Cultul lucrului (ne)bine facut
Data: 1 - 15 august 2013
O companie straina din domeniul constructiilor a comunicat oficial intrarea ei in faliment. In aceste circumstante, autoritatile romane de resort au anuntat - la randul lor - rezilierea unor contracte in valoare de 130 de milioane de euro cu amintita companie falimentara. Desigur, nu este nici primul si, cu siguranta, nici ultimul caz de acest fel. Mai ales efectele crizei globale, inclusiv in tara noastra, se resimt si prin numeroasele afaceri ratate, desi, de la inceputul anului 2013, numarul insolventelor este in scadere. Practic, in urma rezilierii contractelor cu compania straina raman nefinalizati 16 kilometri de autostrada, 50 kilometri de cale ferata si o cladire proiectata pentru 78 000 metri patrati spatii comerciale si de birouri. Din pacate, la toate acestea se adauga multe alte proiecte care au ramas - din diferite motive - in „coada de peste“.
In statisticile oficiale nu au fost incluse, deocamdata, toate valorile banesti alocate diverselor constructii neterminate, finantate din bani publici. Aceleasi statistici inregistreaza doar unele restante, in special de pe santierele abandonate intalnite in foarte multe localitati de pe intregul teritoriu national. Exista, insa, informatia oficiala potrivit careia peste 10 000 de santiere se afla in „conservare“, deoarece s-au epuizat fondurile publice care le-au fost alocate, unele in urma cu 10 - 15 ani.
Pe de alta parte, s-a dovedit ca o paguboasa gestionare a lucrarilor de constructii a dus la irosirea multor bani; in plus, considerente de ordin electoral au determinat acceptarea a tot felul de solicitari ale autoritatilor locale, inclusiv pentru investitii de-a dreptul halucinante, cum ar fi parcuri in spatiul rural sau drumuri care duc spre... nicaieri.
In pofida multor promisiuni care vizau luarea de decizii ferme privind soarta santierelor fara viitor, cel putin in cazul viitorului previzibil, continua sa fie imobilizate numeroase si valoroase resurse ale societatii in lucrari care, in mod evident, nu reprezinta prioritati. Aici avem de-a face cu unul dintre cele mai irationale obiceiuri, acela de a nu duce pana la capat multe decizii care implica apelul la banul public. Faptul ca dificultatea cea mai mare consta in selectarea exemplelor (este vorba, cum s-a mai precizat, despre mii si mii de santiere) arata cat de grava este situatia semnalata mai ales de mass media.
Alocarea resurselor a fost, este si va fi totdeauna o decizie fundamentala in orice activitate economica. Crahul economiei de comanda antedecembriste se explica, mai ales, prin alocarea discretionara a multor resurse esentiale, materiale si de munca.
Capitalul privat plateste alocarile eronate, cum s-a vazut, cu falimentul. Statul, in schimb - „ca de aia e stat, sa plateasca!“, vorba lui Conu’ Leonida - isi permite, insa, sa iroseasca fonduri considerabile din pricina multor tare greu de eradicat, de la incompetenta pana la coruptie. Totul, pe banii contribuabililor. „Are balta peste“ - a replicat un primar la semnalele presei referitoare la cheltuirea unui milion de euro pentru... un stadion construit in panta.
Respectarea promisiunii guvernamentale privind inlaturarea unor asemenea practici, incepand cu stabilirea de prioritati precise la lucrarile de constructii pe care le finanteaza, va fi o masura de natura a sparge cercul vicios al lucrurilor neduse pana la capat. In acest demers, expertiza oferita de ingineri, alaturi de economisti, de alti specialisti este de neinlocuit. Fiecare decizie se cere bine fundamentata, astfel incat daca unele lucruri nu se mai pot repara, cel putin sa nu comitem alte „stricaciuni“. Avem sansa sa dovedim ca banul tuturor (cel public) nu este al nimanui, iar al „tuturor“ inseamna si raspunderea fiecaruia pentru cheltuirea lui.
Alte articole


