Abordari dintr-o perspectiva strategica. Mineralele Romaniei, binecuvantare sau blestem?

Nimic nu mi-a marcat mai profund viața de până acum decât acești ani postdecembriști, ca martor la schimbările adeseori dramatice din economia țării mele, la manipularea pe toate canalele a poporului român, popor care, în opinia mea, se face „vinovat" doar pentru că a dorit să fie liber, să trăiască mai bine. Insuficient pregătit și nu rareori singur în fața unor procese și fenomene adverse, surprinzătoare - dar în linie cu tendințele globale, de la care nu ne putem sustrage fără costuri considerabile - poporul nostru a fost pus în situația de a suporta consecințele unor decizii, cel puțin, inadecvate, cu efecte dintre cele mai nefavorabile, sub toate unghiurile de vedere - economic, social, etic.  

Bineînțeles, acum prea puțin contează răul personal, cel cu care ne-a împovărat pe mulți dintre noi. Contează, desigur, cum și ce învățăm din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, fie și numai pentru a repara, pe cât posibil, ceea ce s-a stricat, iar pentru împlinirea acestui deziderat avem nevoie de abordări profunde, în cunoștință de cauză, de o privire lucidă. Astfel, vom avea suficiente criterii pentru a opta pentru o manieră de analiză și sinteză inter și multifactorială, cu nuanțele de rigoare, în vederea evitării extremelor, a improvizațiilor și a imperativelor de ordin conjunctural. Acesta este cadrul general - tematic și temporal - în care se poate contura măcar răspunsul preliminar la întrebarea din titlul articolului de față.

 

Lecții care nu trebuie nici ignorate, nici subapreciate

Înainte de toate, să ne referim la deciziile care, prin datele și faptele din actualitatea nemijlocită, demonstrează cât de important este să se țină seama de realități, de interesul general, public. Am în vedere criza energetică, acutizată pe fundalul consecințelor unei politici eronate, în special a celei referitoare la închiderea minelor și a centralelor electrice pe cărbune. 

Înverșunarea cu care se impune decarbonarea totală și în avans a energeticii este egalată numai de greșelile din perioada tranziției spre economia de piață care au adus imense pierderi de substanță economică și agravarea situației sociale la scara întregii țări. Au fost costuri care puteau fi, dacă nu evitate în totalitatea lor, măcar mult diminuate. Ce constatăm pe bază de fapte pe deplin probate? România este statul european cu cel mai mic consum de energie pe locuitor: sub 2 toe - tone echivalente de țiței, cu mult sub media europeană de 3,3. Și pentru că gravitatea acestei situații nu este de ajuns, avem cele mai mari prețuri la electricitate, raportate la paritatea puterii de cumpărare. Rezultă de aici întrebarea justificată: de ce renunțăm la cărbune cu mulți ani înaintea statelor puternic poluatoare? Avem noi o energetică atât de mult bazată pe cărbune? Ei bine, România are, în acest moment, o pondere a energiei regenerabile în totalul energiei consumate cu mult peste media UE; suntem pe locul 10 la scară comunitară, cu mult peste Germania, Franța, Italia, Cehia, Polonia sau Ungaria. Prin celebrul, deja, PNRR, autoritățile române s-au angajat să închidă trei sferturi din minele și centralele pe cărbune până în 2025.

În aceste circumstanțe, nu mă feresc să formulez câteva aprecieri referitoare la trecutul recent al mineritului românesc, riscând eventuale priviri piezișe din partea acelor „filozofi ai istoriei negative" generalizate de pe plaiurile noastre, în anii de după război. O fac cu rostul de a contextualiza această ramură în decurs de câteva decenii și a permite o seamă de constatări cu caracter strict tehnologic și economic, evitând subînțelesuri ideologice de orice fel.

