IMPORTANTE MODIFICARI LEGISLATIVE IN DOMENIUL SECURITATII SI SANATATII IN MUNCA (I)

Odata cu integrarea in marea „familie“ europeana, Romania a inceput un proces de armonizare si de reglare a mecanismelor pietei muncii, care implica modificari in cultura muncii, precum si in ceea ce priveste protectia muncii.
Astfel, in tot mai multe companii incepe sa se constientizeze faptul ca omul este capitalul cel mai important al unei organizatii, fiind factorul decisiv in procesul de productie. Factorul uman este cel care, chiar dupa introducerea robotizarii, a automatizarii si a informatizarii, reprezinta resursa cea mai valoroasa a unei organizatii. De aceea, managementul modern acorda o atentie tot mai mare capitalului uman de care dispune fiecare organizatie, valorificarea cat mai eficienta si implicit protejarea acestuia devenind una din prioritatile noilor sisteme manageriale. Prin urmare, angajatorii trebuie sa fie constienti ca securitatea lucratorilor nu reprezinta o cheltuiala, ci o investitie necesara pentru a evita costurile implicate de oprirea activitatii in cazul riscurilor grave si iminente sau, in cazurile cele mai nefericite, de urmarile unui accident de munca.
Unul din obiectivele armonizarii europene este apropierea nivelelor de dezvoltare industriala a statelor membre si, implicit, convergenta nivelelor de securitate de la locurile de munca. Dincolo de aspectele umanitare, scopul acestei convergente este acela de a se evita producerea unei situatii de „dumping social“, prin care unele tari ofera conditii scazute de securitate si sanatate in munca si costuri de productie reduse fata de cele in care se lucreaza „sigur si sanatos“, ceea ce implica insa costuri ridicate.
Directiva Cadru 89/391/ CEE reprezinta instrumentul legislativ aplicabil la nivelul intregii Uniuni Europene, care are ca scop introducerea de masuri pentru promovarea imbunatatirii securitatii si sanatatii lucratorilor la locul de munca. In temeiul acesteia au fost elaborate ulterior o serie de directive specifice pe anumite problematici sau activitati cu relevanta din acest punct de vedere.
In acest context, Romania a decis modernizarea prevederilor legale in domeniul securitatii si sanatatii in munca, prin adoptarea unei noi legi si a unor hotarari de guvern care sa transpuna in totalitate acquis-ul comunitar (legislatia europeana) in domeniu.
Astfel, Legea nr. 319/2006 a securitatii si sanatatii in munca transpune integral prevederile Directivei Cadru 89/391/CEE, iar prin hotarari de guvern s-au transpus in decursul anilor 2005 si 2006 directivele specifice.
Intrarea in vigoare a Legii nr. 319 la 1 octombrie 2006 a presupus abrogarea Legii nr.90/1996 a protectiei muncii, precum si a legislatiei derivate, adica a Normelor generale de protectie a muncii si a normelor specifice de securitate a muncii. Pentru detalierea prevederilor legii au fost adoptate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 319/2006, aprobate prin Hotararea de Guvern nr. 1425/2006, denumite in continuare Norme.
Aceste modificari legislative vor determina modificari radicale in ceea ce priveste abordarea prevenirii riscurilor profesionale, implementarea cerintelor legale fiind in responsabilitatea exclusiva a angajatorilor.
Unul din primele aspecte sesizabile chiar din titlul legii este inlocuirea expresiei „protectie a muncii“ cu sintagma „securitate si sanatate in munca“. Astfel, se impune prin lege utilizarea unei noi terminologii care cuprinde cele doua aspecte, cel de „sanatate“ si cel de „securitate“, care vor trebui urmarite de catre „actorii prevenirii“ pentru realizarea starii de bine la locul de munca. Prin „actori ai prevenirii“ se denumesc persoanele care joaca un rol important in prevenirea riscurilor profesionale, precum: angajatori, lucratori, experti si cercetatori in domeniu, inspectori de munca etc.
Legea prevede obligatiile angajatorului privind asigurarea securitatii si sanatatii in munca, precum si principiile generale de prevenire pe baza carora acesta trebuie sa actioneze. De asemenea, sunt stabilite modalitatile de organizare si realizare a acestei importante activitati.
Obligatia angajatorului „de a asigura securitatea si sanatatea lucratorilor in toate aspectele legate de munca“ ramane si in noua legislatie o cerinta cadru, din care decurg ulterior o serie de obligatii specifice cu privire la protectia lucratorilor in munca.
Acest lucru inseamna ca, indiferent de modul in care angajatorul intelege sa isi organizeze activitatea de securitate si sanatate in munca, el nu este exonerat de responsabilitatile sale in domeniu.
