Decalajele economice si paradoxurile istoriei
Data: 1 - 15 decembrie 2011
Inapoierea economica in raport cu majoritatea tarilor europene, indeosebi cu tarile occidentale care servesc drept termen de comparatie, reprezinta - cum bine se stie - o problema cruciala pentru societatea romaneasca.
Sunt convins ca multi concetateni au sentimentul ca traim intr-o epoca a paradoxurilor, de la realitatea globala care ne indica o crestere alarmanta a decalajelor pe masura ce progresele tehnico-stiintifice sunt tot mai mari, pana la scara nationala, deoarece, odata cu integrarea in structurile europene si euro-atlantice, ne indepartam tot mai mult de tinta reprezentata de atingerea nivelului mediu de dezvoltare din Uniunea Europeana.
Pot fi mentionate numeroase alte paradoxuri in spatiul in care traim, de la proclamarea educatiei si cercetarii drept prioritati nationale la extinderea analfabetismului si pana la reducerea drastica a resurselor puse la dispozitia creatiei stiintifice si tehnice, de la existenta miliardelor de fonduri europene neutilizate si pana la penuria aproape cronica de mijloace pentru desfasurarea unor investitii vitale, cum sunt cele pentru modernizarea infrastructurii. Exemple sunt extrem de numeroase si nu este posibila nici macar inventarierea lor.
Fireste, nu lamentarile si nici macar constientizarea unor adevaruri dramatice nu ne ajuta sa depasim starea de subdezvoltare in care ne aflam, nu de astazi si nu de ieri, ci intr-un ciclu istoric care incepe - tot paradoxal - la mijlocul celui de-al doilea mileniu al epocii noaste, adica dupa anul 1500.
Necesitatea iesirii din „periferia“ Europei
In cazul romanesc, constientizarea „inapoierii“ a avut loc in al doilea sfert al secolului al XIX-lea. Dinicu Golescu, care a calatorit in Austria, Germania si Elvetia intre anii 1824 - 1826, considera ca vina pentru starea nemultumitoare din Tara Romaneasca apartine relei organizari politice si economice - fara a mentiona vreo „ramanere in urma“. Tot lui i se datoreaza si expresia „buna tara, rea tocmeala“.
Intrucat, in ultimul timp, m-am ocupat de strangerea, intr-un volum, a discursurilor de receptie la primirea in Academia Romana, nu pot sa nu citez spusele inginerului Petrache Poenaru: „Neamurile Europei, intinzandu-si luminile pana la cele mai de pe urma ale coprinsului lor, au pus conditie de nimicire pentru oricare popul (popor - n.a.) care va ramanea in nemiscare in mijlocul inaintarei obstesti“. Dincolo, insa, de farmecul limbajului perioadei in care a trait, Petrache Poenaru a exprimat, de fapt, paradoxul despre care a vorbit la inceputul acestei marturisiri. El se referea la „ramanerea in urma“ - notiune folosita mai tarziu de specialisti si care inseamna, de fapt, „inapoierea“.
Cele mai noi cercetari au ajuns la concluzia ca planul cultural prin incurajarea procesului de alfabetizare a jucat un rol crucial. Roadele economice ale progresului in ceea ce priveste stiinta de carte aveau sa se faca simtite abia la sfarsitul secolului XVIII si inceputul celui de-al XIX-lea.
