FALIMENTELE
Data: 1-15 iunie 2006
Multora dintre noi, ori de câte ori auzim spunându-se ceva despre falimente, ne suna – automat – în urechi celebra replica din nemuritoarea „Scrisoare pierduta“: „Sa avem si noi falitii nostri!“ Ei, bine, îi avem, si înca în numar destul de semnificativ. Potrivit unui recent comunicat oficial, în 2005 s-au înregistrat 3.200 de falimente, în timp ce în anul precedent au fost „numai“ 2.000.
Unii comentatori s-au grabit sa considere ca avem de-a face cu un fenomen de masa, cu „victime“ ale capitalismului salbatic de pe malurile Dâmbovitei, considerând ca s-a produs „un adevarat dezastru economic“. Oare asa sa fie?
Statistic vorbind, fata de cele cca 600.000 de firme înmatriculate, ponderea celor care au dat faliment este relativ mica, cca o jumatate de procent. Sigur, lucrurile nu pot fi judecate exclusiv în acesti termeni. Conteaza foarte mult si dimensiunea firmelor falite si locul ocupat de ele în relatiile de schimburi de activitati din economie. În plus, nu putem eluda consecintele sociale (cresterea somajului) si dramele personale (în primul rând ale întreprinzatorilor).
Nu ne putem permite aici o analiza a fenomenului, nici macar a domeniilor în care s-au înregistrat cele mai multe falimente, comertul cu amanuntul (mai ales ca efect al concurentei imbatabile a super si hipermarketurilor) si industria usoara (odata cu patrunderea masiva a marfurilor mai ieftine, de regula, contrafacute, din Orientul Îndepartat). Fiecare aspect merita o atenta examinare întrucât, la mijloc, se afla elemente de prima importanta pentru cariera, pentru viata multor concetateni.
Ceea ce se impune a fi spus, fie si telegrafic, este faptul ca fenomenul în discutie nu poate fi tratat într-o maniera maniheista, în alb-negru. A considera falimentul doar ca un proces negativ echivaleaza cu negarea uneia dintre functiile principale ale oricarui organism viu: capacitatea de adaptare la mediu. Într-un mediu concurential real – cum tind sa evolueze lucrurile la noi – rezista doar cei competitivi, ceea ce reprezinta cel mai puternic stimulent pentru progres (o atesta întreaga istorie a umanitatii). În acelasi timp, se face prea putin pentru ameliorarea mediului de afaceri. Cântarind bine lucrurile (cu simtul de masura specific ingineresc) constatam ca în preajma aderarii la UE ne adaptam, uneori chiar dramatic, regulilor economiei de piata functionale si putem spune, asemenea personajului caragialian, ca „nu numai Europa are falitii ei, ci si noi“. Aceasta, bineînteles, nu numai în sfera economiei. (T.B.)
Alte articole

