GAUDEAMUS IGITUR... Revenirea in amfiteatre

S-a reinstaurat forfota proprie celor deciși să se ia la trântă, și în numele nostru, cu viitorul. Splendoarea vârstei ni-i arată așa cum sunt: ambițioși, răzbătători, neobosiți. Toată lumea e a lor. În curând, țara toată va fi a lor...

La o adresă anume, clopoțelul de anunțat încheierea vacanței mari s-a auzit cu o săptămână mai devreme. Politehnica din București preferă această ieșire din regulă pentru un motiv anume. Totul pleacă de la convingerea că o săptămână liberă donată acum se reîntoarce cu folos pe parcursul anului, suplinind vacanța intermediară.

Iată-ne, așadar, în campusul celei mai mari - și merituoase - școli politehnice din țară, galonată cu respectabile calificative la scară continentală. Particip cu statut de invitat norocos la acest eveniment de ținut minte. Că e așa, exemplific prin evenimentul similar găzduit la 1 octombrie 1959 de Marele Amfiteatru, parte a complexului din Polizu unde respirau atunci cele cinci facultăți componente: Electro-energetica, Electronica  plus Telecomunicațiile, Chimia, Metalurgia, Mecanica. Abia de anul următor se va adăuga, prin absorbție, Facultatea de Transporturi, obținută prin includerea Institutului de Căi Ferate. Sala plină de boboci, dar și de statuile care înfrumusețau cu mersul lor cristalin incinta, amfiteatrele, laboratoarele existente. Erau pentru noi abia sosiți o șansă de a-i vedea la față. Atunci l-am văzut cum arată pe profesorul N. Vasilescu Karpen, vreme de două decenii, între războaie, rectorul abia înființatului Institut Politehnic. Erau în sală I. S. Gheorghiu, Remus Răduleț, Costin Nenițescu, Elie Carafoli, Mitu Dumitrescu, Traian Negrescu, Aurel Rău, Ion Agârbiceanu, I. S. Antoniu, Constantin Ionescu-Bujor, Radu Voinea, Gh. Buzdugan. Pentru a se adresa noilor veniți a fost desemnat „Dumnezeu" (așa îi spuneau, profesori și studenți, spre amuzamentul său, profesorului Alexandru Popescu). În capul mesei, rectorul în exercițiu, Constantin Dinculescu. Alături, la masa prezidiului, ministrul învățământului, ministrul industriei grele, liderul pe țară al asociaților studenților.

Azi toate s-au schimbat... Amfiteatrul cel mare este cel mai mare din câte există în țara asta și promite să se transforme într-un centru de gravitație pentru activități de tot felul. Participare pe măsură: toate cele 1200 de locuri ocupate, dar oriunde s-a putut ocupa un loc „fără loc" s-a beneficiat de el. Sute de persoane au suprasaturat generosul perimetru festiv.

Există și explicații. În primul rând cu privire la existenţa amfiteatrului în incinta Politehnicii. Fusese plănuit din capul locului pe harta de lucru a „noului local", anunțat ca proiect în 1960. Greu, dar iată-l o realitate a acestor ani, alături de frumoasa clădire rezervată bibliotecii, de alte două construcții originale ca înfățișare, destinate activităților de cercetare științifico-tehnică. Am intrat în altă epocă. Asta și pentru că ingineria adoptă o vârstă a înnoirilor, inovării, adaptării. Da, anotimpul de sacrificiu pare a fi un capitol închis. De aici și explozia spre toate azimuturile. Când atâtea combinate chimice cu faimă și-au dizolvat conturul, devenind fiare vechi de tot plânsul, la ce bun să ai ingineri chimiști în dulcele stil clasic pentru care au trudit Nenițescu, Bratu, Solacolu, Ianu? Când Galații, Hunedoara, Reșița, Călan, Câmpia Turzii sunt doar locuri unde amintirile-n trecut încearcă să ne cheme, de ce am menține în actualitate o linie curriculară specifică altor timpuri? Deloc de mirare că intervenise o renunțare de natură să juguleze interesul pentru diploma de inginer, cândva aflată la mare preț. Revigorarea s-a produs și câștigă teren. Sunt 15 facultăți, reproiectate la zi, circumscrise Universității politehnice de pe Dâmbovița, cu băncile ocupate de 30 de mii de inși absorbiți de studiu. Studenția are căderea să cedeze trecerea, la momentul potrivit, masteratului. Iar acesta, chinuitoarei dar seducătoarei doctoranturi.

Ca orice întâlnire festivă, adunarea inaugurală s-a dovedit un spectacol de idei. Conducerea Universității, reprezentată de rector și președintele Senatului, membri ai Guvernului, trimisul Academiei Române. N-a lipsit de la microfon bobocul cu cea mai temeinică prestație la concursul de admitere. Dovadă că prezentul parcurge zile frumoase, dar nici ziua de mâine nu lipsește din tranșeele performanței.

În Anul Centenar, Universitatea politehnică își permite să poarte la rever și un ecuson aniversar de o distincție aparte: marcarea a două veacuri de învățământ tehnic în limba română. Nu, nu atunci a luat ființă Politehnica bucureșteană. Grație meritelor unui român ardelean școlit și peste graniță, l-am numit pe Gheorghe Lazăr, va începe în încăperile mănăstirii Sf. Sava - relicvele zidurilor acestei istorice instituții școlare pot fi admirate de ceva timp - pregătirea de oameni cu carte în interiorul științelor exacte. Ingineria ca profesie este vizată. Personalități de prestigiu au purtat spre maturitate acest modul de formare intelectuală. Se va naște la un moment dat Școala Națională de Poduri și Șosele, cu merite de excepție în edificarea unui laborator românesc de pregătire a inginerilor români. O statuie bătută de vânturi și ploi cam la egală distanță de clădirea din Polizu și Gara de Nord reprezintă pe cineva cu mari merite pe ambii versanți. Inginerul Gh. Duca (tatăl viitorului prim ministru liberal I. Gh. Duca) a fost și directorul căilor ferate de la noi și director al Școlii politehnice de atunci. Măcar două din multele sale merite se cuvin menționate: sesizând diferența de pregătire dintre studenții veniți din liceele mari și cei de la școli obișnuite a introdus, spre omogenizare, un an pregătitor; a oficializat purtarea uniformei de către studenți, eliminând discrepanțele vizibile, generate de starea socială a familiilor din care proveneau.

Revin la punctul de plecare. Universitatea Politehnica din București poartă această denumire doar de câțiva ani. A existat, se știe, în paralel cu Școala Națională de Poduri și Șosele, „Societatea  Politehnică", o foarte merituoasă colectivitate intelectuală, punând alături mari nume din știința și tehnica acestei țări. Era o confrerie de spirite înalte. Sunt convins că dacă primea cuvântul, președintele Academiei de Științe Tehnice, prezent în sală, ar fi comis o fericită juxtapunere între politehnicile de le noi. După Primul Război Mondial, a început să funcționeze Institutul Politehnic, care prelua cu arme și bagaje zestrea Școlii. O denumire păstrată, generic, an și an. Ce a urmat știm. Da, Gheorghe Lazăr trebuie privit drept ceea ce este: fondatorul învățământului ingineresc. Dar Universitatea Politehnica din București există, sub acest nume, doar de câteva decenii. Punct.