Să spunem, așadar, că în respectiva etapă de existență a României - mă refer la perioada de după încheierea Păcii de la Paris (1947), terminată odată cu evenimentele din decembrie 1989 - industria românească a avut în minerit un pilon relevant. Din capul locului mă despart de opiniile minimalizatoare, nihiliste chiar, ale unor observatori negaționiști din fire și preocupați în exclusivitate în scoaterea din istoria României postbelice a unei perioade care, în niciun caz, nu poate fi evaluată unilateral, partizan, și, deci, fără un minimum de obiectivitate. Este treaba cărților de politologie și sociologie de a enunța criterii, da a da note, de a formula, cu realism, concluzii. Așa cum nu sunt pregătit să preiau in integrum aprecierile unor experți de peste hotare, dispuși să reducă această etapă, e drept, dureroasă, doar la „economia centralizată de stat", care, timp de 40 de ani, a intensificat exploatarea resurselor minerale într-un proces de intensă industrializare calificabilă prin trei termeni - neviabilă, necompetitivă și autarhică. Părți considerabile din situația economiei românești din epoca respectivă pot fi catalogate și așa. Dar sunt altele, și nu puține, care reclamă, când ești sincer, o altă abordare. Generații întregi de meseriași din această țară și-au consumat priceperea, talentul, existența, la urma-urmei, pentru a gândi, executa, aplica proiecte demne de tot respectul. A pune „la grămadă" rezultatele investițiilor cu adevărat viabile alături de eșecurile ușor măsurabile seamănă, la fel, a nedreptate. 

 

Provocări și oportunități

Sunt convins că reluarea mineritului pentru extragerea metalelor rămâne o oportunitate pentru România. Care este interesul nostru, ca națiune? Ce vrem noi să facem, ca popor? Vrea poporul român să cunoască resursele pe care le are în subsol sau, din contra, este dispus să lase o altă țară sau grupuri interesate să stabilească ce anume ar trebui explorat sau exploatat? Sunt în continuare un partizan al mineritului, dar trebuie să vedem soluțiile pentru ca societatea să fie împăcată cu acest demers. Înainte de 1990, lanțul prin care era valorizat minereul din minele de cupru - de exemplu - era unul integrat mergând până la produsele finale, cum ar fi cabluri electrice și foi de cupru. Din păcate, ca urmare a lipsei de viziune de la începutul anilor  90, atunci când au apărut societățile comerciale și nu s-a ținut seama, acolo unde era cazul (din motive variate, printre care pot fi menționate ignoranța, lipsa de profesionalism și interesele personale reprobabile), de logica economică a integrării; sinergia fiind sfărâmată în multe cazuri, companiile rezultate născându-se mai slabe decât competitorii lor străini, fapt care a devenit evident mai târziu, mai ales în deceniul următor. Rezultatul a fost pierderea de cotă de piață, preluarea sau dispariția multora dintre companii, dintre care unele au ajuns la fier vechi. Cauzele acestui deznodământ au fost complexe, dar menționez aici numai greșeala reprezentată de distrugerea sinergiei. Exemple care pot fi date în această privință sunt multe și nu le voi prezenta aici din motive lesne de înțeles; lanțul de valorificare a cuprului extras a fost una dintre aceste „victime". Multe dintre acțiunile guvernanților după 1989, precum modificarea datelor din studiile geologice, pentru a prezenta anumite proiecte miniere ca având un grad mai ridicat de rentabilitate decât în realitate, au condus la „îngroparea" oricărei șanse a mineritului românesc. O altă cauză care a contribuit la distrugerea mineritului de neferoase din România a fost aprobarea exporturilor de concentrate. Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 190/2000, republicată în 2004, s-a aprobat exportul de concentrate și metale prețioase, astfel încât, în perioada care a urmat implementării acestui act normativ, produsele miniere au fost „valorificate" la export. A fost și o lovitură la adresa metalurgiei neferoase.

Analizele macroeconomice fundamentale atestă că descoperirea și extracția resurselor minerale trebuie să contribuie direct la venituri mai ridicate și creștere economică mai rapidă. Dar principalul curent macroeconomic a recunoscut de mai mult timp că veniturile din extracția mineralelor pot avea efecte macroeconomice dăunătoare. În această categorie de efecte sunt incluse: „boala olandeză", marea volatilitate a veniturilor publice și descurajarea unor activități economice tradiționale.

