul motiv sa poposim la Castelul Peles. Chiar ceva mai staruitor. Sa ne reamintim.

Domnitorul Carol a vizitat Sinaia prin august 1866 si, incantat de frumusetea locului, a hotarat sa-si ridice aici o resedinta de vara. Putea ca alegerea sa se opreasca asupra Horezului, insa n-a fost sa fie... Sinaia era pe atunci un sat mic, cu numele Podul Neagului. Ma rog, se cam trece, adesea, peste faptul ca „nasul” statiunii, ce avea sa devina „Perla Carpatilor”, a fost Mihail Cantacuzino care, dupa ce viziteaza muntele Sinai - de unde si numele - ajunge pe Valea Prahovei, unde intemeiaza o manastire, tarnosita in anul 1695.

Arhitectul initial al castelului hotarat de domnitorul Carol a fost Wilhelm von Doderer, ale carui planuri au fost, totusi, respinse, proiectarea continuandu-se cu confratii sai Johannes Schulz si Karel Liman, decoratori fiind J.D. Heymann din Hamburg, August Bembe din Mainz si Bernhard Ludwig din Viena. Inaugurat in 1883, castelul, devenit resedinta de vara a Monarhiei romane, a gazduit numeroase evenimente politice, vizite importante (intre care si cea a imparatului Franz Joseph), intruniri mondene etc. Pelesul are 160 de camere, dintre care, in prim-plan, se situeaza Holul de onoare, Salile armelor, Biblioteca regala, Sala Maura, Apartamentul imperial, Salile de teatru, de Concerte si de Muzica.

Lucrarile castelului au inceput in anul 1873. Drenarea si stabilizarea terenului, Razboiul pentru Independenta - si nu numai acestea - le-au tinut pe loc. Pe de alta parte, „darea in folosinta” a castelului n-a insemnat si mantuirea lucrarilor. Alte si alte adaugiri si dotari au continuat pana in septembrie 1914, cand primul rege al Romaniei isi dadea obstescul sfarsit. Monumentala si rafinata constructie a fost ridicata pe cheltuiala proprie a regelui Carol I (1866- 1914). Conceput din capul locului cu rosturi de resedinta de vara, multe si inedite detalii despre evolutia zidirii pot fi aflate de la insusi Regele Carol I. Mai exact, din extrem de interesanta corespondenta pe care a purtat-o cu fratele sau mai mare, printul Leopold (1835-1905). O poveste captivanta care inlatura multe aberatii formulate, mai cu seama, in privinta cheltuielilor si patrimoniului acestui templu al dinastiei din Romania. Claritatea si exactitatea detaliilor sunt impecabile.

„Cu cateva zile in urma am semnat devizul pentru constructia castelului de la Sinaia si pentru anul acesta am aprobat suma de 400.000 de franci cu care lucrarea trebuie sa fie finalizata”, aflam dintr-o scrisoare primita de Leopold in data de 11 ianuarie 1880. Leopold, tatal lui Ferdinand, printul mostenitor al tronului Romaniei, a fost cel mai important sfatuitor si confident al Regelui Carol I. (Alaturi de tatal lor, principele Karl Anton de Hohenzollern). l-a cerut parerea si sprijinul in tot si in toate. El a fost cel care a achizitionat, din Apusul Europei, nenumarate piese de mobilier, tablouri, antichitati, obiecte dintre cele mai felurite, care au alcatuit extraordinarul patrimoniu al castelului. Aproape nu exista corespondenta in care sa nu fie prezenta preocuparea pentru dotarea resedintei de la Sinaia. „Sper ca tu in Elvetia vei putea cumpara pentru mine vase antice si lucruri de cositor, precum si mobile vechi”, citim intr-o epistola din 8 august 1881, ca aproape o luna mai tarziu alte detalii sa fie comunicate lui Leopold: „Constructia castelului face progrese vizibile, schelele au fost date jos si acum cladirea arata ca si terminata. Frescele exterioare fac o impresie extraordinara si rup monotonia marilor suprafete albe. Decoratiunile interioare progreseaza rapid. Marele hol va fi terminat in doua luni, pana la ramele celor patru tablouri a caror sosire o astept la sfarsitul anului.” Si, un pasaj mai jos: „in casa scarii vor veni marile figuri pictate de la ferestre si goblenurile. il recomand in mod special pe d-l Lehr, care conduce Casa Bembe din Mainz. Omul acesta are un gust extraordinar, un simt artistic deosebit si deseneaza foarte frumos. Daca ajungi pe Rin ar trebui sa te opresti la Mainz, unde poti sa vezi lucrarile pentru castel. La Munchen, la profesorul Zettler, pot fi vazute vitraliile. in biblioteca mea vor veni tablouri vechi ale

