Noul Cod al Muncii, la examenul practicii

A trecut mai bine de un an de la intrarea in vigoare a importantelor modificari care s-au operat in domeniul legislatiei muncii, in conformitate cu noile cerinte impuse de evolutia economica si sociala a tarii, in context regional, comunitar si mondial. Bilanturile care s-au intocmit si se intocmesc cu acest prilej prezinta un interes deosebit, deoarece evolutiile de pe piata muncii influenteaza direct toate domeniile de activitate si starea materiala a majoritatii covarsitoare a populatiei tarii. Cum era de asteptat, punctele de vedere sunt diverse, deseori contradictorii, aprecierile fiind puternic marcate de ceea ce putem sa numim „pacatul originar“ al modificarilor aduse Codului Muncii in vara anului trecut. Ne referim in special la faptul ca noile reglementari s-au adoptat fara desfasurarea unei reale dezbateri publice, ca urmare a blocarii mecanismelor de dialog social. A existat si persista impresia ca s-a creat un dezechilibru in favoarea angajatorilor, ceea ce n-a ramas fara ecou in randurile sindicatelor, ale angajatilor in ansamblul lor.
Toata lumea se pronunta pentru flexibilizarea pietei muncii, insa acceptiunea care se da acestei sintagme este diferita inclusiv in functie de interesele angajatorilor si ale angajatilor. Nu ne vom lansa in evaluarea pozitiilor, ci vom remarca necesitatea ca armonizarea punctelor de vedere sa se realizeze in organismele institutionalizate pentru desfasurarea dialogului social. Exista un numar apreciabil de propuneri atat din partea organizatiilor patronale, cat si a sindicatelor, astfel incat Consiliul Economic si Social, revigorat, ar putea sa se pronunte in cunostinta de cauza, chiar si prin realizarea unor compromisuri rezonabile.
Cel putin doua elemente se cer luate in considerare in optiunile pentru diferite solutii. Ne referim la principalele argumente aduse de initiatorii modificarilor operate in anul precedent, si anume crearea conditiilor pentru cresterea gradului de ocupare a populatiei si diminuarea semnificativa a muncii la negru. Trebuie spus, cu sinceritate, mai ales pe baza datelor statistice oficiale, ca ambele obiective sunt departe de a fi atinse. Somajul s-a mentinut, de-a lungul intregului an, in jurul a 700 000 de persoane. Precizam ca este vorba doar despre somerii care se mai afla, inca, inscrisi in evidentele agentiilor judetene de ocupare a fortei de munca. Somajul real este, evident, mult mai mare, fie si numai daca luam in considerare zecile de mii de persoane care au depasit perioada pentru care se acorda ajutoare din bugetul public. La fel, dupa cateva actiuni demonstrative ale Inspectiei Muncii, controalele au slabit atat in amploare, cat si in intensitate. Intre timp, din mai multe surse, mai ales din sfera societatilor de consultanta, s-au dat publicitatii mai multe evaluari privind dimensiunile economiei subterane, in centrul careia se afla munca la negru. Este dificil de confirmat veridicitatea acestor evaluari, insa faptul ca cele mai optimiste indica o pondere de cel putin 25% din PIB releva dimensiuni deosebit de ingrijoratoare. In aceasta privinta, se confrunta doua „filosofii“: una care sustine necesitatea inaspririi sanctiunilor si alta care pledeaza in favoarea reducerii poverii fiscale in materie de piata a muncii. Daca tinem, insa, seama de datele experientei, apare cat se poate de evident ca scoaterea la suprafata, intr-o masura semnificativa, a muncii la negru si la gri, este posibila mai ales prin reducerea contributiei de asigurari sociale (CAS). Sa speram ca dezbaterile din prezent, inclusiv cele derulate in structurile dialogului sociale, vor permite adoptarea solutiei optime, astfel incat deopotriva angajati si angajatori, respectiv cele doua fete ale medaliei, capitalul si munca, sa beneficieze de stimulente suficient de puternice pentru a avea, in toate ramurile de activitate, valori adaugate cat mai mari, cat mai apropiate de potentialul real al economiei romanesti.