ROLUL EDUCATIEI SI CERCETARII UNIVERSITARE LA RELANSAREA INDUSTRIEI CHIMICE

In momentul de fata, atat pe plan international cat si pe plan intern, ingineria contribuie cu o pondere importanta la progresul societatii si la asigurarea calitatii vietii, iar inginerul este considerat un manager al schimbarii. Referitor la industria chimica, este de mentionat ca in Europa aceasta detine 28 % din piata mondiala, chiar daca ponderea sa a scazut de la 32 % cat reprezenta cu 10 ani in urma. Stabilirea nevoilor educationale in concordanta cu solicitarile economiei de piata si asigurarea resurselor destinate pentru satisfacerea lor presupun o evaluare corecta a acestora la nivelul Romaniei. De aceea, consideram ca in primul rand sunt necesare date oficiale privind procesul de ajustare structurala a industriei chimice pentru perioada urmatoare, avand in vedere, pe de o parte, modernizarea si dezvoltarea agentilor economici cu potential de competitivitate, iar pe de alta parte, reorientarea, redimensionarea sau inchiderea partiala sau integrala a unor capacitati de productie fara desfacere in tara si la export – actiuni care vor implica si ample probleme sociale. Evaluarea sistemului educational din invatamantul superior prin stabilirea rolului si dimensiunii specializarilor in context national si european presupune o actiune concertata a MEdC si MEC, cu aportul universitatilor. Acestea din urma vor reprezenta motorul dezvoltarii regionale, in conditiile unor relatii mai stranse cu mediul socio-economic, prin aportul lor la pregatirea specialistilor si prin participarea la accesarea fondurilor structurale. Totodata este necesara o corelatie intre specializarile recent aprobate si nomenclatorul calificarilor care urmeaza sa fie stabilite in concordanta cu cele existente la nivel european. Implementarea Procesului Bologna in invatamantul superior, precum si a altor recomandari la nivel european la care Romania a aderat ulterior, presupune:
1. restructurarea specializarilor in functie de progresul stiintific, economic si social;
2. corelarea specializarilor cu calificarile, in functie de cerintele fortelor de munca, durata programului de studiu si ciclul de studiu (licenta, master, doctorat);
3. stabilirea corpusului de competente generale, pe care orice absolvent este capabil sa le exerseze;
4. stabilirea corpusului de cunostinte specifice, pe care este capabil sa le exerseze absolventul unui domeniu particular de studiu;
5. proiectarea curriculara: propunerea de cursuri pe trunchi comun de cunostinte si pe cunostinte de specialitate, selectarea strategiilor de formare si dezvoltare a competentelor (strategii de predare si invatare), integrarea stagiilor de practica de specialitate si practica in comunitate. EFCE – European Federation of Chemical Engineering – propune pentru ingineria chimica o schema de plan de invatamant si se recomanda negocierea cu beneficiarii sistemului de educatie – patronatele.
Referitor la recomandarea EFCE, curricula pentru ingineria chimica propune: discipline de baza, discipline de formare inginereasca si discipline optionale.
Disciplinele de baza includ: Matematica, Utilizarea calculatorului, Fizica si Chimia.
Disciplinele de formare inginereasca sunt considerate a fi: Termodinamica/Chimia fizica, Mecanica fluidelor/Fenomene de transport, Operatii unitare, Ingineria reactiilor chimice, Proiectare, Echipamente/Materiale, Controlul si dinamica proceselor, Laborator de inginerie chimica, Siguranta si Mediu (se fac recomandari pentru procentele de aplicare timp de 5 – 6 semestre). A existat si un Program Socrates, care s-a finalizat cu propuneri privind planurile de invatamant pentru invatamantul superior de inginerie, printre care si ingineria chimica.
In Romania, in virtutea autonomiei si a traditiilor, in invatamantul de inginerie chimica s-a adoptat un plan de invatamant specific. Ramane de stabilit modul in care acesta se poate racorda la ceea ce se intampla la nivel european in sistemul creditelor transferabile, recunoasterii diplomelor si calificarilor. In alte tari din Europa de Vest, aplicarea Procesului Bologna a fost lasata la latitudinea universitatilor, respectandu-se autonomia acestora (de exemplu, in Italia, la Universitatea din Florenta, un singur ciclu 5 ani la invatamantul de inginerie, si in alte universitati din Suedia, Franta etc.).
