V. N. Constantinescu, savantul, profesorul, omul
Data: 16-30 mai 2011
Academia Romana a marcat, intr-o maniera impresionanta – sub semnul ideilor de mare profunzime subliniate, in cuvantul introductiv, de presedintele inaltului forum, acad. Ionel Haiduc –, implinirea a 80 de ani de la nasterea profesorului Virgiliu Nicolae Constantinescu si a doi ani de la trecerea acestuia in nefiinta. Nu numai personalitatile care au luat cuvantul, de la acad. Gleb Dragan, presedintele Sectiei de Stiinte Tehnice, pana la prof. univ. dr. Emil Constantinescu, fost presedinte al Romaniei, de la prof. Jean Frene, de la Universitatea din Poitiers (Franta) pana la acad. Mircea Malita, au dat substanta evocarii unei vieti si activitati puse in slujba stiintei si formarii generatiilor de ingineri de inalta clasa profesionala, ci si marturiile documentare puse la dispozitia tuturor celor interesati sa cunoasca un adevarat model de comportament al celui care si-a onorat, cu cinste, cele trei ipostaze esentiale ale sale: savant, profesor si om.
V. N. Constantinescu (nascut in 1931) a devenit inginer in urma absolvirii Facultatii de Mecanica a Politehnicii din Bucuresti si si-a luat doctoratul cand inca nu implinise 25 de ani, cu o lucrare care a avut un puternic ecou: Contributii la teoria lubrificatiei cu gaze (elaborata sub indrumarea unui alt mare om de stiinta, acad. Elie Carafoli). Activitatea de laborator a imbinat-o armonios cu cea de cadru didactic universitar, cariera in domeniu incepand-o la Academia Tehnica Militara. A efectuat cercetari nu numai in tara, ci si in strainatate, inclusiv la NASA, in SUA.
Recunoasterea nationala si internationala a activitatii sale este atestata, intre altele, de alegerea ca membru al mai multor academii (precum cea din Belgia si cea internationala de astronautica), de decoratiile care i s-au conferit (intre care Medalia de aur pentru Tribologie – Marea Britanie, titlul de Ofiter al Legiunii de Onoare – Franta, Ordinul Leopold II in grad de Mare Cruce – Belgia si Ordinul National Steaua Romaniei in grad de Mare Ofiter), de titlurile de Doctor Honoris Causa primite la universitati de prestigiu din multe tari europene.
Dupa marea schimbare din decembrie 1989, prof. V. N. Constantinescu a devenit rector al Institutului Politehnic din Bucuresti (1990 – 1992) si presedinte al Conferintei Nationale a Rectorilor din Romania, iar intre anii 1994 – 1998 a detinut inalta functie de presedinte al Academiei Romane. Mai retinem ca intre 1998 si 2003 a fost ambasador al Romaniei in Belgia.
Putem sa vorbim – potrivit acestor „parametri“ biografici – despre un destin de exceptie. A fost un savant aflat in permanenta cautare a noului (este vorba despre reale descoperiri in diferite domenii – mecanica aplicata, mecanica fluidelor, hidrodinamica, reologia lubrificatiei etc. finalizate prin elaborarea de teorii si modele care s-au bucurat de o larga apreciere in tara si peste hotare). A fost un profesor eminent, pretuit de cei pe care i-a format ca ingineri devotati profesiei lor, uneori pana la sacrificiu. A fost un manager de exceptie in domeniul invatamantului si cercetarii, iar reformele pe care le-a promovat in viata academica nationala raman, pentru totdeauna, in analele celui mai inalt for stiintific si cultural al tarii. In sfarsit (dar nu in ultimul rand) a demonstrat ce inseamna sa fii un mare diplomat, deschizator de drumuri, inclusiv in relatii cu lumea stiintifica si culturala de pe ambele maluri ale Atlanticului, numele sau fiind legat si de incheierea a numeroase acorduri de cooperare economica si tehnico-stiintifica. Fiind ambasador la Bruxelles, a cultivat asiduu bunele raporturi cu NATO si Uniunea Europeana, contributiile sale la aderarea Romaniei la aceste organizatii fiind cu totul remarcabile.
Toti cei care l-au cunoscut, de la colegi, profesori, academicieni, pana la diplomati, de la simplii cercetatori pana la studenti, tin vii in adancul memoriei lor intalniri si discutii de neuitat, schimburi de opinii desfasurate intr-o atmosfera de sincera cordialitate, destinsa, strabatuta de umor optimist, tonic. Stia sa-si apropie colaboratorii, discipolii, iar cu oamenii pe care nu-i agrea – dat fiind, in primul rand, caracterul lor precar – gasea totdeauna punti pentru dialog, pentru compromisuri rationale, utile cauzelor drepte. Stia sa uneasca, nu sa dezbine.
La reuniunea la care i s-a evocat personalitatea s-au spus lucruri esentiale nu numai despre cel omagiat, ci si despre ceea ce inseamna adevarate modele in mult framantata noastra societate, mereu in cautare de repere de mare valoare. Fostul presedinte al Romaniei, Emil Constantinescu, remarca cu totala indreptatire: „La capatul tuturor functiilor si responsabilitatilor pe care le-a indeplinit acad. Virgiliu Nicolae Constantinescu se afla un singur cuvant: onoarea. Este valoarea care merita, cu adevarat, sa fie urmata si slujita“.
Bineinteles, cel omagiat a fost un om cu o viata si activitate care au avut luminile si umbrele lor, mai ales ca a traversat vremuri grele, care au pus la grea incercare pana si cele mai puternice caractere. Ceea ce este esential vizeaza nota dominanta a ceea ce a lasat in urma sa, ca valori stiintifice si culturale, cu discipoli bine pregatiti, cu institutii de prestigiu, cu alte numeroase activitati demne de toata pretuirea. Nu ne propunem o prezentare completa a unei asemenea personalitati, dar nu putem incheia fara sa amintim de discursul sau de receptie la primirea in Academia Romana, discurs consacrat stiintelor naturii. Acad. V. N. Constantinescu marturisea colegilor aflati in Aula Academiei Romane, dominata de portretele unor ilustrii inaintasi, tot atatea modele demne de urmat, ca totdeauna s-a bazat „pe intuirea complementaritatii a doua laturi ale inteligentei umane, cea stiintifica si cea artistica. Complementaritatea consta in faptul ca omul de stiinta cauta mai intai sa inteleaga, ca apoi sa creeze, in timp ce artistul creeaza pentru a intelege. In traditia Academiei Romane, un poem poate valora tot atat cat un sistem de gandire sau cat o simfonie, iar o descoperire stiintifica, cat o capodopera artistica“.