Marturisiri autobiografice de-a lungul a opt decenii de implinire a datoriei fata de tara si de semeni (II)

(Urmare din numarul trecut)
Proiecte pentru care a meritat „sa te bati“
In anii ’60 s-a inceput si s-a realizat, in mare parte, trecerea de la locomotivele cu aburi la cele Diesel si electrice, de la vagoane de zece tone cu cutia de lemn, la cele de mare capacitate si viteze sporite. De la o infrastructura si o dotare ce corespundea inceputurilor Caii Ferate Romane la o cale ferata moderna, care a rezistat pina acum cind, de peste 20 de ani, se lucreaza la distrugerea ei.
Toate aceste obiective s-au realizat sub circulatie, au fost necesare masuri exceptionale si eforturi deosebite din partea tuturor salariatilor. Chiar in asemenea conditii, indicatorii caii ferate erau mult superiori celor din prezent, adica la nivelul tarilor avansate. Un singur exemplu: distanta de la Bucuresti la Constanta se parcurgea in doua ore si patruzeci de minute. Acum, in mersul de tren, este prevazuta durata de circa patru ore, dar in realitate se fac sase ore.
In perioada in care am fost pe acest post am avut satisfactii, dar si necazuri, asa cum se intimpla, de obicei, in conditiile date. Am fost eliberat din functie, dupa aproape cinci ani, oficial spunindu-mi-se ca „am fost promovat prea tinar“. Neoficial, mi s-a comunicat ca a cerut-o „cineva de sus“. N-am comentat ordinul eliberarii din functie pentru ca ceea ce mi se reprosa, faptul de a fi „prea tinar“, se corecta mereu cu fiecare zi, chiar fara voia mea. Am cerut sa fiu trecut in cercetare sau proiectare, pe post de executie. N-a fost sa fie asa, n-am fost nici „cedat“ pentru alte functii inalte unde eram solicitat, prezentindu-se drept argument competenta mea in domeniu si, deci, nu pot fi „cedat“. In final, am acceptat postul de director general la Regionala de Cale Ferata Bucuresti.
Dar, conform unei zicale populare, „cind leul e mort si magarul da cu copita“, am primit o „copita“ de la noul ministru, cu care avusesem o confruntare cind conduceam Calea Ferata, iar el se ocupa de transportul rutier, disputa din care eu iesisem invingator. Am fost destituit pentru „lipsa de exigenta“. „N-a gasit alta rima“, asa cum spunea un personaj dintr-o sceneta cu Toma Caragiu si Mircea Diaconu, difuzata pe posturile de televiziune. Aceasta masura a contrariat marea masa a ceferistilor care cunosteau realitatea. N-am fost suparat pe el, ci pe cine a pus un mascarici guraliv sa conduca un sector atit de important si greu. N-am fost suparat nici pentru faptul ca „nicio lege din tara nu interzicea nimanui sa fie imbecil“. Curind a fost inlocuit, spre satisfactia tuturor lucratorilor din transporturi si telecomunicatii.

Scurta disertatie despre incredere
Noul ministru m-a intrebat: „Ce vrei sa te fac?“. Eram obosit fizic si psihic. Imi doream alta activitate, in cercetare si proiectare. Aveam sa devin directorul Centrului de Calcul al ministerului, sector de activitate initiat si pornit de mine, fara sa stiu ca voi ajunge conducatorul lui.
Aveam o noua profesie, cea de informatician. Centrul de Calcul Electronic a devenit unul dintre cele mai apreciate din tara. S-a proiectat si implementat primul sistem informatic in timp real la nivel national pentru urmarirea vagoanelor de marfa si s-a creat o retea de unitati informatice la nivelul intregului minister. Aceste obiective s-au realizat in paralel cu pregatirea colaboratorilor, majoritatea tineri, si cu achizitionarea dotarii tehnice. In aceasta perioada, toata lumea a invatat si a realizat lucruri inedite. Am renuntat la asistenta tehnica a specialistilor straini, prevazuta in contractul cu firma furnizoare de echipament, pentru ca s-au dovedit incompetenti si pierdeam timp explicindu-le noi. Acest mit al specialistilor straini exista si acum; eu nu-l agreez pentru ca nu ne ajuta. Prin lege era prevazut ca 40% din activitatea mea sa fie de proiectare, ceea ce mi-a permis sa-mi realizez o dorinta veche si, in acelasi timp, o mare satisfactie prin proiectele realizate.