Cu toate acestea, de mai bine de trei decenii, unii decidenți de politică economică au înțeles că răspunsuri adecvate la provocări, vulnerabilități și riscuri pot elimina sau ameliora aceste efecte negative. Din păcate, nici aceste demersuri nu s-au caracterizat prin coerență, continuitate și o concepție unitară, iar efectele le simțim cu toții. Multe țări au înregistrat succese în aplicarea unor asemenea politici proactive, nu numai reactive. Altele au eșuat, deoarece au adoptat politici inadecvate, ceea ce le-a împiedicat să culeagă roadele exploatării resurselor naturale de care dispun. Această abordare recunoaște că există unele consecințe sociale și de mediu negative, ale investițiilor miniere. Analizele macroeconomice nu pun în evidență sau chiar scapă din vedere cauzele care generează aceste diferențe în mediul politic.

 

Calitatea opțiunilor, validată de practică

Întrebarea firească este următoarea: ce factori au permis unor țări să beneficieze de înzestrările cu resurse și să evite „blestemul" resursei? Există un larg acord potrivit căruia răspunsul la această întrebare este legat de calitatea instituțiilor, guvernării și politicilor din fiecare țară și de calea pe care marile investiții miniere sunt corelate cu asemenea structuri. Dacă o țară eșuează în a exploata avantajele acestei oportunități, greșeala se poate dovedi că este legată de calitatea actului decizional și a activității altor entități publice care adoptă hotărâri cu caracter normativ privind modul în care se utilizează veniturile din minerit.

Se poate, deci, afirma că pentru acele rezerve la care semnalul va putea fi recepționat direct de piața internațională se vor găsi investitori. Cel mai concludent argument în privința acestei afirmații (spun aceasta asumându-mi riscul de a fi contrat de unele păreri puse în circuitul public) rămâne interesul extern pentru aurul din zăcămintele României (Bud, 2012). Celelalte rezerve care nu pot fi recepționate de piața internațională trebuie să se bucure de o permanentă actualizare a semnalelor de către stat. Efectul global al schimbării rolului statului în ecuația rezerve-piață nu mai trebuie demonstrat.

Ca o concluzie preliminară, desprind importanța capitală a necesității de a ști, de a vedea, de a înțelege și de a pune în valoare rolul mineralelor în viața economică și socială a României.

Politicienii și experții pe tema dezvoltării s-au confruntat deseori cu această realitate: extracția resurselor naturale, contrar celor mai multe așteptări, nu a condus totdeauna și în toate împrejurările la consolidarea dezvoltării durabile, socio-economice în multe țări. România este, la acest capitol, unul dintre cazurile tipice din Europa (vezi „blestemele" aurului, petrolului, uraniului și, astăzi, al pădurilor). Există o bogată literatură care susține că a dispune de resurse, între care una minerală, înseamnă un blestem atât la propriu, cât și la figurat. În România este binecunoscut versul: „Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă în poartă".

Totuși, în unele dintre țările cu economie minieră mai consolidată, cum sunt Australia și Africa de Sud, mineritul a fost, indubitabil, unul dintre factorii determinanți pe termen lung atât pentru progresul economic, cât și pentru cel social.

 

Nevoia de analize și sinteze realiste

Ramura extractivă a fost „criticată" pentru presupusul eșec de a contribui la îmbunătățiri serioase ale condițiilor socio-economice din țările cu venituri scăzute. În același timp, în anii din urmă, companii extractive împreună cu administrații, agenții donatoare și organizații neguvernamentale au susținut inițiativele referitoare la responsabilitatea corporativă pentru sporirea beneficiilor locale și regionale ale extragerii resurselor.

Două probleme îmi sunt foarte clare:

● în primul rând, grupurile interesate, cum ar fi companiile miniere, guvernul și administrațiile de la niveluri inferioare, ONG-urile s-au confruntat cu un paradox. Mineritul oferă oportunități. Aceasta înseamnă că bogăția minieră latentă poate fi convertită în alte forme de capital: uman, financiar, social și fizic. În plus, multe inițiative de responsabilitate corporativă au generat beneficii la nivel local și regional, dar rezultatele la nivel național - ritm de creștere și succes în diminuarea sărăciei - au fost în unele cazuri dezamăgitoare. Contribuțiile economice potențiale ale ramurii extractive nu s-au exprimat la limita așteptărilor. Unde se află, realmente, responsabilitatea pentru rezultatele dezamăgitoare? Totodată, se pune întrebarea: unde se termină responsabilitatea companiilor și unde începe responsabilitatea administrației publice în asigurarea rezultatelor favorabile și convenabile? Cum ar putea companiile miniere și alte grupuri interesate să acționeze mai bine în viitor?

