Jurnal de bord Radacinile prezentului si ale viitorului

În zilele în care marcăm Centenarul Marii Uniri nu este nimic mai firesc decât să abordăm tema rădăcinilor istorice ale actului de acum 100 de ani, completată, într-o manieră vizionară, care oferă deschiderea necesară spre viitor, fie şi numai în limitele a ceea ce este previzibil. Aşadar, de unde venim şi încotro ne îndreptăm? Un răspuns valid la această întrebare poate fi dat doar printr-un demers ştiinţific de amploare, cu o participare inter şi multidisciplinară. Ceea ce îşi propun, însă, însemnările de faţă vizează o temă mai limitată, şi anume modul în care, încă din cele mai străvechi timpuri, civilizaţia de pe pământul strămoşesc s-a racordat la tendinţele dominante din fiecare epocă, din fiecare fază a progresului economic şi social. În acest context, cei 100 de ani care au trecut de la făurirea României Mari se integrează mileniilor de viaţă din spaţiul carpato-dunăreano-pontic, creaţiei materiale şi spirituale neîntrerupte, cu luminile şi umbrele acelor momente.

Aşa ajungem să examinăm ceea ce cronicarii au numit vitregia vremurilor şi, deşi termenii de geopolitică şi geostrategie au apărut abia în secolul al XX-lea, faptul că poporul român a rezistat în faţa năvălitorilor, că a avut ca vecini trei imperii care au transformat deseori forţa dreptului în dreptul forţei, şi-a pus amprenta şi asupra nivelului de dezvoltare economică şi socială a ţării noastre. Au fost - şi înainte şi după Marea Unire - perioade mai scurte sau mai îndelungate de progres, cu efecte benefice şi în privinţa reducerii decalajelor faţă de ţările dezvoltate, între respectivele perioade înscriindu-se în prim-plan deceniile de după actul istoric de la 1 decembrie 1918. A fost intervalul care a însemnat mult mai ales pentru ingineri, atât în ipostaza de beneficiari ai transformărilor majore din perioada inaugurată de reîntregirea ţării, cât şi în ipostaza de făuritori de avuţie naţională.

Secolul pe care îl sărbătorim a fost marcat puternic şi de perioada de când suntem parte a Uniunii Europene şi NATO. În aceşti ani, am suportat şi consecinţele uneia dintre cele mai grave crize globale. Iată, însă, că ne-am revenit relativ repede şi, în foarte multe domenii, am depăşit nivelul din anul antecriză, 2008.

Pentru că am vorbit despre decalaje, putem să luăm ca an referenţial 2005, când, practic, erau încheiate negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Atunci, produsul intern brut al României reprezenta 31,7% din media Zonei Euro. Anul trecut, am ajuns, la acest indicator, la 58,6%. Faptul că opt ani consecutivi avem creştere economică reprezintă o dovadă palpabilă a continuităţii procesului de reducere a amintitelor decalaje.˝

În termenii utilizaţi în Uniunea Europeană, procesul la care ne referim are denumirea de „convergenţă". E drept, convergenţa vizează îndeplinirea criteriilor de aderare la Zona Euro, dar independent de acest obiectiv asumat oficial de România, criteriile de convergenţă nominală şi de convergenţă reală indică o foaie de parcurs spre performanţe economico-sociale de nivelul şi tipul celor care definesc ţările dezvoltate.

Iată, deci, în esenţă, răspunsul la întrebarea: încotro ne îndreptăm? Reperele la care facem trimitere înseamnă modernizarea României nu numai sub aspect economic ci, pe toate planurile, în consonanţă cu procesele de integrare şi globalizare în era digitală. Cu cât potenţialul nostru naţional şi resursele primite în calitate de stat membru al Uniunii Europene vor fi mai bine valorificate, cu atât cresc şansele noastre de a ne apropia de nivelul de dezvoltare a ţărilor avansate. Este o fereastră spre viitor de natură să ne insufle determinarea şi energia de care avem nevoie pentru a realiza acest autentic Proiect de ţară. Să ne urăm, deci, succes, odată cu convingerea că stă în puterile noastre să mergem mai hotărât, mai repede pe acest drum.