In acest post am stat pina aproape de sfirsitul carierei profesionale, cind am fost eliberat din functie pentru „lipsa de incredere“. Plecase in Germania sora sotiei, casatorita cu un sas din Sibiu. Statul roman a incasat banii pentru plecarea lor, iar eu pierdeam increderea aceluiasi stat. Nu-i asa ca suna interesant? La Centrul de Calcul am luptat cit am putut sa nu mai fiu promovat in functii inalte. Nu mai doream sub nicio forma. In acest timp, mi-am terminat doctoratul, am permanentizat activitatea didactica la Politehnica din Bucuresti. Aici mi-am imbogatit cunostintele, am putut vedea lumea si am avut o viata ordonata.

Grija fata de cei care ne vor urma
In activitatea didactica, desfasurata in paralel, timp de peste 30 de ani, in principal la Facultatea de Transporturi a Institutului Politehnic Bucuresti, am predat patru cursuri pe care nu le facusem si nici nu se faceau cind eu am fost student. ?tiinta si tehnica evoluasera, conducerea facultatii manifesta dorinta pentru progres si nou, iar eu am venit in intimpinarea acestei valoroase initiative.
Nu pot sa apreciez eu cit de bun cadru didactic am fost, dar pot sa spun ca m-am straduit, avind si avantajul ca, pe linga cunostintele teoretice, am beneficiat de experienta practica. Am incercat sa urmez sfatul filozofului roman Seneca pe care l-a dat lui Lucilius intr-una din epistolele sale: „Lungum iter est per praecepta, breve et efficax per exempla“ (Lung este drumul urmat prin invatatura, scurt si eficace prin exemple). Am facut ca lucrurile grele sa para usoare, dar am fost si exigent. A fost o perioada cind cu satisfactie am dat note bune pentru ca majoritatea studentilor invatau. Dar, in apropierea zilelor noastre, am dat foarte rar note mari si nici nu m-am lasat impresionat de numarul mare de restantieri – de cei care nu stiau carte. Am considerat ca reprezinta o mare raspundere ca, prin nota si semnatura, sa-ti dai girul unei persoane sa practice o profesie pentru care nu este pregatita. Prin nestiinta lor pot produce adevarate catastrofe cind acapareaza puterea. Citez din nou din epistolele lui Seneca catre Lucilius „Nu invatam pentru scoala, ci pentru viata“. Am renuntat cu regret la placerea pe care am aflat-o traind o lunga vreme in preajma celor tineri.
Nu ezit sa spun ce cred: scoala romaneasca, invatamintul universitar in timpul de fata are probleme grave si noi suntem datori sa ne gindim, cu extrem de mare seriozitate, la prezentul si la viitorul ei.

Pe cai nebatatorite
Cum m-am simtit in perioada cind nu am mai fost la conducerea Centrului de Calcul? Eram privit drept un paria, ocolit si ignorat – eram izolat.
Fie-mi permise unele reflectii. Mi-am pus atunci problema raportului dintre binefacere si recunostinta. Unii erau beneficiarii muncii si realizarilor mele cu care se impaunau si cautau un loc in schema puterii supreme, iar ceilalti care beneficiasera, din plin, de sprijinul meu, se comportau asa din oportunism, sa nu-i contrazica pe cei vremelnic puternici, ba mai mult, manifestindu-si cit mai zgomotos acordul, crezind ca le va fi mai bine. Dar mai este o explicatie pe care am citit-o intr-un text scris de regretatul academician Radu Voinea, in care nu este vorba nici de frica, nici de oportunism, ci de ceva mai grav. De o transformare a sentimentului firesc de recunostinta, in contrariul lui, in sentimentul morbid de ura, de ura de moarte. Are loc o nefericita metamorfoza, de exacerbare a amorului propriu. Atunci cind cineva iti face un mare bine, ai senzatia ca intre tine si persoana respectiva s-a creat o diferenta de valoare in defavoarea ta si simti recunostinta ca pe o povara de care vrei sa scapi cit mai repede. Fenomenul e prezent si in zilele noastre, multi au neplaceri din partea celor carora le-am facut bine. Am gasit o explicatie in plus, la multe situatii prin care am trecut. Dar n-a fost un motiv sa nu mai fac bine, ci dimpotriva, am continuat sa-l fac cit am putut, fara sa astept recunostinta. Iar cind altii ne fac noua bine, trebuie sa consideram recunostinta ca o datorie morala, care il inalta pe cel care o manifesta. Erau, insa, si oameni cu coloana vertebrala, cu pozitii si functii de raspundere, care ma vizitau, ma incurajau si cu care chiar impartaseam pareri legate de situatia de atunci.
