Recunoasterea unei valori nationale: in fruntea Academiei Romane, un inginer constructor
Data: 16-31 mai 2010
L-am cunoscut pe academicianul Radu Voinea dupa reforma invatamintului din 1948, cind era asistentul profesorului Aurel Beles, al carui asistent fusesem si eu in intervalul 1945 – 1948.
Dupa 1949, am devenit colegi in calitate de conferentiari, domnia sa la cursul de Mecanica Teoretica si eu la cursul de Statica Constructiilor, la Facultatea de Hidrotehnica a Institutului de Constructii si, in mod firesc, ne-am apropiat consultindu-ne permanent. Îmi amintesc ca, la un moment dat, i-am spus ca modul in care se exprima ecuatiile de echilibru sub forma clasica in Mecanica Teoretica in spatiu cu trei ecuatii de proiectii si trei ecuatii de momente in raport cu trei axe nu este suficient pentru problemele care apar in studiul structurilor analizate in cursul de Statica Constructiilor. Plecind de la observatia ca o ecuatie de proiectie poate fi inlocuita de o ecuatie de momente, dar cu unele restrictii, in spatiu pot aparea multe variante, la limita numai ecuatii de momente in raport cu sase drepte. Ce restrictii sunt necesare pentru ca ecuatiile sa fie independente?
Voinea s-a aratat interesat de studiul acestei probleme si, asa cum s-a exprimat de mai multe ori, dupa ce a cercetat literatura tehnica din frumoasa biblioteca a profesorului Aurel Beles, unde a gasit cite ceva, dar nu sub forma generala, a elaborat o teorie care ii apartine a complexelor de sase drepte, care i-a folosit ulterior la elaborarea unor solutii originale in Teoria Mecanismelor, pe care le-a publicat si cu care a avut un succes deosebit, fiind citat in diferite lucrari din strainatate. Profesorul Voinea preda Mecanica Teoretica si la Institutul Politehnic, unde avea functia de baza si unde Teoria Mecanismelor constituia o disciplina fundamentala. Domnia sa a introdus aceasta teorie si in cursul predat studentilor si, cu umorul sau caracteristic, spunea ca la inceput avea nevoie de 6 ore de predare dar, mai tirziu, si-a perfectionat metoda de expunere, astfel incit avea nevoie numai de 2 ore de predare, afirmind; „pentru mine era din ce in ce mai clar, dar pentru studenti era din ce in ce mai greu“.
În aceasta perioada a anilor ’50, cind la Academia Romana a avut loc un adevarat cutremur, a devenit membru titular profesorul Nicolae Profiri, care era si ministrul Comunicatiilor. Acesta si-a alcatuit un colectiv de tineri in Institutul de Mecanica Aplicata al Academiei, al carui director era academicianul Elie Carafoli, din care faceam parte si Voinea si subsemnatul. De remarcat ca niciun membru al colectivului nu era membru de partid, dar nici profesorul Profiri nu a initiat vreodata o problema politica in cadrul sedintelor.
În 1953 a aparut, insa, o situatie foarte serioasa: intr-o revista saptaminala (Contemporanul) a aparut un articol foarte critic la adresa a doi eminenti profesori de la Institutul de Constructii – Henri Theodoru si Aurel Beles. Imediat au fost convocate sedinte de Consiliu Profesoral in care sa se discute ce masuri trebuie luate impotriva celor doi. Radu Voinea, care era colaboratorul cel mai apropiat al profesorului Aurel Beles, si-a dat seama de pericol si a reusit sa-l convinga pe acesta ca este inutil sa protesteze. Mai mult, i-a pregatit si o declaratie prin care a reusit sa indeparteze pericolul de excludere a sa din invatamint. Profesorul Theodoru, insa, un temperament mai combativ, s-a incapatinat sa protesteze fata de acuzatiile ce i se aduceau. Rectorul institutului, profesorul Korcinschi, membru de partid din ilegalitate, care, intre timp, fusese cooptat si in colectivul academicianului Profiri, era ezitant in luarea unor masuri de excludere. La o sedinta a colectivului profesorului Profiri, s-a intimplat un eveniment la care numai Voinea si cu mine am fost martori involuntari. La masa de lucru, in dreapta academicianului, stateam eu, iar in stinga sa era asezat rectorul Korcinschi, linga care statea Voinea. Înainte de a incepe sedinta, vorbind pe soptite si fiind auzit numai de Voinea si de mine, rectorul Korcinschi ii spunea academicianului Profiri ca nu stie cum sa procedeze cu profesorul Theodoru, care se incapatina sa nu se recunoasca vinovat. ?i atunci, spre surprinderea lui Voinea si a mea, am auzit cum academicianul Profiri ii spunea rectorului pe soptite: „Da-l afara! Da-l afara!“. De atunci, ne-am schimbat buna parere pe care o aveam despre academicianul Profiri. ?i, intr-adevar, s-a organizat o adunare generala a cadrelor didactice in Aula Facultatii de Drept, in care a intervenit la discutii si Silviu Brucan, care era seful Catedrei de stiinte sociale, si care i-a caracterizat in felul urmator: „Profesorul Theodoru este un tigru fioros, iar profesorul Beles este o vulpe sireata, care vrea sa ne convinga ca maninca iarba“. Asa a fost exclus din invatamint profesorul Theodoru, iar profesorul Beles a scapat numai datorita tactului lui Radu Voinea.
