Doua secole de la „lansarea“ conceptului de industrie. Istorie si practica inginereasca (II)

Întreaga dezvoltare a industriei la nivel naţional şi universal a fost şi este indisolubil legată de evoluţia resurselor energetice. O scurtă retrospectivă, cu accent pe ţara noastră, va reconfirma acest adevăr.

Îl asigurăm pe cititor că, în materie de energie, în general, de energie electrică, în special, în spațiul de astăzi al României s-au „consumat" (ca să fim în temă) întâmplări de-a dreptul fascinante, toate la un loc atestând că - până la un moment dat - strămoșii noștri s-au aflat în pas cu lumea mult mai avansată din vestul Europei și din SUA. Astfel, prima atestare documentară privind producerea și utilizarea energiei electrice datează din 1868. Da, ați citit bine: iulie 1868. Atunci, la Iași, în Grădina logofătului Costache Sturdza, la prezentarea piesei Fontana Artificioasă, s-a aprins „soarele electric" (potrivit definiției date de contemporani și așa cum a rămas pentru posteritate, grație unui afiș plin de farmecul limbii vorbite în „dulcele Târg"). Peste ani, în 1882, s-a înregistrat primul iluminat exterior în fața Teatrului Național din București, în 1884, s-a electrificat, pentru prima dată, o stradă la Timișoara, iar în 1894, în Capitală, s-a pus în circulație primul tramvai electric. În 1898, s-a înființat Societatea Română pentru Întreprinderi Electrice, iar în 1913, s-a electrificat linia de cale ferată Arad - Pâncota.

Energetica şi modernizarea României

Cum era firesc, după Marea Unire din 1918, în contextul preocupărilor generale și presante pentru modernizarea României, pe baza potențialului nou al țării reîntregite, minți vizionare au considerat că electrificarea țării reprezenta o prioritate absolută. În 1924, de pildă, s-a adoptat Legea energiei - cadrul normativ favorabil efectuării unor mari investiții publice în energetică și alinierii sectorului privat, inclusiv a celui cu capital străin, la liniile directoare stabilite de Statul Român.

În monumentala Enciclopedie a României, vol. III, au fost incluse două studii excepționale care veneau să limpezească multe stări de fapt din perioada interbelică în domeniul energiei, în primul rând (cum mai remarcam) al celei electrice.

Astfel, Nicolae Caranfil (de numele căruia se leagă amenajarea salbei de lacuri din nordul Capitalei și crearea, în această zonă, a unui nod hidroenergetic), a pledat la capătul perioadei interbelice, cu argumente deosebit de solide, în favoarea elaborării și promovării de politici publice (să reținem sintagma) consonante cu progresul științifico-tehnic, în condițiile în care se înregistra o rămânere în urmă de-a dreptul catastrofală față de media europeană. Ideea de politici publice a fost susținută, mai aplicat la temele energeticii, de Constantin Budeanu, inginer, profesor universitar în domeniul electrotehnicii, care a schițat un adevărat plan de electrificare a țării. Iată concluzia sa:

„Factorul energetic nu mai poate fi conceput azi ca un accesoriu oarecare asemănător comerțului obiectelor de lux; el este indispensabil vieții economice moderne și mai presus de toate el poate aduce o reală contribuție potențialului apărării naționale. O serioasă politică energetică poate fi realmente și în mod efectiv valorificată la noi prin disponibilitățile ce avem, prin enormul câmp de activitate ce ni-l oferă nevoia distribuției de energie, cât și prin tehnica românească ce o avem la îndemână și care, totdeauna, a știut să se achite de însărcinările ce i s-au dat."

Premisele primului Plan de electrificare a ţării

Care a fost, înainte de intrarea României în Al Doilea Război Mondial (de aici și preocuparea profesorului Budeanu pentru „apărarea țării"), situaţia din domeniul de care ne ocupăm acum? Aceeași Enciclopedie a României a consemnat: 508 000 kW putere instalată și 537 milioane kWh, producția de energie electrică.

În 1937, consumul energetic, de toate categoriile, era (în România) de 662 kWh pe locuitor, în timp ce în Ungaria ajunsese la 989, în Cehoslovacia la 2992, în Germania la 4835 kWh pe locuitor. Distrugerile provocate de război nu au determinat diminuarea forței energetice a țării. Paradoxal, faptul se explică, în cea mai mare parte, tocmai, prin nevoile frontului, fie din Est, fie din Vest. Puterea instalată era de 740 000 kW, „risipită" în nu mai puțin de 603 centrale, media acestora situându-se la 1230 kW. Pentru comparații - de data aceasta, la nivel național - precizăm că, în 1989, puterea instalată era de aproape 30 milioane kW, adică de circa 40 de ori mai mult, cea mai mare parte aflându-se în câteva complexuri energetice.

Cel dintâi Plan de electrificare a țării a fost elaborat în 1949 și în prima jumătate a anului următor de puternice echipe de specialiști în coordonarea Institutului de Studii și Proiectări Energetice. Apoi, timp de cinci zile, a fost examinat pe „toate fețele" la Academia Română, unde - cu unele amendamente - s-a dat avizul favorabil.