familiei Burgen. As fi foarte recunoscator daca Lehnert j-ar putea trimite lui Zettler cateva reproduceri, una a vechiului castel de la Sigmaringen, de la Haigerloch si de la Heddingen; sub acest nume am calatorit eu spre Romania in 1866. Te rog sa-mi trimiti si lista celor 8-12 tablouri pe care Bregenzer urmeaza sa le picteze pentru mine.

Las la alegerea ta care vor fi acestea. Patru sunt cele din camera reginei si alte doua erau la Dusseldorf. La doamna Wachtmeister ai gasit cu siguranta tot felul de antichitati, in ceea ce priveste tabloul lui Becker, pretul de 3.000 de marci mi se pare prea mare, n-as vrea sa cheltuiesc mai mult de 2.000-2.500 de franci...”

N-au fost avataruri putine. Pe unele dintre ele le face cunoscute lui Leopold intr-o corespondenta din 15 noiembrie 1881: „Din cauza acestei toamne atat de urate, am pierdut un timp pretios pentru constructia de la Sinaia. Umezeala enorma, care a patruns inauntru, prin usile si ferestrele inca neentaseizate, a ingreunat peste masura decoratiunea interioara; n-a mai fost cu putinta sa se lucreze cu lemnul. Stohr este absolut disperat din cauza aceasta si am pierdut orice speranta de a ne muta la anul in castel. Este o proba dura a rabdarii. Va trebui ca anul acesta sa ne mai ducem doua zile la Sinaia, chiar daca vremea nu se imbunatateste, ca sa punem la punct diferite probleme. Tot castelul va fi incalzit peste iarna si lucrarile vor continua.”

Iar castelul de la Sinaia nu era singurul santier de proportii de care se ocupa cu atata rigoare Carol I, in acea perioada, lata doar inca doua pomenite in aceeasi misiva: „Noul Palat care se construieste la Cotroceni va avea nevoie de cinci sau sase ani pana la finalizarea sa. Lucrarile de amenajare a Dambovitei pe care le-am aratat mamei fac progrese vizibile, am ajuns cu ele pana in inima orasului si s-a inceput deja un nou tronson, nu departe de Cotroceni.”

Peste trei luni, Carol I ii da alte vesti fratelui sau Leopold, privitoare la evolutia castelului: „La Sinaia, unde aproape nici n-a fost iarna, s-a muncit cu spor, dar inca a ramas enorm de lucru. Mobilarea nu va putea incepe decat in august. Splendidul stalp de iluminat pe care mi l-ai trimis de Craciun si pentru care iti multumesc din toata inima va fi anul acesta instalat in fata „Casei Padurarului”. Cele patru portrete au ajuns deja in vestibul, dar pentru toate celelalte te rog ca de data aceasta sa comanzi ramele in vechiul stil. (...) Daca mai faci vreo excursie la Munchen ar trebui sa vizitezi Institutul de Pictura pe Sticla, unde ai putea sa vezi cele mai importante lucrari destinate Castelului Peles. Vitraliile pentru sufragerie, intitulate „Scene din viata cavalerilor”, trebuie sa fie aproape gata, iar marile ferestre pentru casa scarii au fost deja date in lucru.”

indragostit profund de munti, de Carpatil mei cei frumosi, cum ii numeste intr-o alta scrisoare, Carol I are grija ca, sub nici un chip, Pelesul sa ramana un castel singuratic, izolat, rupt de splendorile sinergice din jur, ingradit in vreun fel sau altul. 0 viziune cat se poate de clara, pe care o marturiseste si lui Leopold, in iunie 1882: „Muntele din fata manastirii, cu frumoasa lui padure de fagi, l-am cumparat prin intermediul statului si astfel am salvat cea mai frumoasa podoaba a Sinaei. Sper sa-l primesc mai tarziu ca domeniu deoarece si celelalte paduri de pe valea superioara a Prahovei urmeaza sa fie declarate mosii ale Coroanei. Toata lumea este de acord ca pe langa marele castel, unic in felul sau, trebuie sa se afle un complex de mosii la fel de unice. inca de pe acum am acolo in proprietate intre 40 si 50 de mii de hectare de padure si de pasune.”

