Leacuri impotriva uitarii

Reconstituirea epopeii de la Portile de Fier (II)
Convorbire cu ing. Nicolae Manescu, fostul director general al Intreprinderii beneficiare
si, apoi, al Grupului de Santiere „Portile de Fier“

(Urmare din numarul trecut)

Teodor Brates: In prima parte a convorbirii, v-ati concentrat asupra unor aspecte de ordin tehnic si organizational ce se constituie, in cea mai mare parte a lor, in premiere la vremea respectiva. In cele ce urmeaza, va propunem sa continuam, pe aceeasi linie, abordand, insa, alte momente ale acestei constructii, cu adevarat, unicat.
Nicolae Manescu: Practic, aproape totul prezenta un grad inalt de noutate, din toate punctele de vedere, inclusiv in privinta unor operatiuni care - aparent - nu prezentau dificultati deosebite.

T.B.: Bunaoara...
N.M.: La asigurarea materialelor de constructie, respectiv agregatele minerale pentru beton. Era nevoie sa folosim pentru unele betoane sapte sorturi de asemenea agregate, ceea ce, de asemenea, reprezenta o premiera. Retetele pe care le-am conceput au permis sa realizam barajul in conditii calitative de exceptie. Sorturile erau de la 0,1 mm pana la 1 mm, de la 1 la 3 mm si ajungeau pana la 120 mm. Aveam o instalatie adecvata importata din Austria. De exemplu, pentru perioada de vara aveam instalatii de racire pentru betoane. Am avut si echipamente complexe de laborator care ne-au ajutat sa asiguram nivelul calitativ despre care am vorbit.
T.B.: Banuiesc ca si otelul beton folosit a fost necesar sa corespunda unor exigente aparte.
N.M.: Exact. A fost nevoie sa folosim si otelul beton cu diametru si de 60 mm. Combinatul de la Hunedoara a realizat, cu succes, acest tip de otel beton. Dupa incheierea lucrarilor de la Portile de Fier, nu mai era nevoie de un astfel de sortiment. Am dat si un astfel de exemplu pentru a sublinia ca intregi sectoare ale economiei si-au adus contributia la realizarea acestui obiectiv.

T.B.: Noutatile la care va referiti, dar si amploarea constructiei, au impus, dupa cate stiu, un anumit profil profesional, un anumit nivel de calificare.
N.M.: Si in aceasta privinta am intampinat dificultati pe care a trebuit sa le depasim. De pilda, aveam nevoie de circa 400 de sudori, dar nu dispuneam decat de aproximativ 100. In aceste conditii, impreuna cu specialistii de la Politehnica din Timisoara, am organizat cursuri de pregatire exclusiv pentru tipul de lucrari de la Portile de Fier. Cei care doreau sa se califice in aceasta meserie - si s-au gasit suficienti solicitanti - dupa cele opt ore de program, urmau cursuri intensive cu produse de sudura care se incercau in laborator in fata executantului.

T.B.: Exista si stimulentul material, banesc. Dupa cate cunosc, sudorii castigau bine.
N.M.: Fara cointeresare nu erau si nu sunt, practic, posibile performantele.

T.B.: Intr-un anumit fel, dvs. ati prezentat - pana acum - numeroase aspecte care vizeaza organizarea activitatii pe imensul santier. Si aceasta a reprezentat o experienta unicat. De aceea, va rog sa staruim putin si asupra unor aspecte care se refera la organizarea activitatii a mii si mii de constructori de cele mai diverse specializari si chiar etnii.
N.M.: Au lucrat peste 14 000 de oameni, inclusiv in sectoarele auxiliare, prin aceasta insemnand prefabricate, transporturi auto si naval, pregatire profesionala, de sanatate, cazare-masa etc. Noi am fost un fel de precursori ai unor servicii, multe unicate si speciale care, in prezent, poarta numele de externalizare. Pe atunci, era vorba despre anumite entitati economice profilate pe un segment de activitate specifica. Am vorbit despre beton. Ei bine, betonul, cofrajele, armatura se realizau de catre respectivele entitati separate ale santierului. De aici, decurgeau cerinte speciale in materie de coordonare, de livrare ritmica a ceea ce solicita santierul, in succesiunea logica a operatiunilor. Trebuie sa precizez ca, sub acest aspect, nu au fost probleme deosebite in ceea ce priveste respectarea termenelor de livrare. Ca dovada este faptul ca toate cele 6 grupuri energetice au fost puse in functiune in aprilie 1972, data la care erau programate.

