Doua secole de la „lansarea“ conceptului de industrie. Istorie si practica inginereasca (III)

În „episodul" precedent - după o sintetică retrospectivă istorică - am relevat importanţa primului Plan de electrificare a ţării, în contextul anilor 1950-1960 din secolul trecut. În cele ce urmează, ne vom referi, pentru început, la efectele imediate şi de perspectivă ale acestui demers esenţial de politică energetică adaptată la vremurile respective.

„Rampa de lansare", premise şi rezultate

Până și cei mai isteți cârcotași au recunoscut că primul Plan de electrificare a României a reprezentat un model de abordare științifică, atât sub aspect conceptual, cât și din punct de vedere practic. Doar cu vagi urme ideologice, Planul propriu-zis se definea printr-o arhitectură armonioasă, pornea de la resurse (țiței, gaze naturale, bazine hidrografice, alte resurse regenerabile etc.), continua cu înființarea de institute de cercetare pe diverse domenii ale energeticii și cu o rapidă realizare a unui sistem energetic național (rețea de hidrocentrale și termocentrale, liniile de transport), includea, apoi, construirea unui complex de întreprinderi, Electroputere - Craiova, Electrobanat - Timișoara, Electroizolatoare - Turda, Uzina de Mașini Electrice București (ca să dăm doar câteva exemple, deoarece era vorba despre zeci de întreprinderi de profil). Toate acestea au fost corelate cu programele de învățământ de la școlile profesionale până la institutele politehnice din principalele centre universitare ale țării.

Ideea principală consta în orientarea strategică potrivit căreia sectorul energetic devenise prioritar, ceea ce se reflecta în alocarea a circa 50% din totalul investițiilor la scară națională și înregistrarea unor ritmuri de creștere superioare mediei pe economie. Bilanțul era cât se poate de concludent, sintetizat în creșterea producției de energie electrică de la 2,1 miliarde kWh, în 1950, la 7,7 miliarde kWh, în 1960. Adică, s-a depășit nivelul prevăzut cu 1,3 miliarde kWh.

În 1960 s-au adoptat Directivele pentru Planul șesenal (1960 - 1965) care, între altele, prevedea creșterea producției de energie electrică la 18,5 miliarde kWh, în condițiile continuării activității sub deviza „energia, cu un pas înainte față de dezvoltarea întregii economii". Așa, din aproape în aproape, ajungem la 1965, anul în care a avut loc nu numai o schimbare la vârful Puterii, ci şi o modificare de esenţă privind politica energetică a României. În Raportul referitor la Planul de 10 ani pentru dezvoltarea energeticii, se recunoștea că programul de „accelerare a industrializării" impunea asigurarea unor ritmuri mai înalte de creștere a producției de energie electrică și, totodată, implica schimbări importante în balanța energetică a țării și în structura consumului populației pentru care era prevăzută o creștere de la 2 miliarde kWh, în 1965, la 4 miliarde kWh, în 1970, și la 7 miliarde kWh, în 1975. Se sublinia că, în acest fel, consumul populației va depăși de 3,5 ori întreaga producție de energie electrică a României din anul 1938.

Nu au fost suficiente „bunele intenţii"

N-a fost, însă, să fie așa! Treptat, s-au încălcat flagrant deciziile privind  împărțirea venitului național în fond de acumulare și fond de consum, respectiv o pătrime la trei pătrimi. Programele de investiții, în special în industria grea, au dus, în anumite perioade, la alocarea a peste 40% din venitul național pentru fondul de acumulare. În același timp, ponderea sectorului energetic în totalul investițiilor s-a redus considerabil. În consecință, s-au „consolidat" premisele declanșării și cronicizării crizei profunde în acest domeniu. Absolut toate deciziile din sfera energeticii nu s-au îndeplinit în proporții tot mai mari, din pricina diminuării resurselor naturale și creșterii dependenței de importuri, precum și ca o consecință inevitabilă a accentului pus pe dezvoltarea prioritară a ramurilor și subramurilor energofage.

În aceste circumstanțe, în octombrie 1985, a fost adoptată, la cel mai înalt nivel, o decizie care a atestat, deopotrivă, agravarea considerabilă a situaţiei din sfera energeticii şi refuzul de a se vedea (adică de a se lua în seamă) adevăratele cauze ale aproprierii colapsului. A fost emis Decretul nr. 2008/1985 „privind instituirea stării de necesitate și a regimului militarizat în unitățile din sistemul energetic național". Probabil, mulți dintre cei care au trăit în acele timpuri nu prea îşi amintesc de acel Decret care punea, practic, capăt posibilităților de soluționare, măcar parțială, a unei cumplite crize energetice. Instituirea „stării de necesitate" reprezenta, indubitabil, un act prin care iraționalitatea era ridicată „pe cele mai înalte culmi".