In 30 mai 1883, Carol I trimite o noua scrisoare, din care aflam: „Tot mai sper ca tu, draga Leopold, o sa poti veni in cursul verii la Sinaia ca sa ne poti ajuta sa mobilam castelul. Nu ne vom putea muta acolo inainte de luna septembrie, caci mai este inca enorm de mult de facut”, ca aproape trei luni mai tarziu, mai exact pe 19 iulie 1883, sa considere ca: „Acum nu mai incape indoiala ca ne vom putea muta peste sase saptamani. in cele mai multe incaperi s-au pus deja covoarele, acum se pun draperiile, iar vitraliile vor sosi zilele acestea de la Munchen si este nevoie doar de doua saptamani ca sa fie montate. Lambriurile se apropie de nivelul lucrarilor de la Venetia, tamplaria este incomparabil mai buna, la fel clantele si ornamentele lor, care in Italia sunt prost facute. Tot ceea ce am cumparat de acolo si-a gasit deja intrebuintarea si constituie podoabele bogate ale castelului. Operele Iul Lucea de la Robia au fost zidite pe peretii culoarului mare si vin foarte bine acolo. Poate poti sa-mi dai dimensiunile bufetului mare; daca nu ma insel, l-am vazut amandoi la Riochetti. Pretul este de 1.700 franci.”

In toata aceasta perioada, familia regala a locuit si la Sinaia, circa patru-cinci luni in fiecare an. Uneori chiar mai mult. Poate va intrebati ce resedinta anume a avut la dispozitie. Aflam tot din corespondenta dintre Carol I si fratele sau Leopold. in scrisoarea din care am decupat pasajul de mai sus se poate citi: „Sambata trecuta au sosit draperiile pentru biserica pe care Mama le-a donat manastirii. Duminica, la liturghie, erau deja montate; le gasesc minunate, iar culorile sunt exact cele care trebuie. Mitropolitul, care a fost ieri pe la noi, si toti calugarii sunt de-a dreptul incantati de ele. Noi toti ii transmitem mii de multumiri Mamei pentru acest dar care a facut o impresie extraordinara. Numele ei va fi brodat cu fir de aur pe partea interioara. Cand vom parasi manastirea ca sa ne mutam la castel vom face si noi danii pentru biserica - stofe si vitralii. in chiliile in care am locuit noi se va stabili o scoala de sculptura in lemn, care exista de cativa ani la Pantelimon...”

Peste doua luni, mai exact in data de 22 septembrie 1883, Carol I il instiinteaza pe fratele sau: „inca n-a avut loc mutarea noastra la castel, desi s-au terminat toate amenajarile interioare. Ne petrecem toata ziua acolo, primim vizite, ne luam dejunul la Casa Padurarului si manastirea a ramas doar cartierul nostru de noapte. Vremea este inca asa de frumoasa ca nu simtim nevoia unei case calduroase, inchise. Dintre tablouri pana acum au sosit doar cele ale princepelui Johann si al sotiei sale; le gasesc foarte bune si ramele sunt frumoase. Sa speram ca pana la primavara va sosi toata comanda. in cursul iernii te vei duce cu siguranta la Venetia asa ca o sa te mai chinui cu cateva cereri. Elisabeta ar vrea sa aiba Cantaretul din lauta sculptat in lemn. Te rog sa fii atat de bun si sa mi-l procuri pana la 29 decembrie, de ziua ei de nastere.”

Castelul Peles a fost inaugurat oficial intr-o zi de duminica. Era ziua de 7 octombrie 1883. intre cei prezenti s-au aflat si numeroase personalitati politice, invitati straini. Leopold n-a putut sa vina. Absenteaza si inaugurarea din corespondenta lor. Peste aproape o luna - pe 4 noiembrie 1883 - Carol I il vesteste in cateva cuvinte cum ca: „Poimaine ma voi intoarce la Sinaia, unde ne-am instalat intr-adevar ideal. N-ai putea sa vii aici pentru 14 zile? Noi vom ramane aici pana pe 1 decembrie stil nou.”

Leopold avea sa cunoasca Pelesul mai tarziu. Si Sinaia, desigur, despre care Carol I ii povesteste, cu multa aplicatie, intr-o alta scrisoare: „Aerul balsamic al Carpatilor a facut adesea minuni si a vindecat complet mai ales febra si anemia. in pofida asezarii ei, fermecatoarea noastra rezidenta de vara are avantajul ca in anotimpul frumos se bucura de un soare chiar ca in Italia, datorita caruia si noptile sunt destul de calde.”