T.B.: Coordonarea nu se rezuma, cred, la aceste aspecte. Cand un santier are dimensiunile celui de la Portile de Fier, nu putine au fost aspectele de ordin social care se cereau rezolvate.
N.M: Evident. Partea de administrare propriu-zisa, cazare, cantine, transport local, ca si altele, s-a organizat separat. Un segment din cazare era amplasat direct pe santier, unde s-a construit o colonie. Pentru acoperirea nevoilor, era nevoie de multa pricepere, de dibacie. Si, interesant, seful sectorului de cazare era un om care invatase doar sapte clase. In schimb, avea un talent innascut pentru astfel de treburi, fiind - pe deasupra - si foarte exigent si autoexigent. Stia sa organizeze cum se cuvine treaba, inclusiv curatenia. De exemplu, avea in subordine peste 40 de femei de serviciu. Daca ati fost pe santier, cu siguranta ca ati auzit si de celebrul Onu, care se ocupa de organizarea si de aprovizionarea pentru cantine. I se dusese vestea pentru muraturile pe care le asigura, din timp, astfel incat sa le avem in tot cursul anului, mai ales iarna. Prezint astfel de detalii pentru ca nimic nu trebuia sa scape din raza noastra de preocupari, de actiune. Lucram cu o masa imensa de oameni si fiecare trebuia sa simta ca se bucura de atentie, ca aveam grija de conditiile de munca, de viata, specifice unui santier. Paradoxal, daca nicio picatura de ploaie nu se simte vinovata de inundatii, pe santierul nostru aproape toti salariatii se laudau cu bunul mers al santierului. Mentionam ca in cinci ani consecutivi am ocupat locul intai pe tara dintre toate unitatile de constructii.

T.B.: Pe santier existau si unitati medicale, am vazut ca functionau si scoli.
N.M.: Normal. Incercam sa satisfacem toate cerintele tocmai pentru ca miile de constructori sa beneficieze de conditii decente, din toate punctele de vedere, ei si familiile lor.

T.B.: Se poate, deci, considera ca avem de-a face cu o experienta, ca sa spun asa, inter si multidisciplinara. Inclusiv pentru corpul ingineresc. De aceea, va propunem sa va referiti si la modul de pregatire a corpului tehnic, incepand, fireste, cu stagiarii.
N.M.: Pe santierul propriu-zis lucrau la obiectivele de baza circa 10 000 de oameni, iar inginerii erau in numar de circa 100. In legatura cu acesti colegi, trebuie sa spun intr-o maniera categorica: a fost o stabilitate foarte mare. Extrem de putini dintre cei care au venit, unii - cum ati amintit - stagiari, au plecat. Santierul le oferea posibilitati considerabile de afirmare profesionala, iar pregatirea se imbunatatea zi de zi, in procesul realizarii obiectivelor stabilite. Exista si un spor la salarii pentru stabilitate, de 15%, dar - sunt convins - nu acesta era principalul factor de stabilitate, de coeziune. Nu vreau sa folosesc vorbe mari, dar tocmai obiectivul pe care il realizam genera un spirit de solidaritate, de cooperare. El se referea si la respectarea deciziilor luate in comun. Nimic nu-ti da o satisfactie mai mare decat atunci cand vezi ca - si prin contributia ta - se realizeaza ceva util.

T.B.: In cazul Portilor de Fier, utilitatea despre care vorbiti avea un sens special, intrucat tot ceea ce se realiza prezenta o importanta cu adevarat nationala, nu numai pentru generatiile de atunci, ci si pentru cele care au urmat si pentru cele care vor urma.
N.M.: A fost o opera colectiva prin ingemanarea contributiilor individuale, unele dintre ele cu totul si cu totul remarcabile. Ma refer, in ceea ce priveste proiectarea, in special la profesorul Alexandru Diaconu, creierul acestei activitati de prima importanta. Era un om croit, parca, pentru lucrari de grandoarea Portilor de Fier. Venea pe santier ori de cate ori era nevoie si se simtea imediat ca situatia se imbunatatea, ca se „nasteau“ solutii pentru probleme complicate. Statea de vorba cu toti cei implicati, le asculta opiniile, manifesta respect fata de toata lumea.
Nu doresc sa se creada ca totul a mers perfect, au fost si cateva esecuri, care nu au influentat calitatea lucrarilor. Astfel, intr-o noapte s-a turnat intr-un element al barajului de cca 200 m, beton pe care l-am demolat imediat pentru nerespectarea retetei de betonare. Cel mai grav accident l-a constituit cedarea unui element din batardoul in interiorul caruia lucrau cca 1000 de oameni. N-a fost, insa, un accident mortal de munca.