Considerăm că, pe lângă valoarea documentară, acest text marchează un moment crucial în întreaga economie românească, deoarece, din acel moment, criza energetică s-a adâncit continuu. Iată câteva prevederi din amintitul Decret (cu unele scurte adnotări):

„Ținând seama de dificultăţile deosebite în asigurarea economiei naționale cu energie electrică datorită secetei prelungite și (se omitea cauza principală: consumul energofag la care ne-am referit și ne vom mai referi - n.n.) a unor deficiențe grave în funcţionarea centralelor electrice pe cărbune, în scopul funcţionarii normale a Sistemului Energetic Naţional, în baza prevederilor Constituţiei Republicii Socialiste România,

Preşedintele Republicii Socialiste România decretează:

Art. 1. Pe data prezentului decret în mod excepțional („excepționalul" a durat până în 22 decembrie 1989 - n.n.) se instituie în unităţile din Sistemul Energetic Naţional starea de necesitate și se aplică regimul de lucru militarizat.

Art. 2. Ministerul Energiei Electrice răspunde de înfăptuirea în mod unitar a Programului de Dezvoltare a Sistemului Energetic Național, de funcţionarea centralelor electrice la parametrii proiectaţi, realizarea producţiei de energie electrică planificată, de ridicarea nivelului tehnic al exploatării, prevenirea incidentelor şi avariilor, de creşterea siguranţei în funcţionarea instalaţiilor, îmbunătățirea şi realizarea la termen a reparaţiilor, de respectarea cu stricteţe de către întregul personal a normelor de muncă și disciplină, a regimului de lucru militarizat. (...)

Art. 4. În conducerea marilor unităţi producătoare de energie electrică pe cărbune și a centralelor prevăzute în anexa la prezentul decret se numeşte și un comandant militar. Comandantul militar participă cu drepturi depline la întreaga activitate a consiliului oamenilor muncii și răspunde, împreună cu acesta, de realizarea programelor și a măsurilor necesare pentru buna funcţionare a unităţii.

În subordinea comandantului militar se constituie un grup de cadre militare stabilit de Ministerul Apărării Naţionale.

Comandantul militar răspunde, împreună cu directorul unității (astfel se încălca principiul legal al conducerii unice a fiecărei entități economice și sociale - n.n.) de respectarea strictă a normelor tehnice de exploatare și întreţinere a instalaţiilor, a regulilor de ordine și disciplină la locurile de muncă, în scopul asigurării bunei funcţionări a utilajelor si instalaţiilor şi pentru prevenirea oricăror întreruperi în alimentarea cu energie electrică (...)

Art. 7. Nerespectarea dispoziţiilor prezentului decret cu privire la regimul de lucru militarizat atrage, potrivit legii, răspunderea disciplinară, materială, contravenţională sau penală, după caz.

Art. 8. Unitățile din toate ramurile economiei naţionale, consiliile  populare, instituţiile de stat și întreaga populaţie sunt obligate să ia măsuri pentru reducerea consumului de energie electrică și încadrarea strictă în normele de consum stabilite."

Soluţii eronate, rezultate pe măsură

La câteva zile după emiterea Decretului, a apărut în presă informația potrivit căreia Nicolae Mănescu (despre care Univers ingineresc a relatat cu prilejul evocării adevăratei epopei constructive de la Porțile de Fier) fusese destituit din funcția de prim-adjunct al ministrului Energiei Electrice. Era „țapul ispășitor".

Bineînțeles, efectele Decretului din octombrie 1985 nu numai că n-au corespuns așteptărilor, ci, dimpotrivă, au agravat continuu situaţia din energetică.

După mai multe experiențe cu miniștri de la Energie care nu au dat „satisfacție", s-a recurs la „serviciile" lui Ioan Avram, fost șef, de-a lungul a mai multe decenii, la Ministerul Construcțiilor de Mașini. Astfel, la 8 martie 1986, a devenit ministru al Energiei Electrice. În memoriile sale, a mărturisit, între altele:

„Deficitul era de balanță. Ajunsesem la o discuție mare cu șeful planificării care acționa, să dea satisfacție la toți, că toți doreau energie, și acela și acela. Noi n-aveam energie nici vara nici iarna. Vara se ducea pentru irigații, iarna pentru încălzire. Mie îmi ieșeau 1000 MW din sistem, când se strica o moară de la un cazan pierdeam 50 MW. Nu aveam puterea calorică normală a cărbunelui. Aveam probleme și eu la echipamente, la automatizări. Totuși, noi am avut mare curaj când ne-am apucat de treburile astea majore. A fost o disfuncționalitate destul de mare, frecvența era jos, jos, jos. S-a făcut o comisie de mare partid și, în fine, cu Dincă (prim-viceprim-ministru - n.n.) în frunte, s-au găsit niște nereguli într-un depozit la centrala de la Rovinari și atunci au motivat de asta; este lipsă de energie, că e dezordine. A fost o discuție foarte mare, un Comitet Politic. Eu, atunci, care - de fapt - aveam o ținută mai echilibrată, mi-am pierdut cumpătul și le-am spus în ședință. Erau niște lucruri care nu plăceau a fi auzite. În primul rând, i-am spus lui Bârlea (era președintele CSP - n.n.). - Domnule, faci o balanță proastă."

În linii mari, toate aceste rememorări oferă o imagine, sperăm, concludentă, a stărilor de fapt din energetică la începutul tranziţiei spre economia de piaţă în România.