Convorbire cu Mihai Mihaita, presedintele AGIR si al ASTR, despre o experienta de viata si despre o activitate profesionala si civica indelungata, aflata permanent sub semnul performantei

Teodor Brateș: În numele redacției și al cititorilor publicației „Univers ingineresc", vă adresăm calde și sincere felicitări și urări cu prilejul împlinirii vârstei de 90 de ani.

Mihai Mihăiță: Mulțumirile mele sunt la fel de calde și sincere la adresa tuturor celor care mi-au transmis gândurile lor bune cu ocazia evocată de dumneavoastră.

T.B.: Întrucât alăturăm acestei convorbiri câteva repere biografice, astfel încât cititorii să-și (re)amintească de drumul profesionalo-uman pe care l-ați parcurs în vremuri atât de frământate, de la copilul de țăran și, deopotrivă, de lucrător pe calea ferată - în condițiile unei existențe precare provocate de crize economice, de război, de dictaturi, dar și de deschideri generatoare de speranțe - până la bilanțul din prezent, vă propunem o convorbire, poate atipică. Să nu urmăriți riguros cronologia, ci să puneți accentul pe lecțiile de viață.

M.M.: Nici mie nu-mi place factologia „pură", adică înșiruirea monotonă și monocromă de fapte și date biografice, care, oricât de bogate și incitante ar fi, sunt departe de vibrația trăirilor autentice, a grijilor, chiar a spaimelor, dar și a satisfacției generate de proiectele împlinite. Așa că accept „provocarea" și aștept întrebări.

T.B.: În cartea dvs., intitulată „Destin și datorie", apărută în urmă cu un deceniu, la împlinirea vârstei de 80 de ani, am regăsit numeroase considerații sintetice privind atât Istoria pe care o numim Mare (pentru că ne influențează decisiv viața), cât și modul individual de a răspunde la dificultăți majore (ca să nu le spun altfel), la incertitudini și șanse. Ce loc atribuiți, din această perspectivă, opțiunii dvs. pentru profesia de inginer, cu specializarea în domeniul feroviar?

M.M.: Evident, îi atribui locul central, decisiv, definitoriu în viaţa mea. V-ați referit la „mersul istoriei", respectiv la raporturile pe care încă marii cronicari munteni și moldoveni l-au analizat, cel dintre vremuri și om; ei bine, faptul că am copilărit lângă o staţie de cale ferată, că tatăl meu a fost tot timpul pe calea ferată, lucrând pe vagonul poştal unde distribuia şi primea scrisori şi colete, în şi din staţii, că progresul tehnic din acele timpuri era întruchipat, în mod obiectiv, de dezvoltarea remarcabilă a transportului feroviar, m-a marcat decisiv, chiar dacă întâmplarea a jucat - și ea - un anumit rol. Un rol important l-a avut faptul că prin calea ferată păstram legătura cu locurile natale, cu dragostea maternă şi locul relativ îndepărtat unde mă aflam la învăţătură. Mă simțeam dependent de această instituţie considerată „a doua armată a ţării".

T.B.: În ce măsură apartenența la ceea ce se numea peiorativ „clasa de jos" - apartenență resimțită, uneori dureros, în anii de liceu, când diferențierea socială vă afecta direct și, apoi, în timp de război, de secetă, de foamete, în traiul de la țară și, mai târziu, într-un cartier muncitoresc tradițional - v-a format caracterul, viziunea asupra vieții, asupra semenilor?

M.M.: Toate acestea au avut un impact deosebit de puternic, cel puțin în ceea ce privește conștientizarea a trei mari adevăruri. Primul: să-i prețuiești pe oamenii care te ajută să te dezvolți sănătos, profesional și moral, de la părinți la învățători și profesori, până la colegii de școală, de facultate şi cei de serviciu. Al doilea: nu poți răzbi în viață fără muncă și învățătură. Al treilea: să mergi, cum se spune, până în pânzele albe, cu orice riscuri, dacă ești convins că ai dreptate. Ați vorbit și despre șanse. Așa este. Un mediu familial curat etic, un învățământ cu adevărat performant, cum a fost cel de la Liceul „Mihai Viteazul", de la Institutul de Căi Ferate, un mediu muncitoresc bazat pe merite profesionale și morale, cum a fost cel de la CFR, ajutorul și aprecierea unor „șefi", care - la rândul lor - erau dedicați muncii creative, te călăuzesc, totdeauna, în viață. Este vorba despre rădăcini. Când te dedici unor cauze perfect dezirabile, precum modernizarea căilor ferate, cu tot ceea ce presupunea aceasta - de la electrificare până la materialul rulant de ultimă generație și destul de devreme, când în regimul de atunci cibernetica era considerată o ştiinţă imperialistă - eşti determinat să te implici direct în promovarea germenilor erei digitale. Sunt fapte care, fiecare în parte și toate laolaltă, se constituie în repere biografice, legate organic de vremurile pe care le-am trăit, cu cele bune și mai puțin bune.

