Pilonii unei societati responsabile: echilibrul si coeziunea

Exista, fara indoiala, un „destin“ al cuvintelor: unele dispar, altele se demonetizeaza de prea multa si inadecvata utilizare, iar o alta categorie revine in prim-planul interesului public in urma unor cerinte presante ale lumii in care traim. Ce s-a intamplat si se intampla, bunaoara, cu notiunile de „echilibru“ si „coeziune“ in actuala perioada? Ele se folosesc tot mai des ca efect al preocuparilor legitime legate de locul si rolul Romaniei in Uniunea Europeana, mai ales in ceea ce priveste conturarea bugetului comunitar pentru perioada 2014 - 2020.
Prin urmare, ce se poate spune despre cele doua cuvinte nu la o maniera abstracta, ci la una aplicata la o tema de un foarte mare interes public? Daca este sa ne referim la „echilibru“, atunci, in prim-plan, in legatura cu valorile, criteriile si principiile UE, se situeaza diminuarea asa-numitelor dezechilibre interne si externe. Concret, in ceea ce priveste dezechilibrul intern, se urmareste ca deficitul bugetar sa nu depaseasca 3 procente din PIB, iar in privinta dezechilibrului extern, ca deficitul balantei de plati (intrarile si iesirile de valuta) sa nu depaseasca, la randul lor, 3 - 4 procente din PIB. Nu este dificil de perceput - dincolo de aspectele concrete de terminologie financiara - ca se au in vedere sanatatea economica a tarii, grija ca indatorarea (fie prin surse autohtone, fie prin banii imprumutati de pe pietele internationale) sa ramana in limitele suportabile, sa nu greveze asupra conditiilor de trai ale majoritatii populatiei tarii.
In consecinta, nu avem de-a face cu un criteriu care are doar o importanta macroeconomica. Pana la urma, banii care sunt imprumutati trebuie sa fie bine gestionati, sa creeze premise pentru diminuarea saraciei si cresterea prosperitatii, iar rambursarea sa nu duca la o povara prea grea pe umerii contribuabililor.
In ceea ce priveste „coeziunea“, la prima vedere, apare un concept de ordin moral, un fel de chemare la unitate, la consens. Exista, desigur, o astfel de acceptiune a termenului - fara indoiala, extrem de importanta, pentru ca vizeaza atat comportamentul individual, cat si cel colectiv - insa aici dorim sa relevam un inteles cat se poate de concret, de practic. Politicile de coeziune ale UE, la care Romania este parte, vizeaza cinci tinte-cheie: cresterea gradului de ocupare a populatiei in varsta intre 20 si 64 de ani la cel putin 75% din populatia respectiva; nivelul alocarilor pentru cercetare si dezvoltare trebuie sa atinga 3% din PIB; reducerea poluarii cu cel putin 20 de procente; rata abandonului scolar sa nu depaseasca 10%; la nivelul UE, numarul persoanelor aflate in risc de saracie sa fie redus la 20 de milioane (dintr-o populatie de circa 300 de milioane).
Evident, Romania se afla departe de aceste tinte-cheie. Dar, cum se vede din enumerare, orice progres in directia atingerii lor este cat se poate de benefic. In acest fel, cuvantul „coeziune“ capata nu numai un inteles palpabil, ci ofera si imaginea unui posibil si necesar efort de diminuare a diferentelor dintre venituri si dintre diferite zone ale tarii. Nu este vorba in niciun fel despre o egalizare mecanica, ci despre una care priveste esenta fenomenelor la care ne referim.
Discutiile care au loc in prezent pe tema euroscepticilor sau eurooptimistilor sunt lipsite de sens daca le raportam la asemenea aspecte concrete si nu ne cantonam in prejudecati si stari exclusiv emotionale. De aceea, este bine, este strict necesar ca atunci cand examinam o tema sau o alta (de data aceasta in legatura cu cele doua cuvinte) sa ne pronuntam in cunostinta de cauza. Or, se stie prea bine ca, in orice domeniu si in orice imprejurare, cunoasterea inseamna putere; nu in ultimul rand, puterea de a birui dificultatile, de a ne autodepasi, ca oameni si natiune.