Ion N. Ionescu-Bizet

1870 – 1946
Fondatorul Gazetei matematice, constructor de poduri metalice, unul dintre ctitorii invatamantului ingineresc din tara noastra

In catunul Stoienoaia din judetul Ilfov s-a nascut la 4 decembrie 1870 cel de al doilea fiu al familiei Ionescu, botezat cu numele de Ion. Tatal, Nicolae, era administratorul mosiei Stoienoaia; mama, Maria-Atina, nascuta Diamandescu, era casnica, o femeie recunoscuta pentru vrednicia ei. Dupa Ion, familia a mai fost binecuvantata cu inca trei copii. Cei cinci frati au fost crescuti cu mari greutati.
Dupa terminarea scolii primare, a urmat ca bursier cursurile Liceului Comercial si lucra contabilitatea unor mici firme, pentru a-si ajuta parintii si fratii mai mici.
Excelent matematician, atras de inginerie, in anul 1889 a dat concurs de admitere la Scoala Nationala de Poduri si Sosele din Bucuresti, reusind sa fie admis pe primul loc. In anul 1894 a obtinut diploma de inginer cu nota 18,42. Imediat a fost numit inginer asistent la Directia Generala a Cailor Ferate si in aceeasi zi admis ca membru in Corpul Tehnic.
Ca student dadea meditatii la matematica. Astfel el a observat slaba pregatire a elevilor de liceu si a colegilor sai de la facultate, la matematica. Acest fapt l-a determinat sa infiinteze Gazeta matematica, impreuna cu alti colegi ingineri tineri. Fondatorii acestei reviste au fost Ion Ionescu-Bizet, Victor Balaban, Vasile Cristescu, Mihail Roco, Ion G. Zotta, Emanoil Davidescu, Mauriciu Kinbaum, Nicolae Nicolescu, Tancred Constantinescu si Andrei Ioachimescu. Ion Ionescu a functionat timp de 44 de ani ca redactor activ la aceasta publicatie.
Cariera didactica si-a inceput-o in anul 1897, ca profesor de matematica la Scoala de Telegrafie din Bucuresti. In anul urmator a fost numit suplinitor la Catedra de mecanica aplicata la stabilitatea constructiilor si rezistenta materialelor de la Scoala Nationala de Poduri si Sosele, in 1903 a fost numit profesor de lucrari grafice si in 1914, profesor titular la Catedra de poduri, ca urmas al lui Anghel Saligny, la care a predat pana la pensionare.
Experienta in domeniul didactic si-a dobandit-o din tinerete, cand se intretinea din meditatii. Studentii care au urmat cursurile sale relateaza ca lectiile pe care le preda erau expuse in mod logic, ordonat, astfel studentii plecau de la curs lamuriti in cele mai mici detalii. Preocupat de pedagogia teoretica, a publicat numeroase articole privind metodele de predare a stiintelor matematice si a altor materii pentru invatamantul liceal si universitar. Adept al imbinarii teoriei cu practica, a initiat sondaje de opinie printre profesorii si elevii de liceu si a impletit activitatea didactica cu cea inginereasca si de cercetare stiintifica in domeniul matematic.
La inceputul secolului al XX-lea, la Giurgiu se impunea realizarea unui pod peste canalul Sf. Gheorghe, care sa lege portul situat pe malul Dunarii cu Tara Romaneasca printr-o legatura dubla: sosea - cale ferata. Conditiile geomorfologice si geotehnice cereau o solutie indrazneata. Solutia exceptionala a fost gasita de savantul inginer Ion Ionescu-Bizet, care a prezentat-o marelui Anghel Saligny. Asa s-a nascut si a fost dat in folosinta primul pod in unghi pe plan orizontal din lume, in 1905, care a starnit admiratia specialistilor din Europa si America. Folosit si in prezent, dupa o prestatie de peste o suta de ani, el poarta numele de Podul Bizet.
In 1910 a fost ales presedinte al Sectiei matematice din Societatea Romana de Stiinte si avansat ca director al Serviciului hidraulic la Calea Ferata Romana.
In campania din timpul razboiului romano-bulgar (1913-1914) a fost mobilizat la Calea Ferata cu gradul de locotenent. Pentru miscarile de trupe a pus in functiune feriboturi improvizate. Apreciat pentru activitatea ireprosabila in cadrul armatei, a fost avansat la gradul de capitan in rezerva si decorat cu Ordinul Barbatie si Credinta gr. 1.
Mathematical Society din Anglia l-a ales in 1914 printre membrii sai. La inceputul Primului Razboi Mondial (1916-1918) era o personalitate consacrata ca om de stiinta, inginer si profesor. A fost mobilizat la Marele Cartier General, de unde a coordonat reabilitarea cailor ferate si podurilor distruse de inamic. Dupa demobilizare si-a reluat activitatile de profesor universitar, de productie si cercetare.
A fost ales membru corespondent al Academiei Romane in 1919 si i s-a dat gradul de inginer inspector general, cel mai inalt grad ingineresc. In acelasi an a fost ales membru in Consiliul Superior. A detinut functii importante in Consiliul permanent al instructiunii publice, la Comisia centrala pentru despagubiri de razboi si la Primaria Capitalei.
A desfasurat o vasta activitate pentru organizarea profesionala a inginerilor romani, ca membru al Societatii Politehnice din anul 1899, fiind 13 ani secretar, 9 ani vicepresedinte si presedinte ales intre 1932-1934, decan al Colegiului Inginerilor (1938-1941).
Ca cercetator al istoriei stiintei si tehnicii romanesti a scris si publicat peste 250 de lucrari, totalizand 4000 de pagini. O lucrare de referinta pentru activitatea asociatiilor ingineresti o constituie Istoria Societatii Politehnice – de la infiintare pana la inaugurarea localului propriu, 1881-1927, tradusa si in limba franceza in 1931.
Alta lucrare de referinta o constituie Istoricul invatamantului de ingineri, aparuta in Editura Cartea Romaneasca, 1932.
In Buletinul Societatii Politehnice a publicat numeroase lucrari.
A incetat din viata la 17 septembrie 1946, dupa o lunga si grea suferinta.
Sentimentele sale si cunostintele stiintifice s-au indreptat spre educatia tineretului roman pentru progresul tarii.
Alaturi de Gh. Lazar, Gh. Asachi, Ion Heliade Radulescu, Spiru Haret, Petrache Poenaru si Gh. Duca, a fost unul dintre ctitorii invatamantului tehnic romanesc.