Ţara in care traim: frane si stimulente pentru performanta, competitivitate si prosperitate

Cu toate că statisticile referitoare la rezultatele economico-sociale pe întregul an 2017 vor fi publicate peste circa două luni, se pot formula, de pe acum, unele concluzii importante privind evoluţia, de ansamblu, a României, în prezent şi în viitorul apropiat. Aproape zilnic apar informaţii referitoare la procese şi fenomene care au imprimat o tendinţă clară spre o creştere economică remarcabilă, cea mai mare la scara Uniunii Europene. În acelaşi timp, s-au înmulţit semnalele interne şi externe care anunţă adâncirea unor dezechilibre, accentuarea unor riscuri şi vulnerabilităţi, care pot avea urmări dintre cele mai neplăcute. