Doua secole de la „lansarea“ conceptului de industrie. Istorie si practica inginereasca (VII)

Rememorări obligatorii

Este evident că România anului 1989 se definea drept o țară cu industrie dezvoltată. Nu discutăm, deocamdată, despre măsura în care atât ca volum, cât și ca structură, se apropia nu de ideal, ci măcar de optim. Ceea ce era evident viza un declin semnificativ.

Într-un document guvernamental post-decembrist se releva că, pe fondul scăderii resurselor, în special ca rezultat al lipsei de materii prime, materiale și utilaje din import, învechirii instalațiilor și mașinilor din dotare, reducerii randamentelor de prelucrare, a avut loc amplificarea unor dezechilibre structurale, îndeosebi între dezvoltarea sectoarelor primare și cea a ramurilor industriale prelucrătoare. An de an, aceste ramuri au înregistrat numeroase crize din ce în ce mai puternice, în ceea ce privește posibilitățile de acoperire cu resurse din producția internă la nivelul potențialului existent. În același timp, rambursarea datoriei externe, care devenise principala preocupare politică din ultima parte a anilor 1980, încheiată în trimestrul I 1989, a impus o reducere drastică a importurilor și a promovat exporturi selective care au afectat activitatea multor sectoare ale industriei.

Efectele negative ale unei asemenea politici economice - în condițiile lipsei aproape în totalitate a acțiunilor și mijloacelor pentru perfecționarea tehnologiilor și dotarea cu instalații și mașini de nivel tehnic corespunzător - au început să apară și să se acutizeze încă din anul 1986, manifestate prin scăderi de producție în multe subramuri ale industriei, care solicitau volume mari de resurse materiale, fenomen care s-a agravat la nivel macroeconomic.

În același timp, structura industriei s-a deteriorat în sensul reducerii ponderii ramurilor prelucrătoare. Fenomenul de diminuare a ponderii acestora în valoarea totală a producției industriale a apărut pregnant încă din 1984 și a continuat în anii următori (de la 95,3%, în 1984, la 89,9%, în 1989). Reduceri ale ponderii au avut loc în principal în construcția de mașini (de la circa 19%, în 1984, la 15,9%, în 1989), în chimie (de la 10,6% la 9,8%), metalurgia feroasă și neferoasă (de la 11,1% la 9,7%).

Investițiile, în cădere liberă; viitorul amanetat

O altă caracteristică o constituie scăderea potențialului material și financiar al economiei naționale reflectată de diminuarea, an de an, a procesului investițional în industrie, cu implicații mari pe termen mediu și lung (Tabelul 1).

Printre factorii determinanți, care au contribuit la această situație, pot fi reamintiți: luarea în considerare a unor resurse subdimensionate în comparație cu volumele de investiții proiectate, ca urmare a aplicării unor consumuri specifice exagerat de mici, incompatibile tehnologic și dirijarea resurselor astfel disponibilizate spre export (metale feroase și neferoase, ciment etc.), imposibilitatea industriei construcțiilor de mașini de a asigura utilajele necesare, reducerea drastică a importurilor de utilaje pentru investiții (în anii 1986 - 1989 acestea au reprezentat numai 3% - 4% în volumul total al investițiilor).

Pe ansamblul industriei - în prețuri comparabile - investițiile din 1989 au fost mai mici cu 17% chiar față de nivelul din 1980.

Astfel de opțiuni au condus inevitabil la scăderea puternică a eficienței investițiilor reflectată mai ales prin prelungirea exagerată a perioadei de execuție a noilor capacități (în 1992 erau în execuție obiective a căror durată depășise 8 - 10 - 12 ani). Acest fenomen, asociat cu începerea execuției an de an a altor și altor capacități, a condus la acumularea  unor volume mari de investiții neterminate, imobilizându-se valori materiale și financiare importante. Semnificativ este faptul că, în 1991, investițiile rămase de executat aveau - în condiții comparabile ca preț - o valoare, practic, dublă față de 1986. Ca urmare, economia a fost lipsită de posibilitatea alocării de resurse suplimentare pentru investiții în sectoare cum sunt comunicațiile, învățământul, sănătatea, lucrările edilitare.