T.B.: Dar mai ales rele, ca să punem punctul pe i...

M.M.: ...da, rele, în adevăratul înțeles al cuvântului, provocate de invidia celor lipsiţi de morală, care au fost extrem de traumatizante, pe care le-am depăşit şi le-am considerat - cum aţi semnalat - lecții de viață.

T.B.: Chiar dacă ați urcat scara ierarhică, în exercitarea profesiei, de timpuriu, nu ați sărit peste etape, ci ați parcurs, treaptă cu treaptă, drumul spre „vârf", cum se spune.

M.M.: Ați reținut un element fundamental. Dacă nu urmezi calea firească a acumulării, de cunoştinţe, de deprinderi, de abilităţi, adică experiența specifică fiecărei profesii, ajungi, inevitabil, victimă a legii lui Murphy, cea care se referă la atingerea incompetenței la următorul nivel ierarhic. Adevărata autoritate a unei funcţii nu poate fi asigurată decât prin cunoştinţe profesionale temeinice şi corecta lor aplicare.

T.B.: Maniera inginerească în care vă formulați răspunsurile mă încurajează să vă întreb, fără ocolișuri: sunteți nostalgic?

M.M.: Depinde ce înțelegeți prin „nostalgic". Probabil, vă gândiți la faptul că, parcurgând toate treptele ierarhiei profesionale, am ocupat cel mai înalt post al specialităţii şi profesiei mele, ministru al Căilor Ferate. Acest fapt m-ar îndreptăți să regret acele vremuri? Aici nu este vorba despre „nostalgie", ci despre un romantism autentic. Aparent, funcția de ministru este una exclusiv politică, dar - în cazul meu - a fost exclusiv tehnică, economică și administrativă. Căile Ferate, ca domeniu specific al vieții economico-sociale, nu au „culoare" politică. În anii 1948 - 1950, eram „moștenitorii" patrimoniului feroviar din perioada interbelică, grav afectat de război, dar care își dovedea, în continuare, virtuțile tehnico-organizaționale. În perioada care a urmat, calea ferată a fost dezvoltată prin construcţia de linii noi, s-a modernizat şi s-au obţinut indicatori de calitate şi tehnico-economici la nivelul celor din prima linie din Europa. Noi nu eram ludiştii englezi din secolul al XIX-lea şi nici odzoviştii ruşi de la începutul secolului al XX-lea, care cereau distrugerea căilor ferate, a mașinilor pentru că erau, chipurile, instrumentele „exploatării capitaliste". Nici procesele de degradare intervenite în perioada postdecembristă nu reprezintă o atitudine anticomunistă, antidictatorială, ci un atentat la interesul național. 

T.B.: Ce rezultă din cele expuse în sfera comportamentului dvs. civic?

M.M.: Tot fără ocolişuri, dacă doriţi să ştiţi care este principala mea trăsătură de caracter, de comportament, vă spun: sunt, în general, nemulţumit. Întotdeauna am fost preocupat de creativitate, de spiritul transformator având la bază resursele profesionale proprii şi nu din afară. Am gândit că lucrurile trebuie să evolueze, inclusiv cu modesta mea contribuţie, şi consider  că ştiinţa şi prelungirea ei, tehnologia, au creat civilizaţia, iar dezvoltarea cercetării aplicative este menită să propulseze, să accelereze dezvoltarea economică. Bunăoară, schimbarea modului în care se va concepe dezvoltarea producţiei va putea fi susţinută doar de oameni capabili, bine pregătiţi, care să înţeleagă profunzimea schimbărilor determinate de noua revoluţie industrială. Aceste gânduri au caracterizat activitatea mea profesională şi sunt nemulţumit că nu am reuşit să le aplic în întregime.

T.B.: V-ați înfierbântat. Când vine vorba despre raporturile dvs. în domeniul feroviar deveniți chiar patetic. Dar, de când vă cunosc, în același mod, ați abordat mai toate temele sensibile ale trecutului, prezentului și viitorului, când v-ați referit la inginerie, în toate componentele acesteia, în context național, european și mondial.

