Jurnal de bord Piata muncii: dincolo de mituri si legende

Sezonul târgurilor de job-uri confirmă şi reconfirmă tendinţele de pe piaţa muncii. Nu este, însă, vorba despre o cerere care depăşeşte oferta, ci exact viceversa, ca să utilizăm un cuvânt drag lui I. L. Caragiale. În fond, avem de-a face cu o situaţie în care verbul caragialian este mereu prezent în actualitatea economico-socială a ţării. Bunăoară, unele dezbateri televizate seamănă izbitor cu schiţele conului Iancu care au redat discuţiile „clasice" din berării. Participanţii sunt cu atât mai vehemenţi cu cât subiectul confruntării le este mai puţin cunoscut. Să facem, deci, apel la fapte.

În ţara noastră, nivelul şomajului este cu mult sub media europeană. Zeci de mii de locuri de muncă vacante continuă, de luni la rând, să nu fie ocupate, fie că nu există suficiente persoane calificate pentru domeniile în care se înregistrează deficit de forţă de muncă, fie că oferta nu este suficient de atractivă. O soluţie care se conturează tot mai pregnant este oferită de structurile ANOFM, care organizează un număr crescând de cursuri pentru formarea profesională în consonanţă cu stările reale de fapt de pe piaţa muncii. Marea problemă o constituie, în continuare, învăţământul, în special cel profesional şi tehnic, insuficient legat de oferta întreprinzătorilor şi managerilor din sectoare-cheie ale economiei.

Prin urmare, miturile şi legendele care încă mai circulă în spaţiul public transferă în prezent ceea ce era caracteristic perioadei de început a tranziţiei la economia de piaţă, când disponibilizările în masă indicau o comprimare dramatică a locurilor de muncă, în special din industrie. Faptul că, în momentul de faţă, gradul de ocupare a populaţiei active este relativ redus nu se mai explică prin declinul economic, ci - dimpotrivă - prin accentuarea unora dintre dificultăţile specifice unui proces constant de creştere a PIB. Mai mult decât atât: structura pe ramuri a angajaţilor infirmă, în bună măsură, mitul dezindustrializării, aplicat la situaţia actuală. Din patru salariaţi, unul lucrează, acum, în industria prelucrătoare, respectiv 1,284 milioane persoane. Există, deci, o simetrie între ponderea industriei în PIB şi ponderea salariaţilor din industrie în totalul populaţiei ocupate. Nu mai puţin persistent este mitul potrivit căruia pe seama muncii unui salariat trăiesc doi pensionari. Or, în prezent sunt peste 5,362 milioane salariaţi la un număr aproximativ egal de pensionari.

Sigur, piaţa muncii este confruntată cu situaţii dificile, dar acestea sunt de altă natură decât cele din perioadele anterioare, când restructurarea economiei (aşa cum s-a făcut, cu numeroase erori strategice şi tactice) a generat un şomaj în masă. De aici, imposibilitatea de a se mai acţiona cu metode valabile în perioade revolute. Noile evaluări sunt impuse de numeroase fenomene şi procese specifice actualei perioade, începând cu deficitul de forţă de muncă în sectoarele cele mai dinamice ale economiei, cu perspectivele cele mai mari de creştere, şi terminând cu discrepanţele care au apărut, în ultimul timp, prin creşterea puternică a salariilor în sectorul public în comparaţie cu stările de fapt din sectorul privat.

Analizele efectuate, atât de organisme de stat, cât şi de organizaţii patronale, precum şi de sindicate, arată convingător că se impune de urgenţă promovarea unei viziuni strategice axate pe principalele tendinţe de evoluţie nu numai a ramurilor economiei, ci şi la nivelul subramurilor şi chiar al unor companii dintre cele mai reprezentative.

Important este faptul că schimbările evocate sunt conştientizate într-o tot mai mare măsură de factorii decidenţi la scara întregii societăţi - de la firme până la instituţii de învăţământ - ceea ce indică şi o promiţătoare schimbare de optică. Este exact premisa trecerii la acţiune, pe toate planurile, întrucât, la mijloc, se află sursele existenţiale ale populaţiei active, adică ale oamenilor care pot, efectiv, să imprime societăţii româneşti cursul spre prosperitatea nu numai necesară, ci şi posibilă.