Cele cinci secole de experiente istorice europene studiate de Bogdan Murgescu in cartea sa Romania si Europa, cu subtitlul Acumularea decalajelor economice - 1500 - 2010, au evidentiat faptul ca „per ansamblu, a prevalat tendinta spre divergenta nivelurilor de dezvoltare economica. Altfel spus, decalajele au crescut de-a lungul celor mai multe perioade istorice, ceea ce inseamna ca unele tari si regiuni au devenit mai bogate, iar altele care, din diverse motive, au ratat dezvoltarea, au devenit relativ mai sarace. La nivelul de ansamblu al continentului, tendinta spre o anumita convergenta a prevalat doar in epoca postbelica, dar aceasta convergenta a fost intrerupta pentru o parte a Europei de criza structurala a sistemului socialist si de colapsul regimurilor comuniste. Tendinta spre convergenta («ajungere din urma») a fost reluata si pentru aceste tari dupa ce ele au depasit avatarurile restructurarii din prima faza a tranzitiei post comuniste, a fost din nou intrerupta de criza economica 2008 - 2010 si aceasta este greu de anticipat, in ce masura si cand va deveni realitate“. Nu poti sa ramai insensibil cand constati ca, in perioada actualei crize, nivelul produsului intern brut al Romaniei s-a diminuat astfel incat, fata de 2008, cand reprezenta peste 48 la suta din cel mediu pe ansamblul Uniunii Europene, a ajuns la sub 45 la suta, cand toata UE a fost afectata de criza. M-am referit doar la produsul intern brut, cu toate ca - din pacate - ne despart decalaje considerabile in aproape toate domeniile. Amintesc doar nivelul mediu de dezvoltare din comunitatea economica, sociala si politica din care facem parte. Mai retin ceea ce intereseaza in cel mai inalt grad, populatia. La indicatorul puterea de cumparare abia daca depasim 40 de procente fata de acelasi reper comunitar.
Cauze si efecte
Exista studii serioase care examineaza cauzele acestei ramaneri in urma care a capatat - cum se vede - dimensiuni istorice, milenare. Nu-mi propun sa le examinez, ci numai sa retin ideea de „periferie“ in care spatiul carpato-dunareano-pontic a fost fixat din motive geopolitice si geostrategice, dar si din cauza propriilor noastre vulnerabilitati pe care mari cercetatori le-au identificat in lucrari consacrate psihologiei poporului roman. Tocmai pentru a iesi din „periferie“ se impune a ne inscrie, fara echivoc, in marile procese ale lumii contemporane, cele definite prin conceptele de integrare si globalizare. Numai prin asumarea constienta a acestei viziuni de dimensiuni strategice ne vom putea „juca“ sansa de a nu pierde si ultimul tren al istoriei.
Dezvoltarea unor tari occidentale nu s-a realizat „peste noapte“, ci a necesitat un proces lent de adaptare a structurilor de stat si institutiilor la nevoile societatii in procesul modernizarii. Mai recent, in unele tari, aceasta strapungere a durat circa o generatie, iar pregatirea strapungerii inca o generatie. In niciunul din cazurile cunoscute, in ultimul timp, perioadele de „ajungere din urma“ si de „depasire“ nu au necesitat o conducere politica „geniala“, creativa sau superperformanta. A fost nevoie, mai degraba, de un sir lung de contributii punctuale la bunul mers al institutiei si economiei, realizat in spiritul cultului pentru lucrul bine facut. A fost nevoie de un spirit precumpanitor pragmatic: „niste oameni seriosi care sa-si vada de treaba, sa-si faca datoria, isi asuma obligatii pe care le duc la bun sfarsit cu discretie si isi indeplinesc vocatia plina de raspundere“, spunea istoricul Alexandru Dutu, in 1997, sub sintagma „Romania Severa“.
Nu doresc sa fiu patetic, dar, daca privim la ceea ce a facut generatia pasoptista pentru prima modernizare a Romaniei, putem spune ca aceasta lectie splendida de adevarat patriotism trebuie insusita pana la cele mai profunde consecinte.
Daca acceptam premisele unei asemenea abordari, se impune sa cautam si raspunsurile la intrebarile tulburatoare privind posibilitatile de iesire din paradox, respectiv din stadiul de „periferie“. Din aceasta perspectiva doresc sa va supun atentiei cateva ganduri de inginer, de cetatean caruia ii pasa de destinele tarii sale. Sunt convins ca impartasesc opiniile majoritatii colegilor de breasla cand tratez tema in termenii evocati.
Tocmai modalitatile ingineresti de analiza si sinteza a datelor realitatii ne ajuta sa ne indreptam atentia spre ceea ce reprezinta zona de potential natural, material si uman pentru ca numai prin valorificarea a ceea ce exista in tripla ipostaza amintita vom reusi sa gasim si cele mai bune solutii.