M.M.: Poporul nostru a avut și are vocația construcției, nu a demolării. Inginerii români, de la marile personalități care ne-au arătat drumul de urmat până la cei din prezent, reprezintă modele, exemple de abordare a realităţilor în spirit constructiv, cu iscusinţe tehnice şi virtuţi etice. Nu suntem nici plângăcioși și nici fataliști. Suntem oameni de acțiune, determinați profesional și civic. De aici, ceea ce numiți „patetism". Nu poți fi indiferent când, la mijloc, se află mize de importanță națională. Chiar și atunci când fusesem trimis „la munca de jos" și urmărit tot timpul de organele represive, n-am abdicat nicio clipă de la principiile profesiei de inginer. Inginerul trăieşte satisfacţia intensă a victoriei câştigate asupra materiei, răbdarea şi tăcerea în faţa adversităţilor forţelor naturale şi ale scăderilor omeneşti şi, mai ales, acea minunată identificare şi confundare a omului cu opera sa. Ingineria, cu virtuţile aspre pe care le pretinde de la slujitorii ei, este (s-ar putea spune) făcută să combată toate scăderile românului. Iată de ce o anumită educaţie inginerească ar fi necesară pentru toţi aceia care vor să scape de păcatele ancestrale ale sufletului românesc. O condiţie sine qua non... Orice inginer adevărat, înainte de a însemna o anumită competenţă, înseamnă un anumit caracter, înseamnă o conştiinţă.

 T.B.: Este adevărat că v-ați bucurat de sprijinul lui Gh. Gheorghiu-Dej? El v-a promovat în funcția de ministru al CFR?

M.M.: Nu știu detaliile acestei decizii, însă cred că numirea depindea de avizul său, mai ales că era fost ceferist și se preocupa în mod deosebit și constant, pe bună dreptate, de acest domeniu. Pot doar să vă confirm că m-a sunat pe telefonul de acasă, într-o după-amiază de sâmbătă, pentru a mă consulta în legătură cu dotarea căilor ferate cu locomotive şi vagoane, ce locomotive vom folosi, ce vagoane şi ritmul de dotare. Am găsit la el o adresare pe un ton cordial care nu m-a inhibat, un vocabular adecvat domeniului şi o înclinare către tehnica germană, dar şi o înțelegere a importanţei acestui sector. Dar, pentru că ați „atacat" și acest subiect sensibil, delicat...

T.B.: ...uneori „exploziv"...

M.M.: ...da, „exploziv"... trebuie să spun apăsat că nu trebuie să facem niciun rabat de la recunoașterea adevărului istoric. Sigur, Gh. Gheorghiu-Dej a fost un dictator, însă nu putem să reducem personalitatea sa la această definiție. Remarca este valabilă, până la un punct, și în cazul lui Nicolae Ceaușescu, pe care, fără să-mi fie teamă că îmi pierd postul, cu argumente, l-am convins şi am câştigat ceea ce era nevoie pentru sectorul de care răspundeam. Au fost situații în care au acționat, indiferent de motivația care i-a călăuzit, în consonanță cu interesul național. Mă refer strict la temele despre care vorbim.

T.B.: De numele lui Gheorghiu-Dej este legată și desființarea AGIR, în 1948, după cum Nicolae Ceaușescu a făcut mult rău profesiei de inginer prin deciziile aberante care nesocoteau flagrant tocmai achizițiile științelor tehnice.

M.M.: Aveți dreptate. Tocmai de aceea pledez în favoarea respectării, fără compromisuri, a exigențelor inginerești, a ceea ce implică - o afirm din nou - respectarea necondiționată a adevărului istoric, cu toate nuanţele de rigoare.

 T.B.: Din această perspectivă ajungem, inevitabil, la implicarea dvs. în procesul renașterii Asociației Generale a Inginerilor din România (AGIR) în zilele de „foc" din decembrie 1989 și, apoi, peste ani, în alt proces complicat, cel al înființării Academiei de Științe Tehnice din România.

M.M.: Ați abordat un alt subiect important. În decembrie 1989, în contextul transformărilor postrevoluţionare, a fost iniţiată reconstituirea Asociaţiei Generale a Inginerilor din România (AGIR). Îmi amintesc cu un sentiment legitim de emoţie şi satisfacţie, că, în zilele fierbinţi ale lui decembrie 1989, când ne bucuram de renaşterea libertăţii dobândite cu mult sânge, s-a format Comitetul de iniţiativă pentru reînfiinţarea Asociaţiei Generale a Inginerilor din România (AGIR), la şedinţa iniţială de constituire participând personalităţi ale ingineriei române, în mare majoritate membri ai Biroului Consiliului Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor (CNIT), din care făceam şi eu parte din anul 1962, ca preşedinte al Secţiei de transporturi şi telecomunicaţii. Mai târziu s-au alăturat şi vechi membri ai AGIR. Principalul gând al tuturor celor prezenţi era să acţionăm, împreună, cât mai repede şi mai bine pentru reînfiinţarea AGIR. La propunerea prof. univ. dr. ing. Vasile Nitu, susţinută de ceilalţi participanţi, am acceptat să fiu preşedintele acestui Comitet. Cunoşteam istoria asociaţiilor inginereşti, în special a celor două de primă dimensiune, Societatea Politehnică şi AGIR. Atunci, în 28 decembrie 1989, nu-mi dădeam seama pe deplin de amploarea şi complexitatea sarcinii pe care mi-am asumat-o, dar m-am dedicat acestei cauze cu toată fiinţa mea. Sunt mulţumit şi nu regret nimic. În aceeaşi perioadă s-a născut şi ideea înfiinţării Academiei de Ştiinţe Tehnice din România (ASTR), ca for de consacrare ştiinţifică la nivel naţional a personalităţilor din domeniul ingineriei, dar care s-a realizat mai târziu, în anul 1997. AGIR a avut o contribuţie importantă şi decisivă la crearea Academiei.