Este de evidențiat, totodată, orientarea spre concentrarea și integrarea industriei în capacități de dimensiuni mari, de cele mai multe ori cu profile specializate de fabricație, care au antrenat volume considerabile de resurse energetice și de materii prime, cooperări rigide, număr foarte mare de salariați.

În aceste condiții, în anul 1989, comparativ cu un deceniu în urmă, s-au produs fenomenele prezentate în Tabelul 2.

Ca rezultat, în 1989, în întreprinderile cu un număr mai mare de 2000 de salariați s-a realizat 68% din producția industrială și erau ocupați aproape 70% din numărul total de salariați din industrie.

O astfel de orientare s-a dovedit (cel puțin) neeconomică, deoarece au apărut și s-au acutizat dificultăți insurmontabile în asigurarea resurselor, în utilizarea capacităților, în adaptarea producției la cerințele pieței interne și externe.

Întreaga activitate de până în 1990 se poate, astfel, caracteriza printr-o eficiență în continuă scădere atât în ceea ce privește consumurile materiale și energetice, cât și la utilizarea factorilor de producție. Ca urmare, unitățile de bază au acumulat an de an volume mari de datorii bancare restante, care, în 1990, au fost anulate (113 miliarde lei din 1989 și 228 miliarde lei din 1990), sume care reprezentau (atenție!) circa 40% din produsul intern brut.

Autarhia nu a salvat România

În condițiile în care izolarea internațională a țării devenea tot mai dramatică, s-a accentuat politica autarhică, astfel încât să se producă în România cât mai mult din ceea ce era firesc să se importe deoarece nicio economie nu poate prospera de una singură, inclusiv în cazul marilor puteri. Paradoxal, se dorea să se exporte fără să existe, practic, import, în special din țările cu tehnică și tehnologie avansate.

E drept, economia noastră națională producea o gamă destul de largă de bunuri. Dar în ce măsură ele erau cerute pe piața mondială? „Comerțul internațional 1988 - 1989", raportul anual al Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT), arăta că elementul cel mai dinamic al schimburilor de mărfuri dintre state era, de mai multă vreme, comerțul cu produse manufacturate. De la începutul anilor 1980, ponderea acestei categorii de produse în comerțul mondial de mărfuri a sporit de la 56% la 73%. Așa se explică și faptul că, dacă în 1988, valoarea exporturilor mondiale a sporit cu 350 de miliarde de dolari, produselor manufacturate le-a revenit 83% din creștere, în timp ce produselor agricole, doar 14,2%, iar celor minerale, abia 1,4%.

Schimbările intervenite în structura producției mondiale au determinat modificări și în privința elementelor componente ale exporturilor de produse manufacturate. Cele mai căutate pe piețele internaționale erau bunurile de echipament, îndeosebi mașinile industriale, materialele de birou și de telecomunicații, aparatura științifică și medicală. Valoarea exporturilor de asemenea bunuri s-a ridicat, la nivel global, în 1988, la 850 de miliarde de dolari, echivalentul a 30% din întregul comerț mondial și a 41% din exporturile totale de produse manufacturate. Din perspectiva acestora, se poate observa că între oferta românească și cererea mondială exista o mare discrepanță (să-i spunem doar atât). De fapt, în ultimii ani din deceniul al optulea, decalajul s-a mărit continuu: dacă în 1984 exporturile de mașini-unelte, de exemplu, se ridicau la circa 50 de milioane de dolari, în 1989, valoarea lor nu mai era decât de un milion! O asemenea evoluție (involuție!) făcea și mai oportună studierea atentă, în perioada postdecembristă, a disponibilităților și găsirea de soluții capabile să ducă la un adevărat reviriment în comerțul exterior al României.

Ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat! Și nici nu+ prea se întâmplă...

*

*    *

Toate acestea au fost realități de necontestat, premise ale trecerii de la economia de comandă la economia de piață.

Desigur, lucrurile nu pot fi „judecate" în alb și negru, dar, indiferent de opiniile exprimate în legătură cu „soarta" industriei în perioada  postdecembristă, realitățile evocate pot fi eludate doar cu prețul desconsiderării adevărului istoric. Dar, din nou, toate acestea impun, poate, un alt „serial". Cu siguranță că - mai devreme sau mai târziu - va fi scris. (T.B.)