In cadrul responsabilitatilor sale, potrivit Legii nr. 319/2006 si normelor de aplicare a acesteia, angajatorul are obligatia sa ia masurile necesare pentru asigurarea securitatii si protectia sanatatii lucratorilor, pentru prevenirea riscurilor profesionale, pentru informarea si instruirea lucratorilor, precum si pentru asigurarea cadrului organizatoric si a mijloacelor necesare securitatii si sanatatii in munca.
Legea prevede posibilitatea ca, in anumite conditii detaliate in normele sale de aplicare, angajatorul sa isi poata asuma atributiile din domeniul securitatii si sanatatii in munca pentru realizarea masurilor de prevenire.
Astfel, angajatorul isi poate asuma atributiile privind securitatea si sanatatea in munca in cazul microintreprinderilor si al intreprinderilor mici, cu pana la 9 lucratori inclusiv, in care se desfasoara activitati fara riscuri deosebite (specificate in Anexa 5 a Legii nr. 319/2006), cu conditia ca acesta sa lucreze in mod efectiv si cu regularitate in intreprindere si numai daca indeplineste cerintele minime de pregatire in domeniu, corespunzatoare cel putin nivelului de baza definit in Norme.
Si in cazul intreprinderilor care au intre 10 si 49 de lucratori inclusiv, angajatorul isi poate asuma atributiile din domeniul securitatii si sanatatii in munca, daca se indeplinesc cumulativ conditiile anterioare si daca riscurile identificate nu pot genera accidente sau boli profesionale cu consecinte grave, ireversibile, res-pectiv deces sau invaliditate.
In ambele situatii de mai sus, daca angajatorul nu indeplineste conditiile legale, el trebuie sa desemneze unul sau mai multi lucratori pentru a se ocupa de activitatile de prevenire si protectie, sau poate organiza serviciul intern de prevenire si protectie si/sau sa apeleze la servicii externe.
In cazul intreprinderilor cu mai mult de 49 de lucratori, angajatorul nu isi mai poate asuma atributiile in domeniul securitatii si sanatatii in munca, ci trebuie sa organizeze activitatea de prevenire si de protectie in functie de numarul angajatilor, de specificul activitatii si/sau riscurile la care sunt expusi lucratorii.
In intreprinderile avand intre 50 si 149 de lucratori, angajatorul trebuie sa desemneze unul sau mai multi lucratori sau sa organizeze serviciul intern de prevenire si protectie pentru a se ocupa de activitatile de prevenire si protectie din cadrul intreprinderii sau/si sa apeleze la servicii externe.
In cazul intreprinderilor care au peste 150 de lucratori, angajatorul trebuie sa organizeze serviciul intern de prevenire si protectie si, daca acesta nu are capacitatile si aptitudinile necesare pentru efectuarea tuturor activitatilor de prevenire si protectie prevazute, angajatorul trebuie sa apeleze la unul sau mai multe servicii externe.
Cerintele minime de pregatire in domeniul securitatii si sanatatii in munca pe care trebuie sa le indeplineasca persoanele cu atributii in domeniu sunt prevazute in sectiunea a opta a Normelor de aplicare a legii. De asemenea, Normele prevad conditiile pe care trebuie sa le indeplineasca serviciile externe de prevenire si protectie, precum si modul de abilitare a acestora.
Un aspect important prevazut in lege este ca un numar de lucratori desemnati de angajator trebuie sa aiba, in principal, atributii privind securitatea si sanatatea in munca si, cel mult, atributii complementare, iar lucratorii serviciului intern de prevenire si protectie trebuie sa desfasoare numai activitati de prevenire si protectie si cel mult activitati complementare cum ar fi: prevenirea si stingerea incendiilor si protectia mediului.
Dupa cum se observa, noua lege nu utilizeaza denumiri precum „inspector de protectie a muncii“, „sef de protectia muncii“ etc. ci, in mod generic, legea prevede termenul de „lucrator desemnat“ sau, dupa caz, „lucratori desemnati“ pentru a defini acele persoane desemnate de angajator pentru a se ocupa de activitatile de protectie si de activitatile de prevenire a riscurilor profesionale din intreprindere.
Pentru echilibrarea reprezentarii, in special in comitetele de securitate si sanatate in munca, legea prevede obligativitatea ca in fiecare intreprindere sa existe cel putin un reprezentant al lucratorilor, cu raspunderi specifice in domeniul securitatii si sanatatii, acesta fiind „persoana desemnata de lucratori sa ii reprezinte in ceea ce priveste problemele referitoare la protectia securitatii si sanatatii lucratorilor in munca“. Normele de aplicare a Legii nr. 319/2006 prevad modul in care sunt alesi, numarul minim necesar precum si cerintele minime de pregatire a reprezentantilor lucratorilor.