Zeus nu moare niciodata. Roman rapid.

Prefata de Stela Anghel
Postfata de Ion Anghel Manastire

PREFATA (fragment):

Scriind o proza indrazneata, Cristian Coman nu tolereaza relativizari naive pentru ca incearca sa schimbe o ordine pe care Umberto Eco o denumea „noua lume a societatii mass-media”. In acest sens, discursul narativ contine resurse imprevizibile prin intermediul carora limbajul-standard sau publicistic se transforma in registre stilistice, destinate sa creeze „un roman rapid”, o lume in actiune asemanatoare celei evocate de celebrul jurnalist Frederic Beigbeder.

Autorul isi asuma ideea de a dezvalui „jocurile de perspicacitate” ale jurnalistului dilematic, concentrat sa caute adevarul, sa refaca acel „puzzle” al evenimentelor amenintate sa ramana cazuri cu autor necunoscut.

In plan psihologic, este evidenta tehnica gradarii senzationalului ce tine de continutul stirilor, de acumularile succesive ale faptelor si de observatiile directe - toate avand un mesaj realist: imposibilitatea evitarii suferintei umane, viziunea contradictorie a personajelor in privinta unei civilizatii exasperate de cultul puterii, al individualismului, al egoismului. Impresioneaza viata oamenilor simpli sau „moguli” marionete ale emisiunilor de stiri sau ale vointei unor impostori ce misuna in mass-media, in contrast cu tipologia jurnalistului-reporter la fata locului, constrans de superiorii sai sa devina „vanator de declaratii”, in goana dupa senzational. Insa, in mod particular, acesta cauta o destinatie ascunsa omului comun, evitand schemele si canoanele presei de scandal, gen „daca nu ai stiri, le inventezi”.

Universul in care se misca personajul este divers: de la cei care si-au inmultit averea cu o viteza astronomica pana la viata detectivilor privati, proveniti din categoria politistilor incomozi pentru ca isi fac datoria, de la jurnalistul „vanator de cadavre” pana la cel care este atras de mecanismul real al enigmelor unor crime.

In mod permanent, Cristian Coman mentine viziunea potrivit caruia ideea creatorilor de „breaking-news” reprezinta sansa unei cariere veridice, expresie a unei vointe morale. Asa se explica paginile in care personajul devine narator si actant al evenimentelor, constata - cu fiecare ancheta - ca suferinta unora intretine suprevietuirea presei, in mod controlat sau involuntar. Precautia se impleteste cu teama, cu existenta terna si pasiva a unor personaje ratate care si-au anesteziat dorintele firesti, asemenea „omului fara insusiri” al lui Musil.

Finalul romanului este reusit prin ineditul structurii compozitionale, prin simetria si unitatea acesteia, prin pluriperspectivismul epicului. Indirect, se creeaza sentimentul implicarii cititorului in lectura, sub impresia unei revelatii. Cristian Coman detine arta de a provoca timpul nararii alerte, intr-un „melting pot” al contradictiilor prin care anuleaza schemele clasice ale genului, inlocuindu-le cu secvente si solutii niciodata definitivate, ca intr-o opera deschisa interpretarilor.

Stela Anghel

CUVANTUL AUTORULUI:

De ce roman rapid si nu roman

In era tehnologiei absolute, psihologi de pretutindeni, analisti sau pur si simplu vedete ale internetului incearca sa faca un clasament, ca raspuns al intrebarii „Ce am castigat si ce am pierdut odata cu tehnologia?”. Opinia mea, neincadrandu-ma in nicio categorie dintre cele de mai sus, este urmatoarea: am pierdut „timp”, am castigat „viteza”. Atentie, nu „am pierdut timpul” in sensul de a-l irosi, l-am pierdut in sensul ca nu il mai avem. Ne lipseste. A disparut.

De aceea, dupa aceasta scurta(!) introducere urmeaza un „roman rapid”. Fast novel, cum ar spune englezul. Pentru generatia 2.0, este un fel de sms al romanelor. Ce este mai scurt si mai cuprinzator, atunci cand nu ai chef sau nu intelegi o situatie, decat celebrul ”Ce kkt?”. Ati prefera poate: „Cred ca prezentarea dumneavoastra este excelenta, dar v-as ruga sa insistati asupra elocintei?”

Acestea fiind zise, sper ca am scapat de amenintarea „rasfoitului”. Acest roman rapid poate fi citit. Este dificil sa faceti chiar si un rezumat.

Va provoc sa gasiti „timpul”.

LOL!