În 1962, a iesit la pensie academicianul Aurel Beles, iar ministrul adjunct al invatamintului, care era si seful catedrei din care faceam eu parte, l-a chemat pe rectorul V. Nicolau de la Constructii si i-a dat dispozitie sa nu il lase pe Korcinschi, cunoscut pentru gafele sale, sa ia locul profesorului Beles. Totodata, a decis, fara ca macar sa ma intrebe, ca eu, care eram de 10 ani si profesor de Rezistenta Materialelor la Institutul de Petrol si Gaze, sa trec la cursul de Rezistenta si Elasticitate la Constructii Civile, avind si calitatea de sef de catedra, iar in locul ramas liber de la Statica Constructiilor, pe care il predasem pina atunci la Facultatea de Hidrotehnica, sa fie adus prin cumul Radu Voinea de la Politehnica. În felul acesta, ministrul rezolva doua probleme: asigura prin mine un cadru didactic cu credibilitate profesionala de care era nevoie dupa pensionarea academicianului Beles si il aducea pe Radu Voinea la Constructii, dar nu la disciplina de Mecanica Teoretica, ce era predata de insusi ministrul.
I-am obiectat rectorului ca eu am o solutie mai buna: intrucit la Facultatea de Constructii erau doua serii paralele si, pe linga cursul de Rezistenta Materialelor si Teoria Elasticitatii, eu fiind si prorector, introdusesem la catedra pe care urma sa o conduc si cursul nou de Stabilitatea si Dinamica Constructiilor, era loc pentru doua posturi de profesor si am propus ca Voinea sa vina in catedra condusa de mine, eu sa predau la o serie, iar Voinea, la cealalta serie. Aceasta propunere avea la baza si faptul ca acad. Beles si prof. Voinea publicasera un excelent volum de Rezistenta Materialelor – partea a doua, iar eu, care facusem recenzia stiintifica a lucrarii, stiam ca, de fapt, redactarea apartinea celui mai tinar dintre autori. Ministrul a acceptat aceasta solutie, mai ales ca ii raminea la dispozitie un post liber la Facultatea de Hidrotehnica in care sa plaseze un partizan politic cu studii in URSS, dar care se facuse de ris in fata studentilor si ramasese cam pe dinafara.
Au urmat mai multi ani de colaborare foarte strinsa intre Voinea si subsemnatul, si eu chiar imi propusesem sa fac astfel incit profesorul Voinea sa vina cu functia de baza la Constructii si ma mindream cu aceasta actiune. Conducerea Politehnicii, unde Voinea avea functia de baza, a aflat de intentia mea si a luat toate masurile de aparare pentru ca nu vroia sa piarda un om de asemenea valoare. Profesorul Voinea a fost numit prorector la Institutul Politehnic, cu misiunea speciala, in calitate de inginer constructor, de a se ocupa de un nou local al Politehnicii. În felul acesta, profesorul Voinea a fost obligat sa renunte la postul de la Facultatea de Constructii, retragindu-si dosarul de concurs. De altfel, domnia sa a devenit ulterior rector al Institutului Politehnic si secretar general al Academiei Romane pe cind era numai membru corespondent, cu derogare de la statutul Academiei si apoi membru titular si presedinte al Academiei Romane.
