Jurnal de bord - Meritocratia

Trăim o vreme în care evaluarea domină viaţa publică, mai ales sub impactul acestui an electoral. Se evaluează candidaţii, partidele, mediul economico-social atât la nivelul entităţilor teritorial-administrative, cât şi la scară naţională, se definitivează strategiile pentru alegerile parlamentare din toamnă, prin care se reintroduc listele electorale; pe scurt - cel puţin la modul teoretic - principiile şi criteriile care vizează meritocraţia se află la „mare cinste". Este o temă căreia i s-au consacrat, de-a lungul timpului, tone de cărţi, de studii şi, din acest motiv, aparent n-ar mai fi nimic de spus sub aspect conceptual. Dificultăţile încep şi se amplifică însă în momentul în care nu se discută în termeni generali, ci concret, practic, aplicat despre prezent, despre stările de fapt şi de spirit din România.

Atât în cazul funcţiilor publice, cât şi în cel al ierarhiilor din sectorul privat, s-au statornicit reguli scrise şi nescrise prin care ocuparea anumitor poziţii este rezultanta punerii în funcţiune a unor mecanisme de selecţie, promovare şi consacrare. Este vorba, în primul rând, despre dreptul de vot liber exprimat nu numai pentru alegerea demnitarilor, ci şi în numeroase alte cazuri în care numai litera şi spiritul democratic trebuie să-şi spună cuvântul decisiv - de la consilii de administraţie până la statutul de membri în structurile academico-universitare şi profesionale, de la stagiari până la cele mai înalte funcţii din entităţile economico-sociale.

Dacă înscriem analiza acestei teme doar în aria de exercitare a profesiei de inginer, constatăm că firme prestigioase din domeniul resurselor umane nu-i întreabă înainte de toate pe candidaţii la diferite job-uri „Ce experienţă aveţi?", ci „Ce anume vă pricepeţi să faceţi?" şi „Ce rezultate aţi obţinut până acum unde aţi lucrat?". Accentul se pune pe vocaţie, pe abilităţi, pe spiritul novator, pe responsabilităţi. Adică, pe meritocraţie.

Este încurajator că, pe piaţa muncii, a crescut cererea de ingineri în ultimii ani. Din păcate, oferta a rămas în urmă, aşa cum rezultă şi din amplul studiu al Curţii de Conturi, a cărui sinteză o publicăm în paginile 4 - 5 ale numărului de faţă.

Evident, exigenţele, standardele pe care angajatorul le consideră drept obligaţii minime, inclusiv - iar în unele domenii, în primul rând - pentru ingineri se referă cu precădere la domeniile cele mai sensibile, între acestea situându-se managementul profesionist (vedem, de pildă, ce se întâmplă în numeroase companii de stat cu aşa-zisul management privat), capacitatea de a lucra în echipă (mai ales în sfera CDI, unde cele mai bune rezultate se obţin prin nucleele alcătuite de specialişti pregătiţi inter şi multidisciplinar), simţul perspectivei (cei care trăiesc, cum se spune, „doar clipa" nu pot fi performanţi continuu şi sistematic), viziunea exprimată prin îndemnul „fii realist, doreşte imposibilul!".

Bineînţeles, toate aceste calităţi nu se pot valorifica decât în condiţiile de loc şi de timp din ţara noastră. Conceptul de meritocraţie vizează modul în care pot şi trebuie să fie satisfăcute asemenea deziderate precum promovarea dezvoltării durabile (nu orice fel de creştere, ci numai aceea concordantă cu protecţia mediului şi slujirea valorilor autentic umaniste), susţinerea capitalului românesc (obiectiv compatibil cu atragerea de investiţii străine directe, dar consonante cu interesul naţional), combaterea efectivă a corupţiei (care tinde să se generalizeze), sporirea contribuţiilor individuale şi colective la asigurarea unui trai decent pentru toţi cetăţenii ţării (adică respectarea fără derogări a unei importante prevederi constituţionale).

Toate acestea nu sunt abstracţiuni, ci modalităţi de acţiune la locul de muncă al fiecăruia sub semnul meritelor reale, confirmate de practica de zi cu zi. Reluând proverbul „Omul potrivit la locul potrivit", se impune a conchide că meritocraţia nu este „fala goală care face traista plină".