T.B.: Este foarte important ceea ce va reamintiti. In Univers ingineresc exista o rubrica intitulata „Nevoia de modele“. Or, exemplele pe care le dati arata ca au existat si exista astfel de modele.
N.M.: Au fost multe. De exemplu, Bita Vasilescu, Felix Scortov (mai traieste si astazi), ei au fost proiectanti. Am amintit in prima parte a convorbirii noastre despre amenajarea Dunarii in aval, unde trebuia sa se asigure o coborare a nivelului apelor. S-au propus, initial, nu mai putin de 12 variante. In vederea adoptarii unei decizii, a avut un important cuvant de spus si directorul general al institutului de profil, profesorul Florin Iorgulescu. Pozitia sa constructiva ne-a permis sa gasim, nu numai in cazul amintit, ci si in altele, solutia cea mai buna. Nu am avut conflicte, dar punctele de vedere diferite impuneau analize serioase si, in cele din urma, cineva trebuia sa-si asume responsabilitatea unei decizii. Sau, din cadrul santierului, as aminti pe ing. Gheorghe Salagean si ing. Adolf Pfinsgraef, ing. Nicolae Decuseara, sefi de santiere, ing. Gavrila Urceru, ing. Stefan Fintescu, precum si multi altii.

T.B.: Dar, din domeniul executiei, de cine va amintiti in mod special?
N.M.: Au fost - si in acest domeniu - multi ingineri de marca. Unul dintre ei, Gheorghe Salageanu. Era un ardelean cu o tenacitate fantastica. Ca mai toti ardelenii, era oarecum lent. Nu se pronunta imediat asupra unei teme controversate care solicita rezolvari corespunzatoare, dar, dupa doua-trei zile, venea cu o solutie foarte buna, pe care ne-o insuseam noi, factorii de decizie. Am mai avut un coleg, de etnie germana, Adolf Pfinsgraef. De exemplu, la un moment dat, in timpul executarii barajului, ne-am aflat in intarziere, iar el mi-a solicitat trei saptamani din propriul concediu ca sa gaseasca solutia pentru accelerarea lucrarilor. De fapt, persoanele cu functii importante nu prea plecau in concediu. I-am spus ca, din moment ce era in interesul santierului, ii acordam cele trei saptamani in regim de lucru, cu salariul respectiv. In mai putin de trei saptamani a venit si a propus sa aducem din Delta Dunarii un utilaj care recolta stuful, un utilaj cu senile din cauciuc, pe care urma sa montam unele vibratoare grele de compactare a betonului, care permiteau sa se lucreze in ritmuri mult mai inalte. Era solutia dorita. As putea sa mentionez numerosi alti colegi, cum ar fi inginerii Manole, Vana, si multi altii, cu totii angajati, cu tot sufletul, cu toate fortele, cu toate cunostintele lor de specialitate in ansamblul reprezentat de marele santier. Era o atmosfera de conlucrare care stimula imaginatia, spiritul creativ. Cei care veneau pe santiere si nu se incadrau in sistemul de lucru plecau singuri.

