Doua secole de la „lansarea“ conceptului de industrie. Istorie si practica inginereasca (VI)
Data: 1-15 septembrie 2021
Cunoașterea tot mai aprofundată și interpretarea corectă a actualelor procese transformatoare din sfera industriei, preocupare firească pentru întreaga comunitate inginerească națională și internațională, relevă, așa cum am mai remarcat în acest „serial", necesitatea unei temeinice abordări de ordin istoric. Nimic din ceea ce se petrece în prezent și, cu atât mai mult, din ceea ce se prefigurează pentru viitor, nu a apărut pe „loc gol", ci își are rădăcini adânci în geneza procesului de industrializare. Iată motivul care ne determină, pe baza studiului publicat de revista „LHistoire", nr. 91/2021, să revenim la începutul procesului, în special din perspectiva raportului dintre tehnică și societate.
La originile prezentului și viitorului
Când s-a lansat, în urmă cu două secole, conceptul de industrie, caracteristicile respectivei etape a progresului științific și economico-social erau mai evidente decât oriunde în Marea Britanie. Simultan cu realizările (descoperirile) spectaculoase din domeniul tehnicii și tehnologiilor, au apărut și s-au acutizat problemele de natură socială. Fețele aceleiași „monede", respectiv capitalul și munca, au oferit nu numai imaginea unității, ci și a contradicțiilor. Drumul spre armonizarea intereselor deținătorilor de capital și deținătorilor de forţă de muncă, oferită la „vânzare", a fost lung și deosebit de anevoios. Fenomenul a căpătat amploare și contur începând cu anul 1830, când a devenit subiect de discuție la toate nivelurile societății.
Noua clasă s-a format în zonele-cheie ale industrializării: textile (bumbac, în principal), prelucrarea fierului și, ulterior, a oțelului, în minerit (cărbuni, în principal); transportul naval și feroviar; mecanica. Regiunile cu o mare concentrare de asemenea activități industriale erau situate în bazinele de huilă din: • sudul Lancashire, Yorkshire și Midlands; Northumberland; Țara Galilor, în sud; Sudul Scoției. A fost perioada în care populația Londrei, oraș cu toată gama de industrii prezentată aici, a crescut de la 1 milion la... 6,5 milioane, în secolul al XIX-lea. Manchester, Glasgow, Liverpool, Birmingham, Sheffield, Newcastle, Bradfort au devenit, la rândul lor, metropole.
Nu a fost doar un spor demografic, ci și un masiv aflux de brațe de muncă din mediul rural spre noile centre industriale din Marea Britanie. Se estimează că această mișcare, pe tot parcursul secolului al XIX-lea, a reprezentat 90% din totalul populației.
Calitatea vieții, condițiile de la locul de muncă, cu zeci, sute de mii de muncitori, au constituit, într-o manieră dramatică, subiect de controverse, întâi în rândul acestora, apoi al proprietarilor şi acționarilor din fabrici și uzine. Au fost anii de început ai revoluției industriale. Literatura cultă a căpătat noi valori de patrimoniu prin romanele lui Charles Dickens (între care, „Timpuri grele", 1854) și Benjamin Disraeli („Sybil sau cele două națiuni", 1845). Este semnificativ că au apărut opinii critice ale industriașilor, precum Robert Owen - un scoțian din New Lanark, patronul, în 1800, al unei fabrici de bumbăcărie.
Evaluări pro și contra, între „optimiști" și „pesimiști", vor continua neîntrerupt. S-a încercat calcularea ratei de mortalitate, a speranței de viață, a dimensiunilor anatomice ale indivizilor pe sexe și vârste, a posibilităţilor de acces la consumul unor alimente și produse considerate în epocă drept bunuri de lux: ceai, cafea, săpun, tutun etc. S-a stabilit, astfel, cu precizie, că, pe tot parcursul procesului industrializării (1700 - 1870), PIB-ul național britanic a crescut cu o relativă constanță, fiind creată și o bogăție suplimentară (în valoare absolută).
Nevoite de condițiile dificile de trai, familii numeroase au apelat la ceea ce, îndeobște, a ajuns a fi denumită o „economie de expediente", artificii menite a rezolva temporar nevoia de bani: asistența pentru săraci, calitatea sistemului de sănătate (de exemplu, „Crucea roșie"), amanetarea bunurilor personale.
Efectul propagat la scară planetară
Ceea ce s-a întâmplat în Marea Britanie s-a „reprodus", la o scară diferită și în intervale specifice, în aproape întreaga planetă. Pe noi ne interesează, desigur, evoluția relațiilor sociale - cele dintre capital și muncă - din România. Reglementările de ordin social au căpătat o amploare semnificativă încă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, inclusiv ca ecou al revendicărilor Revoluției din 1848. Chiar dacă se înregistra o evidentă rămânere în urmă, măsurile de natură juridică și instituțională au avut aproximativ același parcurs ca în vestul Europei. Abia în anii interbelici s-a constituit un corp de reglementări juridice privind relațiile dintre capital și muncă, în spiritul transformărilor sociale la nivel global.
Toate acestea își aveau, la rândul lor, sorgintea în „rădăcinile" procesului de industrializare din Marea Britanie. Așa că, se impune să revenim asupra unor aspecte esențiale din evoluțiile de la mijlocul secolului al XIX-lea.