Un prim grup de teme se afla sub impactul avantajelor comparative ale Romaniei. Le cunoastem in suficienta masura? Putin probabil. Dar, cateva elemente ne stau la indemana. Cel mai vizibil este potentialul natural, inainte de toate, cel agricol. Este un urias avantaj comparativ nu numai la nivel continental, ci si mondial. Or, este limpede, pornind chiar de la Ion Ionescu de la Brad, ca inginerii, nu numai cei agronomi, sunt chemati sa fructifice prin dotarea tehnica, in special, rodnicia pamantului acestei tari, un dar cu adevarat divin. Nu am posibilitatea sa intru in detalii, insa este clar ca bogatiile solului si ale subsolului, atatea cate s-au identificat pana in prezent, arata ca putem asigura, din surse proprii, suportul material, cu valoarea adaugata corespunzatoare, pentru un ritm de crestere inalt, cu accent pe laturile calitative ale dezvoltarii, adica tot pe stiinta si tehnica. Cert este ca daca vom examina, in profunzime, factorii esentiali, adica pamantul, forta de munca, resursele naturale, capitalul, vom constata ca avem foarte multe avantaje comparative.
Al doilea grup de teme priveste avantajele competitive. Or, chiar din primul moment, cel al enuntarii temei, ajungem - pe calea cea mai scurta - la tehnica si tehnologie. Niciun avantaj comparativ - adica potentialul de care dispunem - nu poate fi valorificat eficient fara promovarea progresului stiintifico-tehnic. Aici, rolul nostru, al inginerilor, este decisiv.
In ordinea de idei pe care v-o supun atentiei as face apel la ceea ce se numeste, in teoriile de profil, „diamantul lui Porter“, respectiv un sistem in intregul lui, cu fetele slefuite asemenea diamantului. Teoria la care ma refer a fost prezentata in anul 1989, adica in anul marilor rasturnari politice, economice si sociale ale caror consecinte ne marcheaza puternic prezentul.
Porter a clasificat factorii care pot concura la marirea avantajelor competitive in urmatoarele resurse: umane, naturale, de cunostinte, de capital, ca si cele din sfera infrastructurii (de la transporturi pana la cele care privesc educatia, sanatatea, mediul, cultura, habitatul). Cum se poate lesne vedea, toate sunt zonele de implicare inginereasca directa. Potrivit unei alte clasificari, respectiv cea a factorilor de baza (in special, cei naturali), factorilor de varf (infrastructura moderna), factorilor generalizati (sistemul de IT&C), factorii specializati (personalul inalt calificat, elitele stiintifice si culturale), rezulta - de asemenea - ca noi, inginerii, avem - si in aceasta privinta - un cuvant greu de spus.
Schimbarea realitatilor, premisa schimbarii mentalitatilor
Daca este sa iesim din paradox si, implicit, din „periferie“, atunci se impune sa spunem, fara ocolisuri, ca in conditiile in care se aprofundeaza procesele de integrare si de globalizare, rolul factorilor interni, in special al pietei interne, nu se diminueaza, ci creste considerabil. Structura si nivelul calitativ al pietei interne determina nivelul calitativ al produselor si serviciilor oferite de entitatile care functioneaza pe teritoriul national. Numai in conditiile in care oferta interna satisface cererea interna se poate trece la un stadiu superior, cel al fructificarii avantajelor competitive.
Tot ca un paradox se releva necesitatea dezvoltarii industriilor orizontale, deoarece tocmai acestea furnizeaza componentele pentru produsele finite de baza care prezinta gradele cele mai ridicate de competitivitate. Aici, bineinteles, se impune a identifica domeniile in care avantajele comparative si cele competitive sunt mai mari pentru ca o tara de dimensiunile, cu potentialul Romaniei, nu poate sa-si permita „luxul“ de a avea un nomenclator de produse echivalent cu cel al tarilor mari si dezvoltate. Nici acestea nu-si permit sa produca toate componentele unor produse competitive, ci le transfera in alte tari, cum au procedat, pe alocuri, si cu Romania.