 T.B.: Ascultându-vă, m-am gândit: este, oare, cineva care ar cuteza să afirme că spuneți neadevăruri?

M.M.: Până în prezent nu am auzit astfel de afirmaţii. Documentele şi realizările exclud apariţia unor astfel de reacţii, chiar dacă trăim într-o ţară liberă şi nu sunt interzise opinii dintre cele mai diverse, chiar năstrușnice. Dacă ar fi apărut un fake news, aş fi ţinut seama de ceea ce spunea Winston Churchill: „Nu vei ajunge niciodată la destinaţie dacă te vei opri să arunci cu pietre în fiecare câine care te latră".

 T.B.: De fapt, avem de-a face, în multe cazuri, cu o libertate prost înțeleasă. Este o temă foarte importantă, însă depășește limitele convorbirii de față. Totuși, după părerea mea, o importanță deosebită prezintă motivația implicării dvs. în demersuri care, unul peste altul, v-au adus multe „bătăi de cap".

M.M.: Mă întreb, oare, dacă noi, cu toții, indiferent de temă, de obiective dezirabile, nu ne implicăm, pe mâinile cui lăsăm țara? Dacă, iar, vi se pare că sunt „patetic", mai pun o întrebare: ce soartă rezervăm copiilor, nepoților și strănepoților noștri? Cine dorește să afle cum a renăscut AGIR și cum a apărut în spațiul public ASTR are la dispoziție o bogată arhivă documentară. Această convorbire nu poate să dureze prea mult, așa că mă rezum la a formula o sinteză a amintitelor demersuri: când ești convins că acționezi în numele adevăratelor valori - care definesc condiția umană - ai determinarea și energia necesare pentru a duce lucrurile până la capăt. Precizez, încă odată, detaliile sunt prezentate, pe larg, în cartea mea „Destin și datorie" şi în alte articole şi cărţi. Țin să mai spun, cât se poate de limpede, că rezultatele pe care îmi îngădui să le numesc predominant pozitive, în amintitele demersuri, n-ar fi fost posibile cu efectele cunoscute, fără sprijinul decisiv al numeroșilor colegi, ingineri care au dovedit că au caracter. Bilanțul implicării civice nu poate fi întocmit decât de generațiile care ne vor urma, mai detașate de tumultul unor vremuri atât de fascinante, dar tot atât de stresante, de periculoase cum sunt cele pe care le trăim. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, consider că a nu-ţi recunoaște erorile, a te considera infailibil, perfect, reprezintă cea mai mare... eroare. Ea este proprie dictatorilor, dar, din păcate, o comit și oameni autentic democrați, mai ales atunci când dețin puterea. M-am străduit să evit astfel de erori...

T.B.: Când și în ce manieră v-ați recunoscut erorile? Mă refer la cele cu adevărat importante, nu la chestiuni curente.

M.M.: Totdeauna, ca metodă de lucru, am încurajat criticile, am recunoscut erorile şi am căutat să le îndrept. Omul care a comis o eroare şi nu o îndreaptă comite o eroare şi mai mare - spunea Confucius. Am făcut, de pildă o mare eroare despre care vreau să vorbesc. În anul 2000, AGIR a participat la înfiinţarea Fundaţiei Premiul Român pentru Calitate J. M. Juran. Festivitatea anuală de decernare a premiilor se desfăşura la Palatul Cotroceni, în Sala Teatrului, cu participarea preşedintelui ţării. S-au creat, astfel, multe Centre de excelenţă pe teritoriul ţării, Fundaţia făcea parte din organizaţia europeană de profil şi era foarte apreciată. În anul 2012, am obţinut şi finanţare europeană (un milion de euro) pentru susţinerea activităţii. Fiind preşedinte la această Fundaţie, la ASTR şi la AGIR, am propus ca funcţia să fie preluată de un alt membru din Comitetul Director care îşi dorea respectiva funcţie şi promitea că se va dedica acestei sarcini astfel încât Fundaţia să prospere. Decizia s-a dovedit greşită, cel care a preluat conducerea, în acelaşi an, a pierdut fondurile europene, n-a achitat cotizaţia la organizaţia europeană şi nu a desfăşurat nicio activitate. Fundaţia s-a desfiinţat. Sunt atent la adjective şi mă feresc să le folosesc pentru a defini autorul. Este o greşeală pe care mi-o asum şi o regret.

