Apartenenta la UE, intre asteptari si efecte
Data: 15-30 noiembrie 2010
Cine nu-si aminteste „noaptea de vis“ de la cumpana anilor 2006 – 2007? Atunci a fost sarbatorita cu mare fast, in prezenta conducatorilor Romaniei si a liderilor europeni, primirea tarii noastre in UE. S-a spus, pe buna dreptate: „un vis implinit“. Marturie sta faptul ca aderarea la UE se transformase intr-un autentic Proiect National. Începind cu clasa politica (documentele de la Snagov I si Snagov II – care au reprezentat borne in procesul de aderare – au fost semnate de reprezentantii tuturor partidelor parlamentare din perioadele respective) si terminind cu milioane de simpli cetateni, apartenenta la UE a fost considerata drept un obiectiv national de prim-rang, prioritatea-prioritatilor. În acest context, ne este placut sa reamintim ca paginile Universului ingineresc au pledat consecvent si convingator pentru aceasta cauza, reflectind, astfel, fidel, pozitia AGIR.
Parca nici nu ne vine sa credem ca de atunci, din acel moment istoric de la 1 ianuarie 2007, au trecut patru ani. Timpul nemilos a dat verdictul lui, cel putin pentru intervalul de patru ani de cind suntem stat membru al UE. Cea mai mare parte a asteptarilor nu s-a implinit. Lucrurilor trebuie sa li se spuna pe nume fie si numai din pricina faptului ca tocmai asteptarile s-au dovedit exagerate, cu mult peste ceea ce ofereau si aveau sa ofere realitatile tarii.
Sigur, conform Tratatului de aderare, avem de-a face cu o relatie bilaterala si anume intre Romania si celelalte 26 de state membre. Dar, ar fi cu totul neproductiv sa punem pe seama celorlalte componente ale comunitatii din care facem parte propriile noastre slabiciuni (sa le spunem doar asa). Este suficient sa ne gindim ca de peste patru ani, mult promisul program post-aderare n-a fost adoptat. Am mers inainte – in absenta unui astfel de program – cu ezitari, cu bijbiieli, cu multe reculuri. În esenta, cind ne-am vazut „sacii in caruta”, ne-am lasat pe tinjala. Nu-i de omis nici faptul ca am fost primiti relativ usor, ca perioada de preaderare n-a fost una de pregatire foarte serioasa, temeinica. Am crezut ca avantajele vor da navala peste noi, fara sa oferim in schimb macar ceea ce ne-am angajat prin Tratatul de aderare, in citeva domenii-cheie, intre care reformele din economie, justitie, ecologie.
Daca este sa spunem, in continuare, lucrurilor pe nume, atunci se cuvine sa recunoastem ca am asteptat sa ne vina toti banii alocati cu titlu nerambursabil, peste 30 de miliarde de euro. Banii ne-au atras in mod deosebit in perioada de pregatire a aderarii, in strinsa legatura cu cele patru libertati fundamentale, referitoare la circulatia persoanelor, a capitalurilor, a marfurilor si a serviciilor. Ei bine, acum, in preajma implinirii a patru ani de la aderare, adica la mai mult de jumatatea intervalului pentru care ni s-au acordat cele 30 de miliarde de euro, n-am reusit sa accesam efectiv, adica bani eliberati din conturile UE, decit aproape 10 procente. Cine poarta vina pentru o asemenea situatie? Putem considera ca birocratia de la Bruxelles, cu temei criticata mai peste tot, a fost principala piedica in accesarea fondurilor europene? Nici vorba. Vina o purtam noi, toti cei care – potential – aveam si avem sansa de a obtine fonduri consistente. Nu s-a reusit la nivel statal sa se asigure cofinantarea, iar la nivel de entitati economico-sociale si chiar individuale, proiectele prezentate n-au raspuns – in marea lor majoritate – exigentelor firesti ale celor care dau banii. Mai mult decit atit: s-au comis si fraude, iar faptul ca trebuie sa dam inapoi mai multe zeci de milioane de euro arata, fara putinta de tagada, ca principala vina ca n-au venit banii pusi la dispozitia Romaniei o constituie propriile noastre vulnerabilitati.
Implinirea a patru ani de la dobindirea calitatii de stat membru al UE se cuvine sa fie un prilej de severa meditatie pentru noi toti. Vom reveni asupra temei, iar pentru a trage o prima concluzie se cuvine sa ne gindim foarte adinc la o vorba din batrini: „Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista“.