Carol I consemneaza, totusi, inaugurarea Castelului.

Se putea altfel? Evenimentul il gasim prezentat, extrem de concis - alt stil decat cel al corespondentei cu Leopold - in Jurnalul regelui: „Ora 101/2 singur pe jos la la castel, unde totul e pregatit pentru sfintire. Venit Basser de la Weinberg. Ploaia inceteaza. Ora 12 1/2, sfintirea armelor in curtea castelului de catre mitropolit. Cler, cor. Garda de onoare cu muzica. D. Ghica, Rosetti, toti ministrii in afara de Bratianu, Cretescu, presedintele Curtii de Casatie, Gradisteanu, presedinte al Curtii de Conturi, prefectul Politiei, efori, prefectul de Prahova, presedintele Consiliului general, generalii Cernat, Budisteanu, Falcoianu etc. Ridicarea este salutata cu salve. Stohr imi inmaneaza cheia de la poarta centrala, pe care eu o descui. Citesc documentul de inaugurare si semnez. Mitropolitul sfinteste intreaga cladire, aproape toate incaperile. Ora 2, dineu in sufrageria mare, 50 de persoane, de asemenea Gr. Sturdza, care a venit din Moldova. La dejun tin primul toast, in cinstea tarii. D. Ghica in cinstea noastra. Apoi vorbesc Alecsandri, Rosetti, care e foarte calduros, mitropolitul si Cernat. Dupa masa cafea in primul salon. Stohr a fost si el la masa, primeste Crucea de ofiter al Ordinului Steaua Romaniei. Ora 3 1/2 vin ingineri si publicisti din toata Europa, care au sosit de la Paris cu trenul Orient-Expres. Abort, von Blanitz, ministrul bulgar al lucrarilor publice etc., 30 de persoane. Li se arata castelul, iar noi ii invitam la ceai. Ramas pana la ora 6. Toti se intorc la Bucuresti.”

V.A. Urechia n-a participat la inaugurarea Castelului Peles, desi era un apropiat al Casei Regale. intre altele, il gasim pomenit in „Jurnalul” Regelui Carol I, din 18/30 aprilie 1881: „Ora 11/2 venit Urechia de la Bucuresti, aduce programul pentru 10 mai, e modificat asa cum am dorit...”

Paralel cu epopeea zidirii Castelului Peles, „carpatismul romanesc”, ce si-a intemeiat la Sinaia o veritabila matrice, se dezvolta aidoma bulgarului de zapada pornit de pe varful muntelui. Ne aflam in cea de-a doua parte a veacului al XlX-lea, cand, ca si dupa aceea, Monarhia Romaniei, prin reprezentantii ei de prima marime, deschide preocuparile pentru drumetia montana, pentru miscarea in aer liber, in natura, pentru cunoasterea si pretuirea ei in general - acea natura, ca sa-l parafrazam pe Mihai Eminescu, care inca mai era adevarata ca omul si omul adevarat ca natura. Carol I s-a aratat un mare promotor al plimbarilor pe potecile alpine, ca si un pasionat al calatoriilor pe Dunare, regele Ferdinand, la randul lui, fiind un reputat botanist, un impatimit iubitor de privelisti montane. Reginele noastre insesi n-au fost mai prejos, sub epitropia Elisabetei si a Mariei apropiatii Casei Regale cultivand o consistenta si contagioasa stare de turism. Sa o amintim, bunaoara, fie si numai pe vestita Bucura Dumbrava, o apropiata a Reginei Elisabeta, scrierile ei, ca si haladuirile prin Bucegi, datorandu-se in buna masura sfaturilor primite de la inalta sa protectoare. Aceeasi pasiune o dovedeau chiar si unii oameni politici, precum Take lonescu, faimosul „Gurita de aur”, cum i s-a spus in epoca pentru calitatile lui oratorice speciale, o poteca din Bucegi purtandu-i si astazi numele.

Revenind la Nestor Urechia, in 1898 - dupa ce, cu un an mai inainte, se intorsese de la Paris, unde isi finalizase studiile - el prelua, ca proaspat inginer, conducerea lucrarilor de amenajare a soselei nationale Campina- Predeal. incepea, astfel, pentru aproape doua decenii, un fericit „concubinaj” intre Nestor Urechia si masivul Bucegi!