T.B.: Cu siguranta, in amintirea dvs. se „depoziteaza“ numeroase date si fapte concrete. Din pacate, spatiul tipografic de care dispunem nu ne permite sa prezentam in detaliu o serie de elemente care prezinta un interes indiscutabil, mai ales din perspectiva exercitarii profesiei de inginer, indiferent de specializare. De aceea, in partea finala a convorbirii, va rugam sa puneti accentul pe unele elemente de sinteza.
N.M.: Am in vedere, in special, modalitatile prin care se gaseau solutii, fiecare inginer fiind implicat in examinarea mai multor variante pentru rezolvarea problemelor din sectorul sau propuse in cursul analizelor, astfel incat multe dintre ele erau, efectiv, rodul acestei conlucrari si confruntari, totodata, a diverselor opinii. Totul, insa, pe baza de argumente. Trebuie sa va marturisesc ca, atunci cand am primit misiunea de a conduce santierul si, apoi, Complexul Hiodroenergetic si de Navigatie de la Portile de Fier, mi-a fost teama, mai ales din pricina faptului ca era necesar ca intr-un timp scurt sa armonizezi conceptii si mentalitati diferite ale celor care se angajau pe santier.

T.B.: Teama de ce?
N.M.: Ca nu voi face fata unei astfel de misiuni. Or, tocmai modul de lucru despre care am vorbit, colaborarea cu colegii si stabilirea exacta a raspunderilor au reprezentat nu numai o sursa de curaj, ci si una de creativitate care sporeste increderea in fortele proprii. Stiti, activitatea se desfasura, sub aspect managerial, pe baza unor regulamente. Or, ceea ce se intampla in realitate depasea cu mult litera regulamentelor, intervenind relatii bazate pe o adevarata colegialitate. Cunoasteti, desigur, expresia „bisericute“. Or, asa ceva nu s-a intamplat sa reziste la Portile de Fier. Nici n-am incurajat astfel de practici si nici colegii n-au recurs la ele pentru ca domnea spiritul despre care am vorbit. Un spirit deschis, fara ascunzisuri. Aveam de indeplinit, impreuna, o misiune, si fortele erau concentrate intr-o directie unica. Era constiinta faptului ca efectuam o lucrare tehnica de inalt nivel, unica, asa cum am mai remarcat, si nu doream, cei mai multi, sa ne irosim timpul si energia cu preocupari care nu se integrau scopului comun. Se muncea cu placere in profesiunea pe care ne-am ales-o. Analizele ulterioare finalizarii constructiei au confirmat nu numai valabilitatea solutiilor tehnice si organizationale, ci si a stilului de lucru. Apoi, se cuvine sa remarc faptul ca, la nivel national, a existat o foarte buna colaborare, o coordonare adecvata, intrucat, pentru santierul de la Portile de Fier, lucrau zeci si zeci de intreprinderi din cele mai diferite domenii. As da numai doua exemple: Combinatul Metalurgic de la Resita si Intreprinderea de Masini Grele Bucuresti.
T.B.: Va rog sa va referiti fie si numai la un singur moment din desfasurarea acestei colaborari.
N.M.: La un moment dat, inregistram un avans la lucrari si, astfel, aveam nevoie, tot in avans, de nu mai putin de 1000 de tone de otel beton de la Combinatul Siderurgic Hunedoara, al carui director general era Nicolae Agachi.

T.B.: L-am cunoscut. A fost apoi, vreme de peste 15 ani, ministru al Industriei Metalurgice.
N.M.: Exact. M-am dus la el, la Hunedoara, si i-am explicat situatia. Nu l-am convins. A venit el pe santier sa vada cum stam, la fata locului. S-a convins ca aveam nevoie de cantitatea respectiva de otel beton. Or, nu exista repartitie pentru asa ceva. Atunci, a recurs la un siretlic. Formal, mi-a lasat cantitatea respectiva in custodie pe santier si, pentru anul urmator, am obtinut repartitia, asa ca am fost, intr-un anumit fel, „complici“ intr-o treaba importanta pentru tara, invingand birocratia, absurditatile centralismului pagubos.

T.B.: Sa nu uitam, insa, ca dimensiunile colaborarii, ale coordonarii activitatii, erau internationale.
N.M.: Nu uitam. Colaborarea romano-iugoslava a fost exemplara. Toate acestea la un loc ne indreptatesc sa spunem ca a fost o experienta unica. Se cuvine s-o pastram asa cum merita si s-o fructificam, asa cum am facut-o si noi, spre binele tarii si al oamenilor ei.

T.B.: Ar fi bine sa va scrieti memoriile.
N.M.: Din pacate, n-am pastrat nici unele insemnari de ordin tehnic.

T.B.: Dar opera celor care au construit Portile de Fier ramane. Si acesta este aspectul cel mai important. Convorbirea noastra a confirmat-o din plin.