T.B.: La o întrebare anterioară ați simțit nevoia să subliniaţi că funcțiile de demnitate publică pe care le-ați deținut au fost eminamente tehnico-administrative. De ce n-ați „intrat" în politica propriu-zisă, nici înainte și nici după anul 1989? Există exemple ilustre de ingineri care au fost mari oameni politici; în acest sens, pilda Brătienilor este emblematică.

M.M.: Am făcut, totdeauna, deosebirea dintre politică și politicianism. Pentru politică trebuie să ai vocație, iar pentru politicianism trebuie să fii lipsit de caracter. Nu am fost vreodată în niciuna dintre aceste ipostaze. Am preferat să fac ceea ce am considerat că mi se potriveşte şi sunt în stare.

T.B.: Insist. Cu siguranță, ați avut prilejul să cunoașteți și, poate, chiar să colaborați cu ingineri care au deținut și dețin funcții înalte de șef de stat, prim-miniștri, miniștri, parlamentari din țară și de peste hotare. Care este opinia dvs.: ce-i „mâna" și îi „mână", pe ei, în luptă?

M.M.: Nu văd nimic rău, în principiu, în angajarea inginerilor în lupta politică, însă analizele, evaluările se cer efectuate de la caz la caz. Ideea principală este aceea că inginerii pot și trebuie să aducă în politică „măsura", potrivit celebrei replici a lui Ionel I. C. Brătianu, odată cu simțul responsabilității și viziunea constructivă. Avem și mari reușite în această privință, și eșecuri, cum, de altfel, se întâmplă deseori în viață. Ce pot să spun, cu mult regret, este că un proiect valoros iniţiat de AGIR, cel al înfiinţării Parcului Naţional al Ştiinţei şi Tehnicii, în zona Parcului Carol și Gării Filaret, nu s-a realizat. Se simte lipsa interesului sistematic pentru marile probleme. Dar cum să schimbi situaţia când acţiona şi acţionează legea „selecţiei inverse" (cum o numea Camil Petrescu), cu cât sunt mai incapabili şi mai lipsiţi de scrupule, cu atât unii indivizi sunt mai promovaţi spre vârful ierarhiei sociale, iar cei capabili şi cu conştiinţă sunt degradaţi şi marginalizaţi?

T.B.: Să considerăm că tema legăturii dintre inginerie și politică a fost clarificată, în esența ei. Dar, cum au stat și stau lucrurile în relația dintre inginerie și implicarea civică? Cu toată modestia de care dați dovadă, trebuie să recunoașteți că, aici, aveți de dat seama prin exemplul personal.

M.M.: Mă forțați să recurg la o amplă disertație pe o temă care îmi este chiar dragă.

T.B.: Întrucât concizia îi caracterizează sau este bine să-i caracterizeze pe ingineri, vă rog să mergeți direct la esența lucrurilor.

M.M.: Trăim în societate, depindem unii de ceilalți, activitățile noastre profesional-științifice au ca finalitate satisfacerea unor necesități omenești, reale, ne-am format în sisteme de învățământ public, lucrăm, de regulă, în echipe, participăm la reuniuni naționale și internaționale. Toate acestea înseamnă viață socială, interacțiune umană. Dacă restrângem abordarea la deținerea unor funcții în sfera societății civile, aici avem de-a face cu un raport cibernetic, sintetizat prin binomul candidatură și alegere. În cărțile mele cu caracter memorialistic am relatat, pe larg, cum am ajuns, în decembrie 1989, să fiu ales - precizez, ales - în Comitetul de inițiativă pentru renașterea AGIR, cum am fost ales la toate Congresele și Adunările Generale de-a lungul a peste trei decenii. Apoi, fără să mă laud, însăși crearea Academiei de Științe Tehnice din România a necesitat, din partea mea, eforturi deosebite, așa cum, de asemenea, am povestit în memoriile mele. În plus, (re)alegerea, adică reînnoirea mandatelor, este mai concludentă decât prima alegere în diverse foruri de conducere ale comunității noastre inginerești. Este recunoașterea publică a faptului că ai meritat și meriți încrederea colegilor de breaslă. Comunitatea ştiinţifică trebuie să contribuie la reducerea decalajului între ceea ce ştim şi ceea ce facem. Astăzi, niciun Guvern nu poate deţine singur cheile ştiinţei şi ale puterii şi nu se poate exercita o guvernare decât întemeiată pe decizii colective şi cu participare calificată. În lumea modernă, unde mijloacele de comunicare omniprezente sporesc pe zi ce trece transparenţa, oamenii de ştiinţă, inginerii, trebuie să se facă auziţi cu orice preţ dacă nu vor să fie complicii unor situaţii moralmente inacceptabile. Important este ca ei să se pronunţe la timp, ei trebuie „să se adreseze puterii, în limbajul adevărului" pentru că acum avem nevoie de o ţară care să creadă în mersul înainte, în progres, de o Românie care să emane înţelepciune totală, armonie socială, măsură în toate.

