ISTORIA RADARULUI

Principiul radarului se bazeaza pe emisia unor unde foarte scurte care, dupa reflectarea de un obstacol, se reîntorc spre emitator, unde sunt receptionate. Cunoscând viteza undelor si masurând intervalul de timp dintre emisie si receptie, se poate calcula distanta pâna la obstacol. Numele sau este de fapt acronimul pentru radio detecting and ranging. Acest principiu a fost aplicat, prin 1925, pentru detectarea straturilor electrizate ale atmosferei, care au proprietatea de a reflecta undele de o anumita frecventa. Continuându-se cercetarile, s-a observat ca obiectele de tipul cladirilor, denivelarilor etc. furnizeaza ecouri radioelectrice ale undelor foarte scurte.
Prin 1930 a aparut ideea utilizarii acestor proprietati pentru detectarea obstacolelor, a avioanelor si s-au început cercetarile fundamentale, teoretice în acest domeniu. Astfel, s-a ajuns la concluzia ca puterea de emisie trebuie sa fie foarte mare, deoarece numai o parte a energiei radiate în spatiu va atinge obstacolul, iar din aceasta doar o mica fractiune va fi reflectata în toate directiile, iar la antena receptoare ajunge un semnal foarte slab.
În 1931 fizicianul Maurice Ponte a perfectionat magnetronul – inventat înca din 1921 de catre americanul Albert W.Hull – obtinând puteri foarte mari în domeniul undelor decimetrice. Magnetronul este un tub electronic fara grila care transforma energia electrica în energie electromagnetica cu lungimea undelor centimetrice (de la 300 kHz la 3 MHz) sau decimetrice (mai mari de 3 MHz).Utilizarea undelor centimetrice permite reducerea dimensiunilor antenei, aceasta putând fi montata pe nave si avioane.
Principiul radarului este brevetat în 1935 de catre americanii Albert Hoyt Taylor (1879 – 1961) si L.C.Young (n. 1905) pe baza unor experiente pe care le începusera înca din 1922. Fizicianul englez Sir Robert Alexander Watson-Watt (1892 – 1973) realizeaza primul radar functional cu care, în iunie 1936, reuseste sa detecteze avioane aflate la o distanta de 50 km. În anii care au urmat, cercetarile efectuate, în special la Universitatea din Birmingham, au fost intensificate, iar rezultatele obtinute au fost aplicate cu succes în apararea Angliei de atacurile aviatiei germane din anii ’40.
Tot în 1935, Maurice Ponte si Henry Gutton instaleaza pe pachebotul Normandie primul radar pentru detectarea aisbergurilor si a altor obstacole, iar în 1938 se instaleaza si pe pachebotul american New York. În acelasi an, Anglia da în functiune cinci statii radar de aparare în zona Canalului Mânecii. Cu aceste aplicatii s-au pus bazele radiolocatiei, care în 1939 este introdusa atât în SUA cât si în URSS, unde sunt instalate primele radiolocatoare. În prezent, radarele utilizeaza antene cu baleiaj electronic, a caror orientare se face fara deplasarea de componente mecanice, iar din 1988 a început testarea unui radar cu impuls si antena sintetica. Si utilizarile lui s-au diversificat, fiind folosit pentru dirijarea avioanelor, pentru detectarea obiectelor spatiale.
Asa cum se întâmpla de obicei, rezultatele cercetarilor dintr-un domeniu, fie el si militar, se aplica dupa un anumit timp si în alte domenii.
Un exemplu este sonarul (Sound Navigation Ranging) care functioneaza pe acelasi principiu ca si radarul, dar utilizeaza ultrasunete si este utilizat în mediul marin. Interesant de mentionat ca principiul sau a fost pus la punct înaintea radarului, respectiv în 1915, de catre fizicianul francez Paul Langevin, în urma dramaticului naufragiu al transatlanticului Titanic, cu scopul de a detecta ghetarii. În timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial a fost perfectionat de inginerul Chilowski pentru detectarea submarinelor si minelor marine. În prezent se utilizeaza curent în navigatia civila de coasta sau fluviala pentru masurarea adâncimii apei.
Acesta este trecutul. Dar viitorul?
Pentru viitor se lucreaza în prezent la un radar care va putea „vedea“ prin absolut orice, fie ca este cladire, fie ca este pamânt.
El se bazeaza pe un scanner ce functioneaza pe principiul unei retele cuantice. Acest principiu spune ca doua particule pot fi unite în asa fel încât orice i s-ar întâmpla uneia dintre ele, acelasi lucru sa i se întâmple si celeilalte, indiferent cât de departe se afla una de cealalta (Albert Einstein o numea „o actiune înfricosatoare la distanta“).
Astfel, radarul cuantic va putea vizualiza detalii folositoare despre tinta prin mediul care o înconjoara – materiale de camuflaj, buncar, chiar si prin norii de plasma ce înconjoara avioanele supersonice. Iar detectarea va fi efectuata chiar daca radarul va fi amplasat pe o platforma aeropurtata ori pe un satelit. Firma care lucreaza la acest proiect este înca departe de realizarea acestui radar, chiar daca l-a si patentat, dar experimenteaza deja senzori bazati pe reteaua cuantica (poreclita si „proiectare de imagini-fantoma“). În teorie, particulele interconectate pot fi utilizate pentru a „vedea“ obiecte cu care nu au interactionat niciodata. Daca una dintre ele se loveste de o aeronava, geamana sa va reactiona în acelasi fel, chiar daca se afla în laborator. Iar daca va fi gasita o modalitate de citire a acestui comportament, va putea fi realizata o imagine a tintei, chiar daca nicio informatie nu este direct transmisa dinspre tinta. Cercetatorii cred ca pot descifra acest mister folosind diferite frecvente ale luminii.