Radu ?iteica, un alt „monstru sacru” al Bucegilor, noteaza in ”Ascensiuni montane. Oameni si amintiri” (Ed. Romania pitoreasca, 2016): „L-am cunoscut pe Nestor Urechia inca inainte de Primul Razboi Mondial. El era inginer-diriginte al soselei nationale Campina-Predeal si locuia in Busteni, intr-o casa din poiana La Anini, pe strada Valea Cerbului... Cum Nestor Urechia era prieten cu tatal meu, il intalneam cateodata prin Busteni. (...) Nestor Urechia s-a integrat muntilor, fiind tot atat de mult o componenta a peisajului abruptului prahovean al Bucegilor cum este, sa zicem, Portita Caraimanului, Varful Picatura, Fantanita de pe versantul sudic al Coamei Acelor Morarului si altele. Eu, cel putin, nu pot disjunge abruptul prahovean de Nestor Urechia. Cand ma gandesc la abruptul prahovean, imi sare in minte figura lui Nestor Urechia si, ori de cate ori ma gandesc la acesta, imi fuge gandul la Valea Seaca a Caraimanului, la Portita, la BrauI Mare al Costilei si la altele.”

„Robinsonii Bucegilor. intamplarile a trei cercetasi” a fost tiparita in anul 1916. Cercetasii devenisera deja o realitate si in Romania acelor ani. De altminteri, cartea le este dedicata lor. Cum se stie, miscarea, initiata in Anglia, incepuse sa se organizeze pe baza ideilor din lucrarea „Scouting for Boys” semnata de Robert Baden Powell si aparuta in 1908. Cercetasia romaneasca ii are ca fondatori, daca se poate spune asa, pe fratii Dimancescu - Dimitrie Dimancescu avea sa ajunga, in 1938, Director General al Presei si al Propagandei pe Grigore Berindei, Ionel Andronescu si atatia altii. Cercetasia a fost recunoscuta si sprijinita de Casa Regala - regele Mihai a devenit si el, la vremea lui, cercetas -, de personalitati importante ale timpului: Gheorghe Munteanu Murgoci, Gheorghe Adamescu, Nicolae lorga, Simion Mehedinti, I.G. Duca,

Ion Simionescu. Grupati in „Corpul cercetasilor de razboi”, cercetasii romani aveau sa se remarce, in perioada 1916- 1919, ca sanitari, curieri, factori postali, brancardieri, telefonisti, realizand fapte cu totul remarcabile. Eroina de la Jiu, Ecaterina Teodoroiu, cazuta eroic pe front, era „la baza” o cercetasa... Miscarea avea sa fie reorganizata dupa Marele Razboi, iar Romania, in 1922, se numara printre tarile fondatoare ale Organizatiei Mondiale a Cercetasiei.

Din pacate, intr-o perioada interbelica extrem de complexa, dar cu un avant si un simt al datoriei cu totul nemaiintalnite la tinerii romani de atunci, Cercetasia era desfiintata in anul 1937, spre a se face loc - pe o scena plina de indarjire, pe care actiona si Miscarea Legionara - „Strajii ?arii”, tutelata de Regele Carol al II-lea. Dupa mai bine de sase decenii, odata cu doborarea sistemului comunist, „Cercetasia Romaniei” avea sa fie reinfiinta. Se intampla asta la 31 martie 1990.

Nestor Urechia, deschis miscarilor innoitoare ale vremii sale, a fost ales membru de onoare al „Cercetasiei Romaniei”. A cultivat in randul tineretului curajul, inventivitatea, puterea de sacrificiu pentru un ideal, aventura. Si, peste tot si peste toate, dragostea de munte, de natura, de inaltime a spiritului. Inca de la infiintare, primele patrule ale cercetasilor romani au actionat in Muntii Bucegi...