Pe de alta parte, imbatranirea populatiei va determina reducerea numarului de studenti si va creste competitia intre universitati pentru candidati. De aceea se considera ca implementarea Procesului Bologna, care are drept scop cresterea mobilitatii si a atractivitatii invatamantului superior, precum si posibilitatea echivalarii diplomelor, va permite stabilirea unor parteneriate inter-institutionale in domeniile educatiei si cercetarii.
In ciuda unor prognoze favorabile privind evolutia industriala si a unei oferte educationale variate, nu constatam un interes deosebit al tineretului pentru invatamantul de inginerie, in general, si pentru cel de inginerie chimica, in particular. De ce inregistram o astfel de situatie? O explicatie ar putea fi legata de dificultatile invatamantului de inginerie chimica, conditiile relativ grele de lucru din industria chimica si imaginea care s-a creat in jurul chimiei. Supralicitarea efectelor poluarii si prezentarea unor accidente ca elemente de senzatie pot indeparta tineretul de optiunea de a se pregati in acest domeniu. O situatie similara se manifesta atat in tarile Europei de Vest cat si in SUA, unde se inregistreaza scaderea aproape in ritm exponential a numarului de studenti in facultatile de chimie si inginerie chimica. Din acest motiv, la nivelul UE se constata preocupari pentru alocarea de fonduri pentru tinerii cercetatori si pentru a le asigura asistenta in cariera, ca si pentru instruirea intr-o specializare complementara (de exemplu, Universitatea de Arte din Utrecht – arta-tehnica, arta-economie etc.). In SUA, de exemplu, la Purdue University, pentru a preveni scaderea numarului de studenti s-a creat un nou Departament de Educatie Inginereasca (Engineering Education), care isi propune sa incurajeze si sa creasca interesul tineretului pentru acest domeniu. De asemenea, departamentul are ca misiune si reformarea sistemului educational pentru a-l face mai atractiv. O alta explicatie ar fi legata de ceea ce se intampla in invatamantul preuniversitar in ceea ce priveste preocuparea cadrelor didactice si a elevilor pentru stiintele fundamentale. Un studiu efectuat recent in Franta arata ca dezinteresul elevilor pentru stiintele fundamentale se datoreste si profesorilor, care nu reusesc sa le transmita pasiunea pentru acestea (s-ar putea sa se intample si la noi, avand in vedere calitatea corpului profesoral din licee, probata cu ocazia unor teste de titularizare).
De aceea se impune stabilirea unor relatii mai stranse intre universitate si invatamantul preuniversitar, pe de o parte, si industrie, pe de alta. Avand in vedere noua structura a acesteia, ar fi de luat in seama si diversificarea ofertei educationale intr-o maniera flexibila, in concordanta cu tendintele care se manifesta in prezent (materiale de constructii, coroziune, produse cosmetice si de intretinere etc.).
Relatia cu industria permite, pe de alta parte, cunoasterea cerintelor legate de aptitudinile absolventilor. O recenta intalnire cu un numar important de firme din diferite domenii, intermediata de organizatia studentilor BEST (organizatie europeana a studentilor din invatamantul superior tehnic, cu reprezentanti si in universitatile noastre tehnice), a condus la urmatoarele concluzii:
– nivelul de pregatire a absolventilor a scazut;
– absolventii ma-nifesta carente in cunoasterea limbilor straine cu aplicatie in domeniul tehnic;
– absolventii se caracterizeaza prin lipsa de responsabilitate, nu au cunostinte referitoare la organizarea unei firme;
– nu stiu sa se prezinte (nu stiu sa redacteze un CV, o scrisoare de intentie – se preiau sabloane de pe INTERNET–, tinuta neglijenta, nu stiu sa-si controleze emotiile);
– lipsa abilitatilor de a lucra in echipa.
S-au semnalat si alte carente ale universitatii, care nu a prezentat firmelor solicitari pentru practica studentilor, nu s-au analizat cu firmele programele de invatamant, nu s-au facut oferte de cursuri postuniversitare, nu s-au facut propuneri pentru abordarea in comun a unor probleme de cercetare, pentru dotarea in comun a unor laboratoare etc.
Ar mai fi de adaugat si observatia comisarului european pentru educatie, Jan Figuel, care subliniaza importanta relatiei dintre universitate si industrie, ca si recomandarea acestuia pentru introducerea in planul de invatamant a unor discipline care sa permita formarea la studenti a unor deprinderi antreprenoriale.
