Viziune si spirit academic

Trecerea a peste 15 ani de la infiintarea Academiei de Stiinte Tehnice din Romania (ASTR) constituie un prilej - cum nu se poate mai potrivit - de a supune atentiei o serie de teme majore legate de insusi conceptul care sta la baza institutiei de curand sarbatorite. Motivul este lesne de identificat. Avem de-a face, inainte de toate, cu o sarbatoare a spiritului, a tot ceea ce semnifica ea in vorbirea curenta, dar si in acceptiuni filozofice. Adica, de la functia materiei superior organizate pana la creatia tehnico-stiintifica - ingemanare stralucita a virtutilor cunoasterii, ale creativitatii, inteligentei si constiintei de sine. Ca membri ai unui for stiintific, odata cu consacrarea pe care o confera titlul academic, nu putem eluda niciun moment necesitatea de a ne onora obligatiile, iar intre acestea un loc extrem de important il ocupa viziunea si spiritul caracteristice omului de stiinta.

Catedralele cunoasterii
Aici avem de-a face cu elemente care se infatiseaza la dimensiuni universale. Chiar daca nu-mi propun o retrospectiva a aparitiei si dezvoltarii stiintei, in special a celei consacrate tehnicii, nu se pot evita datele originare ale conceptelor cu care operam. Rudimente ale stiintei, localizate insa in preistorie prin priceperea de a produce si folosi metalul, au creat premisele aparitiei si progresului spectaculos al lumii antice, nu numai in bazinul mediteranean, mai intai in Egipt, apoi in Mesopotamia, Elada si Imperiul Roman, ci mult mai departe, spre India si China. Daca ne gandim bine, tuturor acestor civilizatii le datoram cele mai importante instrumente de creatie tehnico-stiintifica, de la aritmetica si geometrie pana la algebra si cosmologie.
Dar, ceea ce merita sa fie examinat mai profund se refera direct la notiunea de academie, cu toate derivatele ei substantivale si adjectivale extrem de numeroase. Asa ajungem la originile cuvantului care a facut - cum se spune - o stralucita cariera. Cand il evocam pe Platon (428 - 348 i.Hr.) primul gand ne duce spre celebra Gradina a lui Academos, acolo unde marele filosof al antichitatii si-a promovat dialogurile cu discipolii lui credinciosi. Asa a ramas in constiinta generatiilor care au urmat, cu denumirea de Academia Platonica, izvor de intelepciune, cunoastere si actiune pentru o intreaga epoca istorica. Ceea ce ne intereseaza mai mult este segmentul din dialoguri care viza, la inceput, matematica - principala cale de acces spre realitati inteligibile -, in continuare fizica - nasterea si evolutia materiei - si astronomia - ca investigatie a unei lumi posibil de cunoscut intrucat reprezenta o creatie ordonata, enuntabila chiar matematic.
Relecturarea dialogurilor platoniene este de-a dreptul fascinanta, deoarece demonstreaza ca arborele infinit al cunoasterii are radacini deosebit de puternice, pe care nici timpul si nici vitregia vremurilor nu pot sa le disloce si, cu atat mai putin, sa le taie. Remarca este valabila si pentru ilustrul predecesor al lui Platon, Pitagora, cel care, invaluit in mister si legenda, se afla la originile cercetarilor stiintifice prin descoperirea teoremei care-i poarta numele. De fapt, de la el ne-a ramas mostenire sensul profund al notiunii de filosof, adica „iubitor de intelepciune“. Pe aceeasi line a dezvoltarii cercetarii stiintifice s-a inscris si Arhimede, care a descoperit principiul fundamental al hidrostaticii.