Scria acelasi Radu ?iteica: „Robinsonii Bucegilor” si „Vraja Bucegilor” au ca teatru abruptul prahovean, in prima carte fiind povestite intamplarile unor tineri in Valea Seaca a Caraimanului, iar in a doua aventurile unor cercetasi in abruptul prahovean si in regiunile invecinate. Cartea insa care este cea mai plina de pasaje in care izbucneste dragostea lui Nestor Urechia pentru Bucegi este „in Bucegi”. in aceasta carte, autorul a expus, intr- un cadru mai larg, intreaga actiune de educare in „duhul muntilor” a tanarului Mircea Trestianu, de catre tovarasul sau Andrei Jnepeanu, un bun cunoscator al locurilor, care isi avea locuinta pe Diham. Cred ca Andrei Jnepeanu este personificarea lui Nicolae Gelepeanu, iar oraseanul Mircea Trestianu nu este altcineva decat insusi Nestor Urechia. Opera de insuflare a „duhului muntilor” lui Nestor Urechia a fost insa asa de adanca incat, asa cum sunt prezentate o serie intreaga de fapte si sunt expuse astfel o serie de aspecte din Bucegi, Andrei Jnepeanu poate tot asa de bine sa-l reprezinte pe Nestor Urechia, iar Mircea Trestianu pe tanarul cititor al cartii. Andrei Jnepeanu, vorbind la persoana intaia in diferite dialoguri sau in diferite scrisori catre mai tanarul sau prieten, exprima gandurile lui Nestor Urechia.”

In perioada comunista, „Robinsonii Bucegilor” n-au mai vazut niciodata lumina tiparului. Desigur, nu este nevoie de explicatii. 0 readucem in fata cititorilor de azi convinsi de faptul ca, parca in chip miraculos, cartea si-a pastrat mesajul intru totul teafar, spiritul si prospetimea paginilor dovedindu-se absolut captivante. Cat de curand, in “Colectia Verde”, vom aduce si lucrarea „In Bucegi” - „care-mi este cea mai draga dintre toate cele ce am scris”, cum marturisea autorul insusi - si ea doar cu o singura aparitie editoriala, cea din urma cu noua decenii.

Nestor Urechia, care merita intreaga pretuire din partea tuturor generatiilor ce nu vor inceta sa indrageasca muntele si natura, s-a stins din viata la 9 aprilie 1931. Impresionante cu adevarat sunt randurile lui Nicolae Iorga: „Ne paraseste un om foarte cult si inzestrat cu un frumos talent literar, un iubitor pasionat al tarii sale, in natura de azi, in amintirile de ieri, dar mai ales unul de o nesfarsita modestie si bunatate, Nestor Urechia. Prin viata s-a strecurat ca o umbra, evitand tot ce era zgomot, tot ce putea sa para dorinta de a fi vazut, putinta de a fi apreciat. Greaua lui copilarie si tinerete, apasarea unui nume care sub multe raporturi era greu de purtat i-au dat aceasta infatisare simbolica, sub care va ramanea in amintirea acelora cari, fie numai prin scris ca mine, l-au cunoscut.”

Mihai OGRINJI

„Asezarea inca de acum aproape saptezeci de ani a noilor Domni, deasupra Vaii Prahovei, in arhondaricul manastirii lui Mihai Cantacuzino, Sinaia, ca sa petreaca trei, patru luni din vara, a fost hotaratoare. Asa au luat nastere, nu numai un drum nou intre Tara romaneasca si Transilvania alaturi de cele doua, singurele umblate mai inainte, pe la Bran si pe la Bratocea, precum si o intreaga salba de sate si orase, dar a luat nastere dragostea noastra pentru Bucegi. In ei si-a facut Romania educatia turistica. lar Bucegii turistici sunt un dar facut tarii, „ale tale dintru ale tale”, de Carmen Silva. Castelul Peles se gaseste la peste 800 de metri, cu cele mai frumoase varfuri, Furnica, Varful-cu-dor si Piatra Arsa indaratul lui, ca o intregire si ca un indemn, iar Stana Regala cu Stanca Frant losif, la vreo mie. De atatea ori am intalnit, in copilaria mea, pe Regele Carol, in uniforma, dar descins si rezemat intr-un bat de munte, pe aleile taiate in toate partile la dorinta lui, ca sa lege intre ele acele colturi frumoase. Sfanta Ana si chioscul lui Davila, cu drumul de brana, erau dincolo, peste vale. Dincoace porneau potecile care duceau pe sub cei mai mareti brazi din lume la Poiana Tapului si spre Urlatoarea. Nu eram numai in gura padurii, ci de-a dreptul in munte. Regina scria povestile Pelesului. Mirea zugravea, inraurit de ele, marea panza a Varfului cu Dor, cu ciobanul lui academic, intre nori si vulturi. Grigorescu se suia cu creioanele lui pe aceleasi inaltimi impreuna cu doctorul Grecescu, prietenul de drumuri lungi, care herboriza. Regii adusesera nu numai pe curteni, dar o intreaga tara la aceasta intrare in munte si tecile lui de piatra. Carpatismul nostru incepuse.”

Autorul