Rezolvarea multora dintre problemele cu care ne confruntam in domeniile educatiei si cercetarii depinde si de noi si nu sunt totdeauna legate de decizii sau interventii ale organismelor superioare. De fapt, asa cum spunea D.W.Leslie [1996 – Strategic governance: The wrong questions? The Review of Higher Education, 20(1):101-112] „Schimbarile intervin in colegii si universitati atunci cand se produc in transee: actiunile cadrelor universitare si ale studentilor determina caracterul institutiei. Schimbarea nu se produce pentru ca un comitet sau un sector impune o idee noua“. Nu este insa mai putin adevarat ca schimbarile trebuie sa aiba o sustinere legislativa si mai ales financiara.
Odata evaluata oferta educationala si negociata cu beneficiarii acesteia, se pune problema cum se asigura resursele umane, materiale si financiare. Primul aspect se refera la dimensiunea specializarilor si relevanta acestora pentru conditiile concrete din industria chimica din Romania. Este nevoie de o banca de date a potentialilor beneficiari ai absolventilor nostri, care sa ne permita cunoasterea prognozelor referitoare la specializari si la resursele umane solicitate. Pornind de la aceste date, facultatile de inginerie chimica ar trebui sa se uneasca intr-un consortiu si sa stabileasca arii de interes, pentru a evita suprapunerile si pentru a stabili cooperari in pregatirea pe cele doua cicluri (licenta si masterat). Universitatile au devenit institute de invatamant superior zonale in ceea ce priveste colectarea studentilor lor, asa dupa cum rezulta dintr-o analiza efectuata la nivelul Universitatii Tehnice din Iasi. Pe de alta parte, s-ar putea constata ca avem un sistem educational supradimensionat in raport cu cerintele pietii fortei de munca. Aceasta problema se poate rezolva prin organizarea catedrelor in departamente cu structura mixta – cercetare si invatamant, cu o structura flexibila la care ma voi referi ulterior. Acest mod de organizare ar putea rezolva si aspectele legate de atragerea tinerilor care urmeaza sa preia stafeta in domeniul invatamantului de inginerie chimica. Imbatranirea colectivelor de cadre didactice trebuie sa ne dea de gandit!
Se stie ca resursele materiale si financiare sunt dependente in primul rand de alocatia bugetara. Sistemul actual de finantare dupa criteriul student echivalent nu tine seama de cheltuielile necesare pentru pregatirea absolventilor. In primul rand, ar trebui ca astfel de cheltuieli sa fie estimate pe baza unor bugete calculate de jos in sus, pe cicluri de invatamant si pe domenii si specializari. Dupa cum se stie, o incercare de acest fel reusita cu ani in urma, ca urmare a eforturilor decanilor tuturor facultatilor de chimie si inginerie chimica, a condus la eliminarea unor dificultati. Din pacate, aceasta finantare suplimentara a fost anulata recent, ceea ce a determinat intrarea facultatilor in colaps financiar. Se stie ca invatamantul de inginerie chimica presupune alte costuri decat cele necesare celorlalte forme de invatamant ingineresc, costuri legate de consumuri de materiale scumpe si nerecuperabile, de aparatura si instalatii sofisticate, de spatiu de lucru mai mare, sporuri de toxicitate, masuri de protectia muncii, consumuri de apa si energie. S-a renuntat la lucrarile practice din laboratoarele de tehnologie, de utilaj si la activitatile demonstrative din statiile pilot, ceea ce a condus la scaderea calitatii educatiei si la imposibilitatea formarii unor aptitudini ale viitorului absolvent. Este esential de discutat, de asemenea, importanta si dimensiunea activitatilor practice industriale pentru pregatirea inginereasca, aspect care ni se reproseaza la intalnirile cu reprezentantii industriei. In strainatate au aparut sisteme de educatie de tip sandvici, in care se alterneaza pregatirea teoretica cu cea practica (in invatamantul de master se aloca pana la un semestru in planul de invatamant). Acest tip de activitate necesita costuri suplimentare. Intr-un sistem industrial privat, desigur ca statul nu mai este dispus sa finanteze in totalitate educatia. De aceea cred ca ar trebui gasit un sistem de finantare directa a invatamantului de catre sectorul privat (de exemplu, prin crearea de parteneriate), mai ales pentru ciclurile II si III (masterat si doctorat), si nu prin intermediul taxelor si impozitelor, asa cum se procedeaza in prezent.
Un rol important trebuie sa revina educatiei continue, prin prezentarea de oferte pentru cei care doresc recalificarea/calificarea intr-o a doua meserie sau chiar actualizarea cunostintelor profesionale. In Romania sistemul de formare continua este putin abordat. Se apreciaza din acest punct de vedere ca la noi mai putin de 2 % din personalul cu calificare superioara urmeaza astfel de forme, fata de 22 % cat se inregistreaza in alte tari ale Europei (in Franta exista si legislatie in acest sens). O astfel de activitate va deveni benefica pentru a asigura legaturi mai stabile cu industria si surse financiare suplimentare.