Noi, inginerii constructori, ne mindrim ca in istoria de aproape 150 de ani a Academiei Romane am avut si doi ingineri constructori presedinti ai acestei institutii: Anghel Saligny si Radu Voinea.
Legatura academicianului Radu Voinea cu Institutul de Constructii (astazi, Universitatea Tehnica de Constructii) a continuat si dupa ce domnia sa a incetat sa fie cadru activ la acest institut, in special prin participarea sa la tezele de doctorat si in comisiile oficiale pentru acordarea titlului de doctor inginer. Domnia sa a participat la toate manifestarile stiintifice si ocazionale ale Catedrei de rezistenta materialelor din Universitatea Tehnica de Constructii si la toate aniversarile seriilor la care fusese profesor. Mentionez ca Universitatea Tehnica de Constructii i-a acordat si titlul de Doctor Honoris Causa al acestei institutii.
Nu am intentia sa inventariez numarul mare de lucrari stiintifice de inalta valoare in toate domeniile Mecanicii Teoretice si Mecanicii Aplicate elaborate de domnia sa.
As vrea, insa, sa subliniez si alte calitati ale academicianului Radu Voinea in afara de cele de om de stiinta si profesor. Radu Voinea nu a facut rau niciodata nimanui, dar a facut foarte mult bine colaboratorilor sai, precum si celor care nu i-au fost colaboratori.
Radu Voinea a activat putin de la inceputul carierei ca inginer pe teren, in special la lucrari hidrotehnice, mai ales pe Dunare. Dar eu, care l-am cunoscut foarte bine, stiu ca avea un simt tehnic deosebit. De altfel, Institutul Politehnic nu putea gasi un colaborator mai competent pentru constructia noului sediu decit domnia sa. Mai mult, cind, la cutremurul din 1977, au aparut avarii la corpul central al noului local, domnia sa a fost cel care a colaborat indeaproape cu specialistii pentru a remedia deficientele cu solutii pe care numai un inginer constructor de mare competenta le putea accepta.
Academicianul Radu Voinea este cunoscut in rindul specialistilor pentru lucrarile sale stiintifice, dar, in acelasi timp, este cunoscut de un numar incomparabil mai mare de persoane ca un om de spirit. Domnia sa era un causeur neintrecut, si in toate reuniunile in care lua parte se ridica deasupra tuturor prin poantele sale, prin glumele sale, prin formularile sale originale, prin ceea ce numim, in mod vulgar, bancurile sale, prin epigramele exceptionale pe care le culegea de la un colaborator apropiat al sau.
Domnia sa avea talentul de a sti sa prezinte unele adevaruri stiintifice dificil de inteles si intr-o forma accesibila celor mai putin initiati in domeniu; de altfel, datorita acestui har, a fost solicitat sa conduca si sa tina conferinte la asa-zisele universitati populare.
Uneori am facut schimb de citate care ni s-au parut iesite din comun. De exemplu, intr-un articol al unui cercetator american, am gasit aceasta formulare pe care i-am comunicat-o: „in lumea noastra (a celor care se ocupa de diferite discipline ale Mecanicii Aplicate) singurele lucruri care sunt totdeauna valabile si nu pot fi incalcate niciodata si nicaieri sunt ecuatiile de echilibru; in rest, totul este negociabil“. Lui Voinea i-a placut aceasta formulare, care, prin sfirsitul ei – „in rest, totul este negociabil“ constituie un profund adevar si a adoptat-o; cu singura mentiune ca, in loc de ecuatii de echilibru, domnia sa spunea ecuatiile mecanicii, pentru a include si probleme de dinamica.
La rindul meu, si eu am folosit multe din – ca sa spun asa – poantele lui Voinea; astfel, la o reuniune cu fostii absolventi la care participau foarte multi ingineri stabiliti in strainatate, la obisnuita strigare de catalog unde fiecare spunea pe scurt realizarile importante din viata sa, am ramas profund surprins cind majoritatea celor care au ramas in tara au declarat ca au copiii stabiliti in strainatate.