Revenind mereu si mereu la originile stiintei, la acceptiunea ei filosofica initiala, ne dam seama mai bine ce inseamna viziune si spirit academic. Nu avem de-a face cu notiuni finite, nici in timp, nici in spatiu, ci cu o rezultanta a evolutiei istoriei care a avut drept „motor“ insusi progresul tehnicii si stiintei. In acest context, te simti ispitit sa cantonezi in diferite momente ale Evului Mediu si ale Modernului care si-au pus amprenta prin preluarea mostenirii lumii antice in vederea desavarsirii ei prin evolutia industriala si, ca efect direct, a capitalismului. Sunt vizate, in principal, aparitia si consolidarea sistemului universitar in Italia, Franta, Anglia care a generat, la scurt timp, formele superioare de organizare si manifestare institutionalizata a oamenilor de stiinta si cultura, forurile academice. Ingemanarea dintre academic si universitar face dificila o linie de demarcatie, de vreme ce denumirile s-au interferat in cel mai benefic mod. Avem in vedere formarea uriasului „rezervor“ de discipoli ai unor creatori de scoala, la inceput cu viziune enciclopedica, apoi pe specializari tot mai pronuntate, care au trasat liniile de forta ale stiintei moderne si contemporane. Gasim in cronologia actelor de istorie formarea primelor academii in a doua jumatate a secolului al XV-lea, in Italia, si a primelor academii nationale in Franta, la 1635, in Anglia, la 1662, in Germania, la 1700, in Rusia, la 1725. Este locul aici sa evocam marea personalitate a lui Dimitrie Cantemir, cel care, la 1 august 1714, a primit „Diploma de membru al Academiei de Stiinte din Berlin“. Este de-a dreptul emotionant textul care a insotit aceasta diploma: „Pe vremea cand Marte stapanea mai cu putere decat Palas, o astfel de intalnire se arata a fi mai mult decat o speranta. Dar iata ca faptul si-a gasit implinirea acum prin prea luminatul si prea invatatul Dimitrie Cantemir (...). Societatea noastra a dobandit o noua stralucire si o podoaba neintrecuta. Ne inchinam cu smerenie in fata bunei vointe ce ne-o acorda Principele noua si lucrarilor noastre“.
Referindu-ne, in continuare, la tara noastra, observam ca, inainte de infiintarea, in 1879, a Academiei Romane au functionat, la 1640, Academia Vasiliana, la Manastirea Trei Ierarhi, din Iasi, apoi Academia Domneasca din Bucuresti, inca de la 1694, si Academia Mihaileana de la Iasi, din 1835, prima scoala superioara romaneasca din Moldova, cu contributia decisiva a lui Gh. Asachi. Investigarea acestor momente ale istoriei nationale ne permite sa dam raspunsuri tot mai convingatoare la conceptele de viziune si spirit academic.

Sanctuare ale vocatiei unei intregi natiuni
Activitatea pe care am depus-o pentru alcatuirea volumului cu discursurile de receptie la Academia Romana ale unor ingineri mi-a permis sa revin la geneza spiritului academic romanesc ca sinteza a civilizatiei si culturii nationale, intrucat numerosi inaintasi au fost - la randul lor - preocupati sa cunoasca radacinile si sa se inscrie pe linia unor traditii care s-au constituit, in acelasi timp, in surse inepuizabile de energii pentru infruntarea provocarilor prezentului si viitorului.
Daca, la inceput, Academia Romana s-a concentrat pe problematica limbii si literaturii romane - ca expresie vie a procesului de consolidare a natiunii, a statului nostru national -, in scurt timp si-a intregit si diversificat preocuparile potrivit menirii ei de cel mai inalt for stiintific si cultural al tarii. Putem afirma ca avem, intre membrii Academiei Romane din trecutul mai apropiat si mai indepartat, unii dintre cei mai ilustri precursori ai ASTR. Ar fi bine ca toti cei care au reprezentat cu cinste stiintele tehnice in Academia Romana si care au trecut in nefiinta sa devina membri de onoare postmortem ai ASTR. In acest mod, vom da o expresie concreta felului in care stim sa ne raportam la inaintasi, pastrandu-le vie memoria, inspirandu-ne din faptele lor, ca un angajament solemn de a fi credinciosi valorilor pe care ei le-au slujit si de a le promova cu toata daruirea si priceperea prin activitatea noastra.

Principiile fundamentale ale demersului stiintific
Fara indoiala, evaluarea a ceea ce s-a realizat in stiintele tehnice - si trebuie sa subliniem ca s-a realizat enorm - precum si directiile de evolutie previzibile - pe baza tendintelor care si-au confirmat valabilitatea - impun o abordare a cauzalitatii, ca principiu explicativ. Insasi megateoria cunoasterii, asa cum se contureaza inca de pe vremea lui Aristotel - care spunea ca „datoria stiintei este sa cerceteze cauza fenomenelor, deoarece „nu putem cunoaste adevarul daca nu cunoastem cauza“ - ne ajuta sa interpretam corect atat geneza stiintelor exacte, cat si directiile de dezvoltare a lor, mai ales in prezent si la orizontul reprezentat de mijlocul acestui secol. La oricare principiu vom face apel, bunaoara cel emis de Kant in legatura cu legea cauzalitatii in functie de succesiunea in timp sau mai aproape de zilele noastre, prin opera lui Paul Oppenheim, care a formulat principiile previziunii stiintifice, vom dispune de un remarcabil set de metode descriptive si explicative fara de care, practic, nu exista stiinta.