Dupa aproape 20 de ani am inca nostalgia timpului ce a trecut si ma bucur cind mai vorbesc cu cei cu care am lucrat despre ce am realizat impreuna, insa, din pacate, acest lucru se intimpla tot mai rar, pentru ca si noi ne-am rarit.
Dupa un stagiu in Franta, am acceptat primirea gratuita a unei reviste de specialitate oferita la toti directorii centrelor de calcul participanti, cu conditia sa confirm periodic ca mai lucrez in domeniu. Drept urmare si pe baza unei informari facuta de unul dintre bursieri ca m-am intors cu trenul – fara sa stie ca eram obligat, pentru ca nu-l plateam – si nu cu avionul ca ceilalti, mi s-a intocmit un dosar prin care am fost urmarit de securitate timp de 12 ani. Zi si noapte, patru ofiteri superiori ma urmareau.
Las la aprecierea istoriei judecarea acestor fapte, iar eu am ramas cu o rana in suflet. Multi nu va imaginati ce cuprinde un astfel de dosar si ce dureros este cind dai tot ce ai mai bun in tine pentru tara ta si rasplata este sa fii suspectat ca o tradezi.

Renasterea sperantei
A venit, apoi, decembrie 1989.
Dupa izbucnirea revoltei de la Timisoara, despre mersul careia stiam de la colegii de acolo cu care vorbeam pe telefonul de serviciu, participarea mea pe 22 decembrie la baricada de la Intercontinental si, in continuare, in fata Comitetului Central al PCR si la Sala Radio, am ajuns in ziua de 28 decembrie. Dupa consultari cu colegii din Biroul Consiliului National al Inginerilor si Tehnicienilor s-a intocmit procesul verbal prin care membrii fondatori reinfiintau Asociatia Generala a Inginerilor din Romania, iar eu am fost ales presedinte provizoriu. In conditiile lipsei de legislatie si a unei confuzii generale, s-a reusit ca, la 13 ianuarie 1990, sa obtinem Hotarirea Judecatoreasca de reinfiintare a AGIR, avind la baza statutul scris de mine cum m-am priceput, in timp ce la televizor se transmitea, in continuare, Revolutia Romana in Direct si pe la ferestre suierau gloantele.
Va pot marturisi ca, pina in ’90, eram convins ca traim o situatie fara sfirsit. Timp de aproape 50 de ani invatasem ca putem stapini natura, chiar si natura din interiorul nostru. Dupa aceasta a aparut o perioada de infantilism, o criza de oameni apti sa faca lucruri folositoare. Aveai de ales intre a sluji tara pentru refacerea societatii, sa faci ceva in interesul propriu sau sa asisti indiferent, cum toate se destrama. In acele vremuri tulburi fiecare voia sa se afirme, sa faca tot ceea ce dorea. Era o lupta neloiala pentru existenta, era o selectie artificiala. Noi am considerat ca este nevoie de salahori, de acei oameni care sa munceasca, sa incerce sa creeze o noua societate, macar in domeniul profesiei sale.
A urmat o perioada de munca grea si intensa, la inceput as putea spune zi si noapte, pentru organizarea asociatiei si redobindirea patrimoniului, restabilirea legaturilor cu Federatia Mondiala a Organizatiilor Ingineresti (FMOI), cu organizatii din tarile straine si, mult mai tirziu, aderarea la Federatia Europeana a Asociatiilor Nationale Ingineresti (FEANI). Am depasit perioada grea si confuza a celor care vorbeau si a celor care nu ascultau. Am ales si am gasit calea dialogului, de a asculta si de a gindi impreuna pentru rezolvarea problemelor momentului. A trebuit sa mergem pe drumul nostru, sa invatam sa conducem si nu sa acuzam drumul de greselile noastre. Nu puteam merge in linie dreapta intr-o lume intortocheata, a trebuit sa urmarim serpentinele drumului in urcare. Am realizat astfel ceea ce nicio asociatie profesionala din Romania nu a realizat pe plan intern si extern.

