Un prezent caruia trecutul ii ofera lectii despre viitor

Discutiile din prezent, deosebit de utile, referitoare la ceea ce s-ar cuveni sa se intreprinda in planul politicilor publice pentru a se depasi dificultatile din prezent, au readus in prim-plan tema raportului dintre sectorul de stat si cel privat.
În general, cind se afirma ca socul crizei a fost resimtit, in primul rind, de sectorul privat, care a fost nevoit sa-si restringa semnificativ activitatea si sa disponibilizeze circa 500 000 de salariati, se emite o asertiune corecta. Dar, de aici, in mod eronat se ajunge sa se ceara imperativ ca si sectorul public sa procedeze aidoma, dupa binestiutul banc cu „capra vecinului“.
Fara sa negam macar o clipa ca au fost si sunt cheltuieli exagerate, extrem de paguboase, care – evident – se cer eliminate sau macar serios diminuate, se impune a observa ca majoritatea covirsitoare a alocarilor bugetare pentru investitii si achizitii de bunuri si servicii se indreapta spre sectorul privat. Iata cum, in modul cel mai dezirabil intr-o economie de piata, are loc un schimb de resurse, de activitati (dupa principiul vaselor comunicante) intre sectorul public si cel privat. Asa ca fara comenzile de stat ar fi falimentat un numar mult mai mare de firme private, inclusiv IMM-uri. Or, resursele financiare ale statului din care se efectueaza si cheltuielile pentru achizitii publice se acumuleaza prin ceea ce platesc toti contribuabilii onesti, deopotriva cei de la stat si cei de la „privati“, la care se adauga pensionarii care, de la un anumit venit in sus, platesc taxe si impozite.
Situatia pe care o descriem are – in ceea ce o defineste in mod esential – multe dintre caracteristicile oricarei perioade din istoria nationala si universala in perioade de mari dificultati numite generic criza. Avem la dispozitie multe exemple, dar, din motive lesne de inteles, ne vom limita la unul. Optiunea este determinata de faptul ca, la mijloc, se afla opera economico-financiara a unui… inginer.
Ne aflam in anul 1924. Urmarile Primului Razboi Mondial se mai fac puternic simtite, iar bugetul tarii (numit „buget general al veniturilor si cheltuielilor statului“) devenea instrumentul principal de influentare a proceselor si fenomenelor economice care puteau sa determine oprirea declinului si asigurarea premiselor unei cresteri economice sanatoase (observati asemanarea cu situatia din prezent). Cel care a intocmit proiectul de buget si l-a prezentat intr-o argumentare pe nu mai putin de 100 de pagini a fost inginerul matematician Traian Lalescu. Ideea de baza consta nu in reducerea personalului din institutiile statului (erau incluse aici si regiile, in primul rind cele de la caile ferate), a salariilor acestuia si nici in micsorarea cheltuielilor sociale, ci intr-un mod de gestionare a resurselor inca modeste pe ceea ce numim astazi alocari pe proiecte. Lalescu a analizat cu multa rigoare ciclul bugetar postbelic de trei ani, i-a descoperit vulnerabilitatile si, pornind de la ele, a propus solutii. Nu avem aici posibilitatea sa intram in detalii, asa ca ne vom rezuma la a cita o fraza: „Cu acelasi numar de slujbasi, dind statului toata puterea lor de munca, bine indrumati si incurajati spre a lucra cu tragere de inima, bine platiti, putem, desigur, sa facem fata tuturor nevoilor viitoare, fara sa mai fie nevoie de a spori personalul Statului“. La fel de interesante sunt consideratiile lui Lalescu pe tema cheltuielilor, inclusiv ale celor destinate investitiilor publice, mai ales in infrastructura de transport, considerate drept „pirghii ale unei vieti mai bune pentru natiunea romana“.
Deoarece totul se judeca dupa rezultate, executia bugetara desfasurata pe baza conceptiilor lui Traian Lalescu a contribuit decisiv ca anul 1925 sa marcheze o sensibila redresare a finantelor tarii si a economiei ei, in general. Cine doreste sa aprofundeze tema poate face apel la textul complet al documentului inclus in volumul Traian Lalescu. Opere, Editura Academiei Romane, 2009. Noi, aici, n-am facut altceva decit sa semnalam un fapt istoric care ne permite sa vedem mai bine nu numai trecutul, ci si prezentul. Ca premisa – asa cum a facut Lalescu – a unui viitor mai bun.