Desigur, pe noi, membrii ASTR - ca participanti la un demers civic in vederea stimularii creatiei stiintifico-tehnice - ne intereseaza, inainte de toate, sa fructificam acumularile de pana acum, lasate mostenire de inaintasi, prin noi realizari si punerea lor in slujba binelui comun, a binelui public. Adica, sa pornim de la trecut ca un real anterior la viitor ca posibil real. Din corelatia dintre posibil si real rezulta o legatura cauzala esentiala. Daca o concretizam la realitatile noastre putem elabora o strategie a cercetarii stiintifice bazata pe ceea ce prefigureaza societatea cunoasterii. Insusi conceptul de strategie - ca rezultanta a unei viziuni de perspectiva privind viitorul stiintelor tehnice - devine fundamentul unei stiinte a conducerii, a bunei guvernari, a managementului performant in toate domeniile. Practic, este nevoie sa constientizam faptul ca nu mai dispunem de resurse pentru predictibilitate daca nu recurgem la ansamblul de calcule logico-matematice oferit de sistemele operationale actuale in plin proces de perfectionare. Avem de-a face cu un drum care promite rezultate generoase, de la evaluarea realista a potentialului creativ. Intelegem prin acest termen totalitatea factorilor care contribuie la progresul stiintei si tehnicii, factorul uman in primul rand, dar si cel material si logistic, cu componentele lor, nu in ultimul rand prin axiologie. Astfel, se pune mai presus de toate valoarea, prin competenta si responsabilitate, ceea ce presupune, obligatoriu, coparticiparea activa la imbogatirea valorilor materiale si spirituale. Este conturata, in acest mod, legatura fundamentala dintre cunoastere si actiune. Ii spunem simplu, actiunea in cunostinta de cauza, iar de aici decurg idei si proiecte din sfera cercetarii, de la cea fundamentala la cea aplicativa. Gandirea probabilistica ne ajuta sa identificam cauzalitatea si sa promovam ratiunea eficienta.
De la inaltimea stachetei pe care ne-o ridicam singuri si, impreuna, in calitate de comunitate stiintifica, vor rezulta, in cea mai mare masura, roadele eforturilor din prezent pentru un viitor mai bun.
Spiritul academic nu este unul doar contemplativ, este, in acelasi timp, cauza si efect al progresului economic si social pe baza accelerarii procesului de dobandire si fructificare a cunostintelor. Este, pe fond, o definitie, una dintre multele posibile si valide, a societatii cunoasterii. Parca nu ne vine sa credem ca, in urma cu peste 300 de ani, Galilei si Newton au pus bazele fizicii moderne si ca nu au trecut nici 250 de ani de la inventarea primei masini cu abur. Dar cati ani au trecut de la inventarea televiziunii, a avioanelor supersonice, a navetelor spatiale, a computerului, a laserului, a altor minuni ale stiintei si tehnicii? Acestea au permis ca zestrea cunostintelor stiintifice sa se dubleze in mai putin de zece ani. Daca aceasta accelerare nu este perceputa ca un imperativ fundamental al spiritului academic, stagnarea si blocajul sunt garantate.

Virtutile noului
Contrar spiritului academic este si refuzul de a accepta noul. Fiecaruia dintre noi ne-a fost dat sa auzim despre o mare descoperire ca reprezinta „o absurditate“, dar nu a trecut prea mult timp si s-a spus ca, de fapt, „este ceva interesant“, iar si mai repede s-a afirmat, cu toata convingerea, ca „este un lucru de la sine inteles“. In urma cu mai bine de un secol, in SUA, un sef al Biroului Federal de Investigatii isi dadea demisia motivand-o astfel: „Nu mai are niciun rost sa raman in postul meu deoarece au fost propuse, pana acum, cele mai importante inventii de care este capabila mintea omeneasca“. Sigur, era - la mijloc - un pretext al unui om comod, incapabil sa se adapteze ritmului tot mai accelerat al progresului stiintifico-tehnic.