Numai prin promovarea unor politici industriale si comerciale active, ceea ce inseamna - inainte de toate - o mare capacitate de adaptare la schimbari, este posibil sa se mareasca avantajele competitive ale tarii noastre. Repet acest adevar pentru ca suntem confruntati zilnic cu situatii in care tocmai absenta sau erorile in materie de politici industriale si comerciale impiedica valorificarea avantajelor noastre comparative si competitive. Aici nu detin monopolul nici politicienii, nici economistii si nici inginerii. Abordarile nu pot fi decat multidisciplinare, deoarece realitatile sunt asemenea fatetelor „diamantului lui Porter“.
Totul depinde, insa, si de evolutiile generale ale Uniunii Europene, care ofera un cadru favorabil pentru dezvoltarea economica a tarilor membre. Dar sunt si unele riscuri. In afara de cele cu care se confrunta Uniunea Europeana legate de moneda unica euro, sunt riscuri ce tin in mai mica masura de derapajele financiare ale unor state in contextul crizei si mai mult de procesul inevitabil de imbatranire a populatiei si de rigiditatile institutionale - mai ales in domeniul relatiilor de munca si in dezvoltarea activitatilor de cercetare-dezvoltare.
Acesti factori contribuie la scaderea relativa a competitivitatii economiilor europene la nivel global, ceea ce, daca actualele tendinte se vor mentine timp mai indelungat, poate conduce la situatia in care Europa sa devina o zona cu dezvoltare medie, surclasata de economiile mai dinamice ale Asiei Rasaritene si Statelor Unite. Or, pentru Romania, ca si pentru celelalte state membre nu este indiferent daca Uniunea Europeana va fi unul dintre liderii economici la nivel mondial sau doar o economie subdezvoltata in spatele unei economii mondiale axate in jurul Oceanului Pacific, avand drept poli China si Statele Unite. De aceea, este interesul nostru si al tuturor membrilor Uniunii Europene sa actionam pentru consolidarea institutiilor comunitare, pentru pastrarea si cresterea dinamicii acesteia.
Din aceasta perspectiva, mesajul pe care doresc sa-l transmit prin toate consideratiile expuse pana acum este cel de conlucrare intre oamenii de stiinta, intre fortele politice, intre structurile societatii civile pentru ca, in acest fel, vom evita nu numai irosirea de resurse, ci si blocajele in gandire si actiune.
Daca acceptam faptul ca actualele decalaje economice s-au acumulat in timp si ca depasirea ramanerii in urma necesita in cel mai bun caz cateva decenii, atunci ramane problema orizontului de asteptare al oamenilor. Experienta istorica ne arata ca nu este posibil sa mobilizam invariabil un numar mare de oameni doar pentru promisiunea unei vieti mai bune la pensie si/sau pentru nepotii lor; in asemenea situatii, oamenii pot decide in numar mai mare ca este preferabil sa gaseasca solutii individuale de salvare sau sa actioneze pentru politici economice alternative. De aceea, este important ca anumite rezultate de etapa sa fie tangibile pentru un numar cat mai mare de indivizi intr-un orizont de timp cat mai apropiat. Pentru ca, nu trebuie sa uitam, dezvoltarea economica nu este universul abstract al teoriilor si formulelor magico-matematice, ci o problema care angajeaza societati complexe, institutii diverse si mai ales oameni, cu viata, cu dorintele si idealurile lor.
Nu subapreciez marile dificultati in calea realizarii unui consens national in privinta cailor de dezvoltare, de modernizare a Romaniei. Dar, cum bine se spune, greutatile exista pentru a fi invinse. Si, in definitiv, pana si cel mai lung drum incepe cu un pas. Sa-l facem cu curaj, cu toata determinarea bazata pe stiinta, pe tehnica.
Abordarea unei asemenea teme cere un plus de eruditie - pe care, recunosc, nu il am. Am pus in discutie aceasta tema in dorinta de a stimula si ajuta o dezbatere realista cu privire la problematica reducerii decalajelor economice.
Vom avea astfel satisfactia de neegalat a tuturor celor care, prin vointa si activitatea lor, au impins omenirea inainte pe calea progresului, a afirmarii a ceea ce anticii numeau „masura tuturor lucrurilor - OMUL! “
(N.R.: Subtitlurile apartin redactiei)