Cum Reform Act de la 1832 dădea dreptul de vot și celor din pătura mijlocie a britanicilor, nu însă drept de vot universal tuturor bărbaților, a apărut mișcarea chartistă, cu milioane de petiționari. Pe parcursul a șase ani de intensă activitate, mișcarea chartistă s-a distanțat de „idealul" liberului-schimb, prin organizarea de mitinguri cu mii de participanți, procesiuni și greve, constituirea unor cercuri locale și apariţia unor ziare proprii, declanşarea unor acţiuni educative în rândurile muncitorilor. Sub lozinca „Munca e sursa întregii bogății", chartiștii au susținut ideea că guvernul are datoria de a acționa în sprijinul și interesul muncitorimii. După anul 1848, odată cu revoluțiile din Europa, se înregistrează o lentă cădere în amploare a acestor mișcări, rămânând active doar cele ale uniunilor sindicale animate de muncitorii calificați, interesați de avantaje economice și mai puțin de schimbări în ordinea social-politică din epocă. Lipsirea mișcării de lideri cu vederi largi în plan ideologic și cu formațiuni politice angajate în lupta pentru schimbarea ordinii sociale și politice de atunci au dus mișcarea spre lenta descompunere. A rămas, totuși, ca fapt istoric, o mișcare sindicală cu o foarte mare prezență muncitorească și cu cea mai bună structură pe întregul continent european.
De la percepție la realitățile istorice
Chiar dacă reîntoarcerea la „rădăcini" impune o amplă retrospectivă, putem considera, în sinteză, că prezentul și viitorul industriei românești sunt indisolubil legate de ceea ce s-a întâmplat după cel de-Al Doilea Război Mondial. În acest context, ne propunem doar să trecem rapid în revistă câteva aspecte de ordin statistic, cu implicațiile organice în materie de tehnică și economie.
Potrivit studiilor acad. N. N. Constantinescu (fost președinte al AGER, colaborator de marcă al ASTR și AGIR), ritmurile de creștere a produsului social și a venitului național creat în industrie au fost, începând din 1950 până în anii 1977 - 1978, deosebit de ridicate, situându-se, în medie, anual, la peste 10%. În deceniul 9, ritmurile s-au diminuat considerabil (cu 6 - 8 puncte procentuale), ajungându-se să se înregistreze, în 1989, comparativ cu anul anterior, valori negative (-2,2% pentru produsul social și -7,6% pentru venitul național creat în industrie). Pe întreaga perioadă 1950 - 1989, ritmurile medii anuale de creștere (în procente) a indicatorilor de sinteză privind volumul activității din industrie au evoluat astfel:
Pe măsura dezvoltării industriei, sporurile de producție absolute care au revenit la un procent de creștere au fost tot mai mari, implicând alocarea unor resurse din ce în ce mai greu de asigurat. Îndeosebi în anii 1970, creșterea producției industriale a fost susținută și de resursele externe, atrase prin credite. Însă, utilizarea unei părți însemnate a resurselor interne pentru plata datoriei externe a constituit unul dintre factorii care au determinat încetinirea sensibilă a ritmurilor de creștere a producției industriale. De asemenea, în prima jumătate a deceniului 9 din secolul trecut, conjunctura economică internațională a fost extrem de nefavorabilă pentru dezvoltarea activităților industriale; dacă, în decursul anilor 1960, ritmurile anuale de creștere a producției industriale în lumea occidentală au fost, în medie, de 5,6%, în perioada 1981 - 1989, în majoritatea țărilor dezvoltate europene, aceste ritmuri s-au situat numai între 1,3% - 2,3%.
Până la finele anilor 1970, contribuția principală au avut-o ramurile industriei grele, resurse importante fiind concentrate în vederea dezvoltării cu prioritate a metalurgiei, construcțiilor de mașini și chimiei. Raporturile dintre ritmurile de creștere a producției mijloacelor de producție (grupa A) și cele ale producției bunurilor de consum (grupa B) au fost supraunitare: 1,383 în perioada 1951 - 1960 (14,8%/10,7%); 1,416 în anii 1970 (14,3%/10,1%); 1,266 (11,9/9,4%) în deceniul 1971 - 1980.
Metalurgia feroasă, construcțiile de mașini și chimia și-au redus la circa 40% contribuția la sporul producției industriale înregistrată în 1985 față de 1980 și la mai puțin de 2% în 1989, comparativ cu 1985. În același timp, industria textilă, a confecțiilor, pielăriei și încălțămintei, precum și industria alimentară, și-au sporit ponderile în sporurile producției industriale realizate în perioadele menționate de la 18,3% la peste 33%, participând cu însemnate cantități de produse la export pentru obținerea resurselor valutare necesare plății datoriei externe, ceea ce a afectat grav nivelul de trai al populaţiei.
Este de menționat că, în condițiile în care industria românească se caracteriza printr-un grad relativ ridicat de energointensivitate, în perioada 1986 - 1989, ritmul mediu anual de creștere a producției în industria de prelucrare a țițeiului s-a accelerat, ajungând la 5,9% (2,6% pe ansamblul industriei) față de sub 0,5% în anii 1981 - 1985. Pentru susținerea acestor ritmuri, aportul de țiței a sporit de la 14,6 milioane tone, în 1985, la 21,8 milioane tone, în 1989, respectiv peste 70% din țițeiul suspus prelucrării în rafinăriile din țara noastră.
În același context, al evoluției ritmurilor de dezvoltare a diferitelor sectoare industriale, este de subliniat că volumul mare - și în creștere - al investițiilor a stimulat cererea de mijloace de producție, în timp ce în industria bunurilor de consum producția a fost dependentă, în principal, de veniturile populației, care au evoluat lent. Treptat, însă, au apărut dezechilibre structurale între cererea și oferta de bunuri de consum și mijloace de producție. Asupra acestor aspecte cu impact direct în sfera nivelului de trai vom reveni, cu accent pe evoluţiile din prezent și pe cele posibile, din viitor.