Este drept, mari descoperiri, mari inventii au aparut, deseori, in urma unor intamplari, a hazardului, dar - in esenta - ele au fost pregatite indelung prin tot ceea ce s-a realizat in domeniul respectiv, chiar din timpuri imemoriale. Bunaoara, descoperirile din fizica nucleara n-au inceput atunci cand omenirea a simtit acut nevoia utilizarii unor noi surse de energie electrica. Dar, daca nu ar fi existat sursele traditionale de energie electrica nu ar fi fost posibile descoperirile din domeniul fizicii atomice.
Se impune ca ori de cate ori ne referim la viziunea si spiritul academic sa revenim la dialogurile lui Platon din Gradina lui Academos. Dar, ce intelegem prin dialog academic? Bineinteles, nu ne putem reintoarce la scolasticii Evului Mediu care considerau ca adevarul rezulta exclusiv din dezbateri, din utilizarea unor argumente logice. Trebuie sa recurgem la toate mijloacele posibile pentru verificarea adevarului stiintific prin practica. Nu exista alta cale mai buna. Trebuie sa incepem cu faptele si sa ne reintoarcem la fapte. Numai ca faptele se cer evaluate, interpretate, iar aceste operatiuni se pot desfasura mai productiv numai si numai prin dialog stiintific. Nu subapreciez dificultatile care stau in calea unui asemenea dialog, inclusiv binecunoscutele „pacate omenesti“ intre care invidia, suficienta, refuzul de a accepta ca ai gresit si multe altele. Or, toate acestea sunt opusul spiritului academic. Stiinta, in special din sfera tehnicii, se bizuie pe cel putin patru piloni: observatia, experienta, dialogul, finalitatea demersului creativ - incepand cu imbogatirea cunoasterii si terminand cu progresul economico-social. Este extrem de important sa gasim resursele necesare pentru sustinerea punctelor noastre de vedere, dar validarea lor implica neaparat dialogul. Inving cei care au castigat, inainte de toate, in lupta cu sine insisi.

Altitudinea etica
Reducerea la esente a consideratiilor referitoare la viziunea si spiritul academic ne obliga sa abordam una dintre cele mai spinoase teme, mai ales in conditiile actuale, cand valorile perene ale civilizatiei sunt nesocotite intr-o maniera dramatica, respectiv componenta etica a creatiei tehnico-stiintifice. Este de remarcat ca un ilustru inginer, considerat a fi fost, in acelasi timp, unul dintre cei mai mari economisti, nu numai in spatiul national, Mihail Manoilescu, s-a ocupat serios de etica in cele mai diverse domenii de activitate. Date fiind si functiile publice importante pe care le-a avut, a studiat aprofundat si etica personalitatilor din diferite domenii. Recent a aparut, in limba romana, traducerea cartii sale „Etica politica“. Si in acest demers, viziunea inginereasca nu l-a parasit nicio clipa in activitatile sale academice si universitare - a fost vreme indelungata si autorul cursurilor de economie la Politehnica bucuresteana. De aceea, foarte pe scurt, as mentiona unele idei, gandindu-ma si la numerosii ingineri cu activitati politice din perioada actuala in Parlament, Guvern, ministere, in agentii centrale ale administratiei de stat, colegi de breasla aflati in situatia de a lua decizii privind prezentul si viitorul tarii, inclusiv prin crearea conditiilor pentru progresul stiintei romanesti.
Manoilescu a demonstrat convingator ca trebuie sa existe consonanta intre etica scopurilor si etica mijloacelor. El spunea: „A sti sa ierarhizezi scopurile si valorile umane pe care le reprezinta intr-o ordine de prioritate incontestabila inseamna sa afli drumul mantuirii in orice impas moral“. Tot el a acordat cea mai mare atentie conflictului moral care salasluieste in orice om angajat in activitati civice, inclusiv in cele academice. Dar, mai concludent pentru definirea acestei personalitati a fost impasul moral in care s-a gasit el dupa alegerile fraudate de la 19 noiembrie 1946, cand Gh. Gheorghiu-Dej i-a adresat personal rugamintea de a expertiza toate proiectele in materie de economie, implicit de investitii cu caracter tehnic, care fusesera propuse noului legislativ. Cu toate ca Manoilescu se dovedise a fi un adversar puternic al regimului comunist in curs de instaurare in Romania, a acceptat solicitarea, gandindu-se la interesul public, la interesul national. In cartea sa despre „Etica politica“ spunea: „Cand este vorba sa se opteze pentru doua valori (in cazul evocat intre propriile convingeri politice si cerintele dezvoltarii Romaniei - n.n.), faptul nu implica numaidecat sacrificarea completa a valorii socotite secundare, ci numai acordarea unei prioritati valorii superioare. Doar in cazuri rare si cu adevarat tragice, optiunea trebuie sa fie totala si sa insemne abandonarea completa a uneia dintre valori“. Momentul 1946 a fost, categoric, tragic, insa in perioada 19 decembrie 1946 si 27 martie 1947, Mihail Manoilescu a lucrat la o „Nota“, alcatuita din 18 puncte, prin care a propus o serie de acte normative de larga respiratie, in conditiile presante ale acelui timp, intre care reforma monetara, regimul cooperatist, infiintarea oficiilor industriale. Toate erau abordate prin prisma unei viziuni de dezvoltare, intre care - la loc central - se afla Planul de electrificare a tarii. A avut pentru el prioritate absoluta interesul national de a se depasi starea economica grava a Romaniei in acele vremuri. Dar, exact peste un an de cand i s-a facut solicitarea, chiar la 19 decembrie 1947, a fost arestat si si-a sfarsit zilele, tot la un final de an, in 1950, la inchisoarea de la Sighet.