Meritele profesionale si consacrarea lor
In entuziasmul general, odata cu crearea noii Asociatii Generale a Inginerilor din Romania (AGIR), in mintea mea s-a nascut si gindul de a gasi solutii ca inginerii cu realizari remarcabile sa beneficieze de un cadru si un titlu de consacrare in tara lor, cum aveau agronomii si medicii. Realizarea acestui deziderat a durat mai mult, abia in 1998 s-a infiintat Asociatia Academia de ?tiinte Tehnice din Romania, iar prin Legea nr. 230 din 2008 a fost reorganizata si infiintata Academia de ?tiinte Tehnice din Romania (ASTR).
Reinfiintarea AGIR si infiintarea ASTR au necesitat o munca grea si perseverenta. Istoria lor, destul de agitata, este cuprinsa in documente. Multi dintre cei prezenti le cunosc, si nu se doreste prezentarea unei apologii a sacrificiului in slujba profesiei, a stiintei. La fel si preocuparea pentru ridicarea nivelului calitatii in tara noastra a constituit o necesitate majora, careia i s-a raspuns prin infiintarea Fundatiei Premiul Roman pentru Calitate „J.M. JURAN“, impreuna cu alte 10 organizatii de marca. Prin premiile acordate in Romania s-au creat peste 30 de „insule de excelenta manageriala“, racordindu-se in acest mod corpul managerial din Romania la paradigmele europene privind managementul de inalta performanta, pentru ca modelele si instrumentele specifice acestor conceptii sa devina un know-how accesibil pentru toti cei care doresc sa slujeasca inteligent calitatea in societatea noastra.

Recunostinta si legamint
Dupa aceste marturisiri pe care m-am simtit dator sa le prezint, un gind imi trece prin minte: omul este creat de Dumnezeu, crescut si educat de familie si instruit de profesori si trebuie sa dea seama pentru ce a facut si face. Tuturor profesorilor din liceu si facultate, celor al caror nume l-am pronuntat si, la fel, celor al caror nume nu l-am pomenit, le port o profunda recunostinta pentru ca m-au format ca om, ca intelectual si mi-au creat o platforma solida care mi-a permis sa ma inalt. Eu niciodata n-am sa pot sa le multumesc tuturor celor care au facut ceva pentru mine. „Ii datorezi respect oricui te invata ceva, chiar numai o litera“. Este o expresie care circula in Egipt. Viata mi-a dat satisfactii deosebite, pe care nu le-as fi visat vreodata. Am detinut cea mai inalta functie din specialitatea mea, la o virsta pe care n-o avusesera altii inaintea mea si nici dupa aceea, alte responsabilitati importante in profesie, precum si in societatea civila, dar mai ales m-am bucurat de realizarile mele profesionale, tehnice si stiintifice. Functiile si raspunderile, realizarile, nu s-au datorat unor intimplari sau norocului. Pentru ce am facut a trebuit sa ma pregatesc si sa muncesc o viata intreaga. Toti avem noroc, multora le suride norocul, dar de el beneficiaza cel pregatit. Mai este si o butada: „Toti avem noroc, putini isi dau seama ca il au“.
A mai fost ceva de care trebuie tinut seama – sa stii sa prevezi. Asa cum spune un proverb francez: „Savoir c’est prevoir“ – A stii inseamna a prevedea.
Inca de copil, fiind curios, imi puneam mereu intrebarea „de ce?“, la care cautam sa-mi dau un raspuns. In multe cazuri este greu de dat un raspuns, iar uneori nici nu se poate da la multe intrebari. Pentru a intelege lucrurile din mediul din care proveneau, raspunsurile erau nestiinta, ignoranta si rutina, ceea ce ma nelinistea. Oamenii din sat munceau din rasputeri, erau harnici, dar rezultatele muncii lor nu se dovedeau pe masura eforturilor, pentru ca nu-i preocupa dorinta de a urma exemplul pozitiv al celor din alte zone sau chiar din sat. Se incapatinau sa pastreze traditia, rasa pentru animale si soiul pentru cereale si legume. Munca multa si produse putine.
Rideam de eclipsa de luna pe care ei o explicau ca o maninca vircolacii si toti ieseau noaptea in curti si zanganeau lantul cu care impiedicau carul in panta ca sa sperie vircolacii si sa nu mai manince luna.