T.B.: În cartea „Destin și datorie" ați răspuns telegrafic la 80 de întrebări, număr legat de împlinirea a opt decenii de viață. Nu dispunem de spațiul tipografic pentru redarea acelor răspunsuri, dar le putem completa cu alte zece, respectiv anii care au trecut de atunci. Sunteți de acord?

M.M.: Am de ales? Întrebați-mă.

T.B.: Simțiți povara anilor?

M.M.: Da și nu. Da, pentru că natura își face treaba ei, dar care poate fi corectată printr-o viaţă activă, inclusiv prin sport. În lumea rurală din care mă trag, oamenii sunt toată viaţa activi, nu pleacă în concediu şi nu se pensionează. Nu, deoarece eu consider că energia din mine nu se va schimba niciodată, dar capătă acum rugina toamnei şi învăluirile ei. Vârsta nu este cea pe care o ai, ci pe care o simţi. Orice s-ar întâmpla trebuie să-ţi păstrezi inocenţa copilăriei.

T.B.: În ultimii 10 ani ați pierdut mulți prieteni și colaboratori, întrucât aceasta a fost soarta lor. Le simțiți lipsa?

M.M.: Mai mult decât vă puteți imagina. Cu fiecare plecare s-a rupt câte ceva din ființa mea. Am devenit mai sărac din toate punctele de vedere. O frază celebră rostită în faţa Comitetului Executiv UNESCO sună aşa: „În Africa, ori de câte ori moare un bătrân, arde o bibliotecă". Scopul vieţii nu este să trăim veşnic, ci să lăsăm în urmă ceva, nemuritor ar fi de dorit.

T.B.: Ați trăit momente în care, dezamăgit, tracasat, v-ați gândit să lăsați totul baltă și să vă retrageți din viața socială activă?

M.M.: Da, dar mi-am revenit repede; sunt un luptător. Nu știu dacă am făcut bine sau rău, însă îmi asum răspunderea pentru toate deciziile mele. Am reţinut un lucru important de la viaţă, că mai am multe de învăţat.

T.B.: Credeți că a meritat efortul de a „te bate pentru alții" și de a renunța la multe dintre „plăcerile vieții"?

M.M.: Chiar dacă am înregistrat și eșecuri în demersurile mele din ultimii zece ani, pe ansamblu, a meritat să mă zbat. Cum mai remarcam, n-am făcut-o pentru mine. Întotdeauna am considerat că valoarea unui om rezidă în ceea ce dă el şi nu în ceea ce este capabil să primească.

T.B.: În ultimul deceniu, societatea românească a progresat?

M.M.: Da, incontestabil, însă ritmul și profunzimea schimbărilor pozitive sunt cu mult sub necesarul și posibilul potențialului de care dispunem. Omul de ştiinţă şi inginerul au jucat un rol mai important decât omul politic. În ceva mai mult de un secol, prodigiosul avânt al mijloacelor de transport, şi, mai ales, al celor de comunicare, a transformat radical lumea în care trăim.

T.B.: Cine este de vină?

M.M.: Noi, toți. Avem nevoie de o moralitate solidă. „Vremurile noastre sunt vremea mediocrităţii, a lipsei de sentiment, a pasiunii pentru incultură, a lenei, a incapacităţii de a te apuca de treabă şi a dorinţei de a avea totul de-a gata". Este un citat din F. M. Dostoievski care mi se pare actual şi prin care încerc să răspund la întrebare.

T.B.: Cum apreciați stările de fapt și de spirit în aceste vremuri de pandemie?

M.M.: Suntem, cu toții, supuși unui test major, fundamental. Cu siguranță că, mai devreme sau mai târziu, vom învinge Coronavirusul. Dar, cu ce preț?

T.B.: Considerați că formarea viitoarelor generații de ingineri corespunde cerințelor noii revoluții științifico-tehnice?