● în al doilea rând: ideea că resursele minerale reprezintă un „blestem" a câștigat în acuitate în dezbaterile politice. Argumentul a fost articulat nu numai de campaniile ONG-urilor, de regulă, bine intenționate, însă inevitabil situate la nivel de abordare de amatori, dar și de economiști proeminenți (cum ar fi Sachs și Warner, 1995), de guverne și lideri de opinie din țările bogate și agențiile donatoare ale acestor țări. Multe dintre dezbateri au separat companiile de minereuri și minerale de cele de extracție a petrolului și gazelor, care au caracteristici distincte și performanțe record. Nu este deloc neglijabil numărul studiilor ce acceptă posibilitatea unor rezultate bune, dar cele mai multe subliniază necesitatea unor cerințe de reformă, în registru larg, politică și instituțională, unele dintre ele privind cerințe drept precondiții și nu ca obiective ale sprijinului extern. O lipsă majoră în literatura din domeniu constă în absența analizelor care să contureze consecințele asupra reducerii sărăciei datorate suprimării și renunțării la investiții în sectorul mineralelor.

Studiile de caz asupra țărilor bogate în resurse, atât pentru state deja industrializate, cât și pentru economiile emergente și în curs de dezvoltare, oferă suficiente descrieri asupra modului în care interacțiunile dintre diferitele grupuri interesate, într-un anumit context instituțional și politic, au favorizat instituțiile și structurile administrative mai eficace și mai eficiente. În unele țări dezvoltate, activitățile miniere și metalurgice au contribuit în mare măsură, în stadiile timpurii, la configurația dezvoltării și construcției statului (Skrowrorck, 1982). Astăzi, cele mai de succes țări în curs de dezvoltare bogate în resurse naturale promovează o asemenea orientare (Acemoglu, 2003). Oricum, nu este suficient nici să se afirme că trebuie îmbunătățite actul guvernării și modalitățile de acțiune ale instituțiilor ca o precondiție pentru activități miniere de succes.

 

 

Drumul spre eficiență este „pavat" cu competență și responsabilitate

Diferența de rezultate rezidă în diferențele între guvernare, instituții și procese de politică publică. Aceste condiții și interacțiunile dintre diferitele grupuri interesate - incluzând administrațiile (de la toate nivelurile), ramurile industrial-extractive, opțiunile politice, inclusiv ale unor grupuri sociale și organizații internaționale - permit investițiilor din industria minieră să producă rezultate dintre cele mai diverse, pozitive și negative. Această afirmație reprezintă terenul comun pentru multe voci din mediul academic contemporan; mă refer inclusiv la echipa de conducere a Băncii Mondiale și acei experți care au orientat studiul EIR. Afirmația coincide în bună măsură cu consensul la care s-a ajuns în ample dezbateri privind dezvoltarea economică și socială, în special la scară națională, consens potrivit căruia instituțiile și guvernarea sunt factori-cheie (Acemoglu și alții, 2003 și pentru o sinteză Dietsche, 2003).

Dacă ne referim la România, avem de luat în seamă două aspecte contradictorii.

1) Decenii la rând, mineritul a fost privit ca o ramură de bază a economiei naționale, cu efecte de necontestat pe plan social. Investițiile asigurate de stat în prospectarea, explorarea, exploatarea și prelucrarea resurselor de tot felul, amenajările edilitare, atenția acordată sistemului educațional, precum și cercetări de specialitate ilustrează această realitate;

2) Schimbările de ordin politic și economic intervenite după evenimentele din decembrie 1989 au imprimat noi orientări în această zonă. Cu argumente considerate irefutabile, s-a procedat la schimbarea radicală a atitudinii față de industria minieră și față de tot ceea ce înseamnă ea la nivelul întregii societăți. „Peste noapte", dacă ar fi să ne exprimăm astfel, s-a adoptat o atitudine de ignorare a bogățiilor subsolului, drept care s-a ajuns, în scurt timp, la dezorganizarea întregului sistem gândit să favorizeze utilizarea rațională a resurselor existente. Au fost închise mine și bazine întregi de exploatare, au dispărut vestite centre de preparare, unități de prelucrare chimică și metalurgică. Comunități întregi care se hrăneau din minerit agonizează încă.