Toate acestea m-au nemultumit profund si, pe unde am trecut, am cautat totdeauna sa schimb lucrurile invechite, sa gasesc solutii de progres, sa imaginez metode si chiar sectoare noi de activitate. Niciodata nu m-am impacat cu rutina si conservatorismul. Intuitia a avut si ea un mare rol in viata si cariera mea. Realizarile n-au fost daltuite in piatra si marete ca ale constructorilor, dar au fost profunde, cu efecte economice importante si chiar au schimbat mentalitati, ceea ce nu este putin daca ne gindim la impactul social. Mi-am gasit placerea in insasi munca mea, cind am dat de piedici le-am depasit, uneori chiar m-au stimulat.

La „judecata“ viitorimii
Cind generatiile viitoare vor cauta sa scoata la iveala ce am creat noi, generatiile noastre, vor vorbi cu admiratie, asa cum vorbim noi astazi despre generatiile trecute? Vom fi laudati? Vom fi condamnati de istorie? Depinde de noi si numai de noi daca am inteles, daca vom intelege acest adevar fundamental, ca omul are un privilegiu – acela de a fi o fiinta creatoare, daca ne-am cheltuit cu generozitate viata minati de intentia pura sa gasim si sa luptam pentru bine si frumos.
Regret un lucru. Nu invatam sa fim altfel. Mi-ar placea sa-i vad pe romani ca nu se mai lamenteaza atit de mult si ca se inteleg mai bine intre ei. Invidia sa nu le mai roada sufletul, asa cum rugina roade fierul. Sa fie mai uniti. Trebuie sa subliniem neincetat ca democratia nu se poate construi si mentine daca cetatenii se multumesc sa reactioneze in loc sa actioneze in fata situatiilor cu care sunt confruntati. Fara o participare activa a populatiei, democratia ramine incompleta si firava. Cum vom depasi criza morala, etica si economica fara precedent?
Una dintre posibilitatile de a-i cunoaste pe oameni este sa-i privim in actiune.
Cuvintele atrag realul, mai ales cind sunt folosite intensiv.
Regrete? Am mai multe, dar nu se pot spune chiar toate.
In viata sa nu accepti niciodata un „NU!“. Sa nu te impaci niciodata cu esecul. Singurul mod in care poti ramine consecvent in miezul imprejurarilor schimbatoare este sa te schimbi odata cu ele, pastrindu-ti insa scopul domanant.
Regret ca am fost prea mult aproape de profesie si mai putin de familie. Regret ca uneori am gresit, dar am invatat din greseli, am trait si am iubit profesia si viata. Am avut parte de intrigi, de invidie, de minciuni, de deceptii chiar si din partea celor apropiati de mine. Nu m-am lasat zdrobit. Am mers pe sirma fara plasa, am ars in felul meu.
Mai regret trecerea prea repede a timpului. Am ajuns la virsta cind am mai mult trecut decit viitor. Timpul tace si trece. Vine o virsta la care trebuie sa-ti administrezi mai bine timpul, ce mai poti sa faci, daca trebuie sa faci, daca este important.
„Bucurosi le-om duce toate“, vorba poetului.
Sper sa fiu un „batrin de viitor“, amintindu-mi si de ce spunea poetul Pablo Neruda:
„Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul
Daca va fi sa plingi, plinge de bucurie
Daca va fi sa minti, minte in privinta virstei tale
Daca va fi sa furi, fura o sarutare
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica
Daca va fi sa simti foamea, simte foame de iubire
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti asta in
fiecare zi...“
Cu satisfactia de a va fi putut rosti aceste marturisiri, tin sa va multumesc din nou pentru bunavointa de a fi acceptat sa-mi fiti aproape precum intr-un vers stiut: „De ieri, de azi, din totdeauna“.
Sursum cordum! – Sus inimile!