Dupa cum este bine cunoscut, cercetarea stiintifica constituie un element important pentru securitatea si independenta unei tari. Neglijarea acesteia poate transforma Romania intr-o tara de second-hand, care se poate confrunta cu trei tipuri de subnutritie: alimentara, culturala si educationala (vezi importul de produse de slaba calitate, transferul de tehnologii si utilaje depasite din Vest in Est, lipsa de interes a firmelor din Romania pentru rezultatele cercetarii romanesti etc.). Activitatea de cercetare in universitate trebuie sa constituie o componenta a educatiei, deoarece aceasta poate contribui la dezvoltarea gandirii creatoare si la participarea constienta la rezolvarea problemelor cu care se confrunta societatea. Sinergismul dintre invatamant si cercetare, o caracteristica a universitatii de tip humboldtian, revine astazi in actualitate, asa dupa cum se stipuleaza in toate documentele europene referitoare la invatamantul superior. In aceste conditii, universitatile ar trebui sa adopte programe de cercetare fundamentala de lunga durata, care sa priveasca in perspectiva urmatorilor 10 ani, cand generatia actuala de absolventi va incepe sa ocupe pozitii de raspundere.
Ce-ar trebui facut in acest domeniu?
In primul rand ar trebui sa stabilim cine suntem, prin identificarea niselor de excelenta folosind codurile UNESCO (a existat o incercare imediat si dupa 1990, din pacate abandonata inca inainte de evaluarea rezultatelor finale). Inventarierea centrelor de excelenta si asigurarea conditiilor de functionare (deocamdata existenta lor este confirmata prin acreditare, dar nu exista conditii de functionare independenta). Crearea masei critice in cercetare prin formarea de retele si consortii de tip universitate-institute de cercetare-centre de cercetari din firme (exista lege, dar nu se poate aplica). Ar trebui urmate exemplele tarilor cu experienta si care, folosind planurile strategice de la nivel national, au mobilizat fortele stiintifice pe probleme prioritare (de exemplu, in Suedia – in domeniul protectiei mediului, in SUA – in probleme privind energia regenerabila, biodegradarea lemnului). Finantarea prioritara a niselor de excelenta si a retelelor performante si identificarea scolilor stiintifice. Restructurarea activitatilor din universitati prin crearea de departamente cu structura mixta invatamant-cercetare sau, de ce nu, cercetare-invatamant, care ar asigura rezolvarea problemelor de utilizare a capacitatii cadrelor didactice si care ar putea practica ambele tipuri de activitati.
Un rol important trebuie sa revina centrelor de transfer tehnologic, pentru valorificarea produselor si tehnologiilor. Universitatea tehnica-facultatea de inginerie chimica ar putea sa-si asigure o mare parte din venituri din astfel de activitati. Din acest punct de vedere, centrele de transfer tehnologic sunt considerate in politica europeana unitati importante, care sa asigure legatura universitatilor cu industria. De altfel exista si in Romania preocupari pentru a stimula crearea lor – programul INFRATECH. Astfel de entitati ar permite, pe de o parte, inventarierea ofertelor universitatii, iar pe de alta parte, contactarea industriei si identificarea zonelor interesate pentru a prelua rezultatele cercetarii. Avem nevoie de activitati de marketing. Avem nevoie de o noua profesiune care sa asigure interfata dintre universitate si industrie.
Putem aprecia ca invatamantul superior de inginerie chimica dispune de resurse importante pentru a participa la restructurarea industriei chimice. Este insa necesara o actiune concertata a facultatilor de profil, pentru ca impreuna cu patronatele si firmele interesate sa identifice nevoile educationale si de cercetare. In aceste conditii, reforma facultatilor de inginerie chimica va avea loc pe baze reale, conform conceptelor europene privind construirea unei societati bazate pe cunoastere, in care rezultatele procesului educational si ale cercetarii fundamentale si aplicative vor permite integrarea Romaniei la nivelul de exigenta impus in context european.
(Interventie cu ocazia intalnirii cu tema Cum gandim relansarea si dezvoltarea industriei chimice in Romania, organizata la Iasi in ziua de 27 octombrie a.c. de catre Sectiunea de Inginerie Chimica a ASTR, la Institutul de Chimie Macromoleculara Petru Poni)