La sfirsitul luarii mele de cuvint le-am spus: acum am sa va povestesc o mica istorioara cu iz biblic pe care o stiu de la profesorul Voinea. Cind Dumnezeu a facut lumea, a dat fiecarui popor cite un teritoriu, dar romanii, distrati, nu au fost atenti cind s-a facut aceasta distribuire si au ramas pe dinafara; cind si-au dat seama, au constituit o delegatie, s-au prezentat la Sf. Petru si s-au plins ca au ramas fara teritoriu. Sfintul Petru le-a spus: aceasta este o problema foarte grea pe care nu pot sa o rezolv eu; trebuie sa ma duc la Dumnezeu, sa vedem ce e de facut. S-a dus Sfintul Petru la Dumnezeu, si Acesta, dupa ce a ascultat pasul romanilor, a spus: Petru, romanii au dreptate, da-le lor teritoriul pe care-l pastrasem pentru Noi.
Efectul a fost neasteptat: aplauze fara sfirsit, iar dupa aceea, la banchetul obisnuit, au venit la mine numerosi absolventi stabiliti in strainatate, dintre care cei mai multi erau germani (sasi din Transilvania) si mi-au spus: nici nu va dati seama cita dreptate cuprinde povestioara dumneavoastra. Noi numai aici ne simtim acasa; acolo unde suntem stabiliti acum avem tot ce ne trebuie din punct de vedere material, dar sufletul nostru a ramas in Romania. Asa am inteles de ce exista in Germania o asociatie a sasilor plecati din Transilvania, care in fiecare an vin in locurile lor de bastina.
As mai vrea sa povestesc o intimplare care nu este cunoscuta: cuplul prezidential al Romaniei din acea vreme a facut o deplasare oficiala in Grecia, iar presedintele Academiei din Grecia, profesorul Teokaris, pe care il cunoscusem mai demult in urma unei vizite in Romania, cind eu eram prorector, i-a acordat Elenei Ceausescu titlul de Membru al Academiei din Grecia. Peste circa doi ani, profesorul Teokaris, care era o somitate internationala, a fost invitat in Romania la o reuniune a cercului profesorilor de Rezistenta Materialelor avind ca presedinte pe academicianul Voinea, care era, in acelasi timp, si presedintele Academiei Romane. Avind in vedere ca Teokaris era o personalitate de mare prestigiu international, profesorul Voinea obtinuse de la Elena Ceausescu aprobarea de a-l face pe Teokaris Membru de Onoare al Academiei Romane. Dar, in ziua in care urma sa aiba loc acest eveniment, Elena Ceausescu s-a razgindit si i-a transmis lui Radu Voinea, prin academicianul Ioan Ursu, ca nu mai este de acord, iar lui Teokaris i s-a inminat o simpla placheta. Înainte de masa festiva a profesorilor de rezistenta, Voinea mi-a facut cunoscuta situatia penibila in care a fost pus. La masa, Teokaris a stat intre Voinea si mine. Ca sa mai elimin ce se putea din aceasta situatie penibila, am aplicat teoria ca cea mai buna aparare este atacul, si i-am reprosat lui Teokaris ca a facut o mare greseala, facind-o pe Elena Ceausescu membru al Academiei din Grecia si ca, prin acest gest, a jignit intreaga intelectualitate romaneasca si chiar intregul popor roman. El mi-a raspuns ca nu cunostea aceasta situatie reala din Romania. Dupa masa, i-am comunicat lui Radu Voinea ce i-am spus lui Teokaris, iar el mi-a spus, dupa o clipa de ezitare, ca bine am facut, deoarece el nu putea sa-i spuna acest lucru. Mentionez ca dupa evenimentele din decembrie 1989 din Romania, prima tara care a retras Elenei Ceausescu titlul de academician a fost Grecia.
?i acum, o ultima cugetare a academicianului Radu Voinea: „În Romania, lupta de clasa nu a incetat; ea continua, si anume cei cu clase putine lupta impotriva celor cu clase multe“.
Despre academicianul Radu Voinea, pe care l-am considerat intotdeauna cea mai luminata minte din rindul inginerilor constructori, se pot spune multe, dar ma opresc aici.
În numele meu, dar si al Uniunii Asociatiilor Inginerilor Constructori din Romania, transmit cele mai sincere condoleante familiei si, in special, fiicei si fiului sau, si ii asiguram ca memoria lui Radu Voinea va ramine nestearsa in inimile noastre.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!