M.M.: Am scris mult pe această temă. În lumea actuală, dominată de o concurenţă acerbă, unul dintre principalele obiective ale instituţiilor de învăţământ superior este acela de a le insufla studenţilor sensul responsabilităţii, de a-i ajuta să ia iniţiative şi de a-i face să dobândească în raport cu viaţa o atitudine întemeiată pe spiritul de a întreprinde. În învăţământul elementar, primar şi secundar, problema prioritară este aceea „de a învăţa să înveţi". Pentru studenţi este la fel de important „a învăţa să întreprinzi". Aceasta înseamnă că absolventul universitar, mai degrabă decât să aştepte pasiv să i se ofere un loc de muncă, ar trebui să lupte activ şi concret pentru a şi-l dobândi singur. La începutul celui de al III-lea mileniu, într-o lume aflată în continuă schimbare şi confruntată cu probleme complexe, ce sporesc, universităţile - în tripla lor misiune, pedagogică, socială şi etică - trebuie să se bazeze pe inovaţie, creaţie, invenţie şi perspectivă. Aşa vor forma cetăţeni capabili de a-şi asuma înalte responsabilităţi în toate sectoarele vieţii active.

T.B.: În prezent și în viitorul previzibil, cercetarea științifică națională beneficiază și va beneficia măcar de sprijinul minim necesar?

M.M.: Adesea, interesele ştiinţei şi ale tehnologiei sunt sacrificate pentru preocupări pe termen scurt, de regulă pentru necesităţi guvernamentale curente, cu scopul de a obţine rezultate imediate, pentru a se menţine la putere. Drept urmare, fondurile alocate cercetării sunt, an de an, insuficiente. Raporturile dintre ştiinţă şi putere trebuie să fie concepute astfel încât să răspundă cerinţelor complexe ale societăţii contemporane. Faimosului „sapere aude" (îndrăzneşte să gândeşti) al lui Horatius trebuie să i se adauge astăzi un nou imperativ „agere audete cum sapetis" (încumetaţi-vă să făptuiţi atunci când ştiţi). Acum şi doar acum „mâine e întotdeauna prea târziu" (este titlul unui volum a lui Frederico Mayor). La toate acestea aş adăuga că trebuie să şi crezi. Alte comentarii se regăsesc în răspunsurile de mai înainte. 

T.B.: Vă considerați un om împlinit?

M.M.: În mare măsură, pentru că nu vreau nimic altceva decât să las în urma mea o viaţă consacrată unei profesii.

T.B.: Vă doresc să vă realizați, în continuare, proiectele. Este un semn de sănătate fizică, intelectuală și morală să fii activ la senectute. Vă urez tot binele posibil şi cu prilejul celei de-a 90-a aniversări a zilei dvs. de naștere!

M.M.:  Pe parcursul discuţiei noastre m-am gândit la timpul care trebuie măsurat cu zgârcenie, el este viaţa noastră. Cel mai bun cadou pe care îl poţi face cuiva este timpul tău. Vă mulţumesc!

*

REPERE BIOGRAFICE

Mihai MIHĂIȚĂ - Președintele AGIR și al ASTR

S-a născut la 14 septembrie 1930, com. Voloiac, jud. Mehedinţi; căsătorit cu Adela Istrate; doi copii ingineri: Mihail Gabriel şi Dan.

Studii: Liceul teoretic Mihai Viteazul din Bucureşti (1950); Institutul de Căi Ferate Bucureşti, specialitatea Tehnologia transportului feroviar (1955); doctor inginer la Institutul Politehnic Bucureşti (1977); Eur Ing (1997); DHC Universitatea Tehnică a Moldovei din Chișinău (2014).

Specializări: informatică - Institutul Politehnic Bucureşti (1972); gestiunea întreprinderilor - Franţa (1973); analist - Marea Britanie (1974); management şi informatică în instituţii naţionale de profil  (1978 - 1989); program complex de formare în management şi fondator de întreprinderi pentru economia de piaţă organizat de RKW Nordhrein Westfalen Germania (1994).

Activitate profesională: inginer în ateliere de proiectare şi în activităţi feroviare operaţionale (1955 - 1958); şef de complexe feroviare (1958 - 1960); director (1961 - 1962), ministru adjunct la Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor (MTTc) - șeful Departamentului de Cale Ferată (1962 - 1967); director general al Regionalei CF Bucureşti (1967 - 1972); director al Centrului de Calcul Electronic al MTTc (1972 - 1989).

Activitate de cercetare-proiectare,

studii:

▪ îndrumare și coordonare: preșe-dintele Consiliului tehnico-științific al MTTc,  preşedinte al Consiliului tehnico-ştiinţific al Departamentului Căilor Ferate Române (1962 - 1967); preşedinte al Consiliului tehnico-ştiinţific pentru activitate informatică în transporturi (1972 - 1989); membru în Colegiul Consultativ pentru Cercetare Dezvoltare şi Inovare al Ministerului Cercetării (2005 - 2010).