Să fim realiști: România din adâncuri nu mai arată precum ni se înfățișa cu ceva timp în urmă. Nici în materie de minereuri, nici de cărbune ori petrol și gaze. Dar atât cât mai este, cât ne aparține, se cuvine să privim lucrurile dintr-o dublă perspectivă (Bud, 2021): 

a) În ceea ce privește tot ceea ce ne aparține, se impune ca doar noi să putem determina cât de repede și cât de priceput putem pune în valoare această bogăție națională, multă-puțină, bogată-săracă, așa cum este în realitate;

b) Să ne străduim să exploatăm tot ceea ce avem cu valoare maximă pentru societate, în ansamblul ei, cu foloase pentru comunități și cetățean, să reducem indubitabil dependența de alții, de averea și priceperea lor.

Prin urmare, ne trebuie o strategie a resurselor minerale. Cu precizarea că trebuie să îndeplinească trei condiții pentru a se dovedi - prin efecte - pozitivă, semnificativă și durabilă: să fie rațională, să se folosească în folosul economiei românești, să poată fi controlată și de deținătorul legal al rezervelor solului și subsolului, STATUL ROMÂN. 

Pentru a imagina un nou parcurs constructiv al țării noastre, ne trebuie o strategie a reluării progresului economic, fără de care nu vom mai fi niciodată un STAT puternic, prosper, civilizat și modern. Minți calificate în domeniu, atașate profund cauzei naționale românești, temerare și pragmatice, sunt chemate să conceapă atât VIITORUL profil economic al țării, cât și sursele de acumulare, de investiție, căile de mobilizare a energiilor poporului - în condițiile în care, în locul așa-numitei „dictaturi de dezvoltare", dispunem de facilitățile democrației. Putem?

Nicolae Bud

Doctor în inginerie,

Doctor în economie,

Membru asociat al ASTR

Semnal editorial

Între pasiune și rațiune

 

Recent, la Editura Academiei Române, a apărut ediția a II-a, revăzută și adăugită, a cărții Proiectele miniere. Evaluarea din perspectiva dezvoltării durabile. Prima ediție a acestui volum a apărut în 2012 și a primit Premiul Virgil Madgearu al Academiei Române. Între timp, autorul, Nicolae Bud, a devenit membru asociat al Academiei de Științe Tehnice din România, ca o „recunoaștere a remarcabilei activități în domeniul științei și tehnicii". Prezenta ediție e deschisă de un cuvânt-înainte al acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române, în care istoricul subliniază faptul că acest tratat poate stârni interesul unui spectru foarte larg de cititori, începând cu specialiștii și culminând cu politicienii. Prefața cărții e semnată de prof. univ. dr. Dinu Marin, care subliniază bogata activitate editorială a autorului „despre sectorul mineralelor și despre minerit", dar și trecutul de practician al acestuia, de „inginer în lungile galerii de exploatare a minereurilor". Într-adevăr, până să ajungă să facă cercetare într-un domeniu pe care unii decidenți îl ignoră cu o dezinvoltură demnă de o cauză mai bună, dr. ing. Nicolae Bud s-a „afundat" în măruntaiele munților din Maramureș. Poate acolo a început și s-a consolidat atașamentul față de minerit al celui care cu pasiune refuză să capituleze în fața a ceea ce el numește „deconstrucția unei întregi economii", considerând că „acest experiment va intra în istorie", oferind lecții despre ceea ce trebuie și despre ceea ce nu trebuie să se întâmple în domeniul abordat. Folosindu-și competențele, autorul propune soluții acolo unde alții se lamentează. Va ține cineva seama de ele? Se vor dovedi fiabile? Va avea această a doua ediție, ce include două noi capitole, ecoul meritat în societatea românească?