Mihai Mihaita
14 septembrie 2010

O viziune inginereasca asupra lumii in care traim
Intregim paginile de fata care gazduiesc partea a doua a emotionantei evocari autobiografice a prof. univ. onorific dr. ing. EurIng Mihai Mihaita, la implinirea virstei de 80 de ani, cu citeva insemnari pe marginea volumului in care sarbatoritul si-a reunit opiniile despre oameni si timpurile pe care le-a trait si le traieste. Titlul volumului este cit se poate de graitor: In viltoarea vremurilor. Gindurile unui inginer. Aparuta in Editura AGIR, asemenea volumului recenzat in numarul precedent (Destin si datorie), culegerea pe care o prezentam dezvaluie prin fiecare luare de pozitie si prin ansamblul punctelor de vedere exprimate, deschiderea si profunzimea unui veritabil om de stiinta, care n-a ales comoda vegetare in Turnul de fildes, ci s-a implicat cu toate fortele sale creatoare in viata Cetatii.
Este imposibil de trecut in revista fie si numai principalele idei directoare ale articolelor si studiilor incluse in acest remarcabil mesaj catre cei de astazi si cei care vor veni din partea unei personalitati care intruneste, incontestabil, calitatile de inginer, de lider si formator de opinie, cu angajarea de esenta umanista in dezbaterea si clarificarea marilor probleme ale Romaniei in context planetar.
Pentru informarea cititorilor retinem titlurile capitolelor cu citeva adnotari strict necesare. Primul grupaj de articole si studii este intitulat Istoria care ne uneste. Aici, accentul cade pe evocarea unor momente de seama din istoria ingineriei romanesti, momente care au marcat existenta multor generatii ante si postdecembriste. In continuitatea unor ginduri riguroase in care conexiunile dezvaluie insesi legitatile existentei noastre se remarca si cel de-al doilea capitol, cu titlul Inginerii, conectati permanent la imperativele realitatii. In aceasta privinta, nu sunt necesare ample explicatii. Practic, in cea mai buna traditie a marilor figuri de ingineri romani, Mihai Mihaita se afla, cum se spune, „in arena“, in Agora pentru a extrage din trecut cele mai pretioase invataminte pentru prezent si viitor. Spiritul militant este pregnant manifestat si in al treilea capitol, intitulat Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie. Versul eminescian reprezinta un veritabil motto pentru insemnari care vadesc un autentic patriotism. Nu cel vocal, deseori demagogic, ci cel care izvoraste din adincul constiintei unui fiu al acestui pamint daruit de Dumnezeu pentru a asigura tuturor celor care ne sunt si ne vor fi concetateni o viata macar decenta. ?tim prea bine cit de vitrege au fost si sunt vremurile in care ne este dat, multora dintre noi, sa supravietuim, dar dincolo de tot ceea ce reprezinta dificultate mai mare sau mai mica, repede trecatoare sau cu efecte de lunga durata, se afla elementele perene, cele care insufla – Mihai Mihaita nu ezita s-o spuna – mindria de a fi roman.
O astfel de atitudine reprezinta – si ea – un element de continuitate. Este confirmarea directa oferita de urmatorul capitol, cel consacrat personalitatilor si creatiei ingineresti. In opera inaintasilor gasim – asemenea lui Mihai Mihaita – pilde nepieritoare de patriotism „grefate“ pe ceea ce inseamna, cu adevarat, dragostea de tara, si anume contributii efective, unele dintre ele epocale, la propasirea Romaniei. Inscriindu-se pe linia de creatie a intregii umanitati, cei mai de seama ingineri romani au dus mai departe cursul spre inovare si perfectionare in stiinta si tehnica, numele lor fiind glorificat cu totala indreptatire de autorul unor articole si studii cu valoare antologica.
In mod normal, in fluxul ideatic propriu lui Mihai Mihaita nu putea sa lipseasca racordarea la universal. Aceasta trasatura a personalitatii sale este ilustrata pregnant in ultimul capitol, cel care poarta titlul Ginduri despre civilizatie si civilitate. Fireste, autorul poate sa fie inclus in rindurile celor mai ferventi aparatori ai principiilor eticii, dar nu este un moralizator. De altfel, in lumea in care traim, astfel de mesaje nu au niciun ecou. Dar, situarea pe pozitii ferme in slujirea civilizatiei, inclusiv printr-un comportament marcat de o organica civilitate, da o forta deosebita observatiilor si apelurilor autorului. O forta pe care cititorii – suntem convinsi – o vor recepta cu simtul propriei datorii. (T. B.)
(Destin si datorie si In viltoarea vremurilor. Gindurile unui inginer se pot procura de la Libraria AGIR, precum si online, de pe site-ul www.edituraagir.ro)