▪ proiecte de cercetare-proiectare realizate: şef de proiect al sistemului informatic în timp real pentru conducerea şi supravegherea activității vagoanelor de marfă pe reţeaua CFR (primul sistem informatic în timp real ce cuprindea întreaga țară, prioritate națională și în zona de sud-est a Europei), sistem informatic pentru urmărirea vagoanelor de marfă și călători la frontierele țării și sistem informatic în timp real pentru afluirea vagoanelor către Portul Constanța; realizator a 60 de proiecte informatice în domeniul feroviar şi în celelalte ramuri de transport; participant la realizarea a patru sisteme informatice internaționale în domeniul feroviar.

▪ studii: trecerea de la sistemul de tracțiune cu aburi la cel cu tracțiune Diesel electrică și electrică și electrificarea Căilor Ferate Române; înlocuirea parcului de vagoane de marfă de capacitate mică (10 t) cu vagoane de mare capacitate (60 t), parc structurat în funcție de specificul mărfurilor transportate; sporirea capacității portante a infrastructurii căii prin traverse de beton armat, șină de tip greu, sudarea joantelor și schimbarea sistemului de prindere; automatizarea parcurselor din stații pentru sporirea capacității și creșterea siguranței circulației; studiul privind înființarea Centrului de calcul pentru gestionarea activității în transporturi (primul centrul de calcul electronic din țară când, în regimul de atunci, cibernetica era considerată o știință imperialistă), 1963.

Activitate didactică: membru în Consiliul profesoral al Facultăţii de Transporturi din Institutul Politehnic Bucureşti (1962 - 1982); profesor asociat la Universitatea Politehnica din Bucureşti, Facultatea de Transporturi (1981 - 2015); referent în comisii de doctorat; conducător de proiecte de diplomă; profesor onorific al Universităţii Politehnica Timişoara (1998).

Activitate editorială: preşedinte al Colegiului de redacţie al Revistei Căilor ferate (1962 - 1967) şi al buletinului Informatica în transporturi (1972 - 1989); membru al Colegiul de redacţie al Revistei Transporturilor (1972 - 1989) şi al Buletinului AGIR (1994 - prezent); director fondator al publicaţiei Univers ingineresc (1990 - prezent); Journal of Engineering Sciences and Innovation (JESI) editor onorific (2016 - prezent).

Publicaţii: peste 120 de lucrări științifice în reviste de specialitate din ţară şi străinătate şi circa 200 de lucrări cu caracter de analiză retrospectivă, istoria tehnicii, orientare, perspectivă şi atitudine; comunicări ştiinţifice publicate în volum la circa 120 de conferinţe interne şi internaţionale; a făcut parte din Consiliile ştiinţifice a peste 100 de simpozioane şi conferinţe interne şi internaţionale.

Activitate în organizaţii ştiinţifice: membru în Consiliului tehnico-ştiinţific al Institutului Național de Matematică (din 1971 până în 1975); membru de onoare al Pan American Academy (2003 - prezent); inițiator, membru fondator, vicepreședinte (1997 - 2012) și președinte (2012 - prezent) al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România (ASTR); membru fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România - AOŞR (2007); membru al Comitetului Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei şi Tehnicii al Academiei Române (2005 - prezent); membru al Comisiei de cibernetică a Academiei Române (1972 - prezent).

Activitate în organizații profesionale: Consiliul Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor (CNIT) - Secţia de transporturi şi telecomunicaţii, preşedinte (1962 - 1989); Asociaţia Generală a Inginerilor din România (AGIR), preşedinte (1990 - prezent); membru al Fundaţiei internaţionale Sănătate, mediu, dezvoltare durabilă (1994 - 2000); membru fondator și președinte (între 2003 și 2012) al Fundaţiei Premiul Român pentru Calitate J. M. Juran; membru al Comitetului Executiv al Federaţiei Mondiale a Organizaţiilor Inginereşti (FMOI) (2001 - 2007); membru al Comitetului Executiv al Federaţiei Europene a Asociaţiilor Naţionale Inginereşti (FEANI)(1996 - 2000); Conferinţa Permanentă a Inginerilor din Sud-Estul Europei (COPISEE), vicepreședinte din 2009.

Decoraţii - Premii: ordine şi medalii acordate de statul român, premii la nivel naţional şi departamental pentru lucrări ştiinţifice; Medalia pentru Excelenţă în Inginerie acordată de Federaţia Mondială a Organizaţiilor Inginereşti (FMOI) - 2009.