FRAGMENT:

Vulturii de langa Lacul Morii

Baietelul cu zulufi o tine pe bunica de mana. Au coborat din blocul de langa Parcul Crangasi, atrasi de spectacol. O barca mare, pneumatica pleaca de la mal, cu pompieri, politisti si scafandri.
-Vreau si eu!
-Nu se poate, bunica, oamenii au treaba.
Multimea de gura-casca s-a strans ca la circ. Departe, la cateva sute de metri, intr-o barca facuta dintr-o camera de tractor, un pescar isi strange lansetele. El a sunat la 112. Si a ramas pe loc, ca Politia sa identifice locul.
-De ce sunt atatea cruci? Cine a murit?
Bunica nu ii raspunde. Il tine de mana, iar in mana cealalta are o trotineta rosie, „julita” de la cazaturi.
De-a lungul digului captusit cu dale de ciment se insira crucile, semnul suferintei a zeci de familii.
Pana in `85, aici erau un cartier si un cimitir. Si o biserica, Sfantul Nicolae. O mana intinsa peste o masa, cu aratatorul ca o sulita si totul a cazut sub buldozere in cateva luni. „Scanteia„ a scris atunci de regularizarea cursului Dambovitei, de lacul de acumulare si barajul care aveau sa apere Capitala de inundatii. Cei care nu locuiau acolo au acceptat explicatia. Cei care locuiau nu au avut de ales. Li s-au dat cateva zile sa isi scoata mobila si alte lucruri din case. Urmau sa stea la bloc, sa aiba "apa calda permanenta". Intr-o marti, au intrat lamele buldozerelor. Cateva femei alergau printre masinile grele, cu cate un lighean, o tricicleta sau o papusa Aradeanca. Nu le puteau abandona, muncisera pentru lucrurile alea. Un inginer cu casca galbena striga la ele, disperat ca ii blocheaza „inaintarea”.
-Plecati! Ma bagati la puscarie!
Cel mai dureros a fost la cimitir. Crucile au cazut ca in filmele cu colectivizarea, cand „chiaburii” se impotriveau. Putini au apucat sa scoata osemintele rudelor ingropate aici. Vaduvele luau ce gaseau, cate un oscior care ramanea intreg sub senilele excavatoarelor. Se inchinau si fugeau, sa nu le puna comunistii sa arunce tot ce au luat. Chiar daca nu era de la raposatu`, aveau constiinta impacata. Il ascundeau in casa, intr-o vaza, pana cand aveau sa gaseasca un alt loc de pastrat amintirea, urma sa le anunte parintele la care cimitir.
In cateva saptamani, locul era ca in palma. Seful de santier trebuia sa dea gata lucrarea in doi ani. Deja peste un an, in `86, in spatele stavilarului se aduna apa. Dupa ce s-a terminat si digul, au inceput sa apara din nou crucile. De data asta insirate pe dig, ca un sirag de blesteme.
-Multi au vrut sa faca baie si nu stiau sa inoate. Si au murit.
-De ce nu au invatat sa inoate?
Bunica il trage de mana, sa plece de langa cruce.
-Nu pune mana! Hai sa mergem mai incolo, sa vedem barca si scafandrii.
Un politist local incearca sa puna o banda pe dig. Dupa ce a venit presa, lumea deja se impinge.
-Va rog, nu aveti ce vedea. Haideti, mai in spate. E periculos, poate iese o nenorocire.
„Vulturii” instaleaza camerele pe trepiede. Pe lacul asta au mai fost. Mai intai, au fost la copiii care se inecau. Se duceau in larg si oboseau. Ori ii prindea carcelul la picior. Se prapadeau, cate unu-doi pe vara. Lacul isi lua tributul. Au aparut dupa aia sinucigasii. Se duceau la baraj, unde e apa mai mare si se aruncau. Cei de la Ape au pus un gard de fier albastru. Sinuciderile nu s-au oprit, s-au mai imputinat parca. Sau doar s-au obisnuit ei, cei din presa, cu moartea. A venit apoi randul borfasilor sa foloseasca lacul. Spargeau magazine, luau seifurile cu totul. Dupa ce le taiau cu flexul, le aruncau in Lacul Morii. In utimii ani, au adus chiar si bancomate. Pe astea, politia le scoate cu greu de pe fundul lacului. Le leaga cu odgoane de sarma otelita si le taraste pana la mal.

DESPRE AUTOR VAZUT DE AUTOR:

Cristian Coman s-a nascut dimineata, la ora 5. Atunci a constatat primul paradox: el plangea si toti in jur radeau. N-a suferit prea mult, dar a transpirat mult. Era o dimineata calda, 4 iulie 1967. La maternitatea din Calarasi, medicii, care au mai primit repartitii inca 23 de ani, au sperat ca „decretelul” Cristi, cu urechile cam departate de cap, va reusi sa plece din orasul de pe malul Borcei. A plecat prima data in armata. I-a placut matematica, a terminat Politehnica si a devenit unul dintre inginerii care au umplut presa. Cand paginile ziarului Ora si ale revistei Pentru Patrie nu l-au mai incaput, a ales televiziunea. A avut doua incercari majore in viata lui. Prima, cand invatatoarea i-a facut semn, la nici 8 anisori ai lui, sa cante mai incet in cor, ca deranjeaza colegii. A doua, cand profesoara de dictie de la TV l-a intrebat daca e sigur ca vrea sa apara „pe sticla”. A oftat si a ramas in spatele camerei. Cand a avut ceva timp, intre doua joburi, a scris „Zeus nu moare niciodata”. Are tamplele albe, s-ar zice ca a debutat tarziu. Plin de energie, ii place sa spuna „Eu nu am varsta arterelor mele”. Probabil ca a citit-o undeva, ca suna prea bine. Are prieteni, cei mai multi virtuali, pe facebook. Are o fiica, o nevasta, un frate si o mama. Are si un motan, pe care „il tine” la soacra. Vrea sa mai scrie, chiar si daca nu ramane fara serviciu.