Planul propus era, în esență, românesc, anunțat ca deziderat fundamental încă din octombrie 1945. Se înregistra, astfel, o premieră în România. Se va pune întrebarea: până în acel moment, nu se declanșase un asemenea proces? Ba da, au fost astfel de tentative, însă, așa cum spunea și profesorul Constantin Budeanu, nu se acționase coordonat, ci haotic, ceea ce se confirma dureros prin absența unui sistem energetic național, a unor noduri de interconectare. În aceste condiții se acopereau numai 28,7% din totalul gospodăriilor populației cu sursele de furnizare a curentului electric.

De la concept la acţiune

În perioada realizării Planului de 10 ani, s-a manifestat tot mai activ (în cele mai multe cazuri, cu un entuziasm nedisimulat) intelectualitatea tehnică. S-au desfăşurat ample lucrări pe marele șantier de la Bicaz, pe alte șantiere, Filipeștii de Pădure, Paroșeni, Doicești, Moroeni, Sadul. În acest context, se cuvine să spunem măcar câteva cuvinte despre savantul energetician Dimitrie Leonida (1883 - 1965). Visul său a fost, încă din 1908, să se construiască o hidrocentrală la Bicaz. A elaborat chiar proiectul de bază. Din acel moment, au trecut nu mai puțin de 42 de ani ca proiectul să se materializeze. În 1960, și-a văzut visul împlinit, inclusiv prin propria participare și prin pleiada de ingineri iluștri la formarea căreia a contribuit din plin, Dorin Pavel, Cristea Mateescu, Paul Dimo, Ion Stănescu, Martin Bercovici, pleiadă care a format, la rândul ei, al doilea val de savanți în domeniu, precum Ion Rișcu, Gheorghe Diaconu, Adrian Nourescu. La Bicaz și-au însușit meseria, la cel mai înalt nivel, sute de tineri ingineri, care au avut de la cine să învețe.

Mai notăm că Bicazul a reprezentat o veritabilă școală a vieții și, în același timp, o experiență unică pentru meserii dintre cele mai diferite, de la medici până la arheologi, de la cadre didactice (atât pentru copiii șan-tieriștilor, cât și pentru calificarea muncitorilor) până la prestatori de diverse servicii (bucătari, frizeri, poștași, lucrători din comerț, inclusiv în comerțul cu cartea) de la ziariști până la contabili și la alți slujitori ai unor profesii economico-financiare.

Mai trebuie menţionat că zeci de foști „indezirabili" și-au dobândit o nouă existență, un statut social remarcabil prin faptele lor deosebite în cele mai diverse domenii, așa cum a rezultat din enumerarea unor profesii. Despre astfel de situații a relatat, pe larg, inclusiv în Univers ingineresc, inginerul Nicolae Mănescu, legendarul șef al grupurilor de șantiere de la Porțile de Fier. Calitățile sale de manager l-au recomandat mai târziu ca ministru al Energiei electrice și, apoi, al Construcțiilor industriale.

Revenind la primul Plan de electrificare a României (perioada 1950 - 1960), sunt de reţinut următoarele obiective principale:

„1. Asigurarea creşterii producţiei industriilor existente şi alimentarea cu energie electrică a industriilor noi ce se vor înfiinţa în cadrul planurilor cincinale;

2. Valorificarea raţională a resurselor energetice, folosind combustibili inferiori (ligniţi, turbă, deşeuri de cărbuni şi, în general, orice combustibil ce nu poale fi utilizat mai bine în alt domeniu); se vor economisi combustibilii superiori lichizi şi gazoşi, precum şi cărbunele brun, pentru utilizări mai raţionale, ca materie primă pentru siderurgie, industria chimică, transporturi, încălzit etc.;

3. Lucrările hidroenergetice vor constitui începutul folosirii cursurilor de apă pentru irigarea regiunilor secetoase, crearea de căi navigabile, prevenirea inundaţiilor, asanări, recuperări de terenuri inundabile etc.;

4. Electrificarea treptată a căilor ferate, precum şi a transportului în comun în centrele orăşeneşti, ceea ce va aduce o economie considerabilă a transporturilor de combustibil şi a consumului de combustibil superior;

5. Electrificarea principalelor munci agricole şi pătrunderea electricităţii la sate, pentru ridicarea nivelului tehnic şi creşterea productivităţii în agricultură;

6. Ridicarea nivelului cultural şi a bunei stări a poporului prin folosirea energiei electrice în trebuinţele casnice, dispensare, cămine culturale, precum şi instalarea de cinematografe şi staţiuni de radioficare la sate;

7. Prin crearea noilor baze energetice şi folosirea multilaterală a apelor, se vor dezvolta rapid regiunile care, în perioada anterioară, rămăseseră în urmă."

Modul în care a fost realizat acest Plan şi efectele pe termen lung ale procesului de electrificare a ţării vor face obiectul altor rememorări, întrucât problemele energetice ale ţării îşi păstrează pe deplin actualitatea, aşa cum se profilează ele sub impactul proceselor de tranziţie la economia „verde".