O obligatie morala de prim ordin este aceea de a pretui modelele noastre nationale de viziune si spirit academic. In aceasta ordine de idei, mentionez ca, recent, in Editura Academiei Romane, sub coordonarea unui inginer, de aceasta data din domeniul agriculturii, dar tot cu studii si preocupari economice, acad. Paun Ion Otiman, actualul secretar general al Academiei Romane, a aparut volumul intitulat 1948 - Marea drama a Academiei Romane. Este vorba despre implinirea a 65 de ani de la excluderea din cel mai inalt for stiintific si cultural al tarii a circa doua treimi din membri, intre care numerosi exponenti ai stiintelor tehnice, cum ar fi Horia Hulubei, Gh. Ionescu-Sisesti, Nicolae Vasilescu-Karpen, Ion Atanasiu, Nicolae Caranfil, Gogu Constantinescu, Dragomir Hurmuzescu, Costin D. Nenitescu, Stefan Procopiu. O parte dintre ei, printre care Horia Hulubei, Gh. Ionescu-Sisesti, Nicolae Vasilescu-Karpen, Gogu Constantinescu, Stefan Procopiu au fost realesi in Academia Romana incepand cu sesiunile din 1955, in contextul unei anumite liberalizari a regimului, inclusiv sub presiunea internationala, in special in legatura cu conditiile de primire in ONU, dar si in functie de obiectivele de atunci ale dezvoltarii economice si sociale a Romaniei. Cu toate ca s-au aflat in conditii extrem de grele, cei mentionati, fara exceptie, au avut un comportament care s-a inscris organic in sfera exigentelor etice formulate de Mihail Manoilescu.
Prin urmare, se poate afirma, fara teama de a gresi, ca ASTR, in conditiile grele create, duce mai departe viziunea si spiritul academic definitoriu pentru inaintasii nostri, membri ai Academiei Romane, iar exemplul celor care s-au jertfit sau au avut de patimit pentru convingerile lor se impune a ne fi o adevarata „Stea Polara“, calauzitoare pentru tot ceea ce ne propunem sa intreprindem in calitate de membri ai Academiei de Stiinte Tehnice din Romania. Tocmai de aceea consideratiile de fata contin sublinierea componentei etice intrucat gasim in aceasta sinteza virtutile unui adevarat om de stiinta. Tot Mihail Manoilescu ne oferea aceasta sinteza prin polinomul: idealism, abnegatie, probitate, bunatate, puritate in moravuri, opunandu-le lipsei de ideal, egoismului, necinstei, rautatii si decaderii moravurilor. Toate acestea sunt teme majore de meditatie atunci cand ne referim la viziunea si spiritul academic prin cei chemati sa le intruchipeze, aici, acum si in viitor in Romania inscrisa pe orbita societatii cunoasterii.

Repere bibliografice:
? „Enciclopedia Romaniei“, Editura Fundatiilor Regale, 1938 - 1941, Vol. I - IV;
? „Dictionarul Enciclopedic“, Editura Enciclopedica, 1993 - 2009, Vol. I - VII;
? „Istoria generala a stiintei“, Editura Stiintifica, 1970 - 1971;
? „Discursuri de receptie la Academia Romana“, Editura Academiei Romane, 2005 - 2009, Vol. I - X;
? „Academia de Stiinte Tehnice din Romania. Monografie 1997 - 2009“, Editura AGIR, 2009;
? M. Manoilescu, „Etica politica“, Editura SPANDUGINO, 2010.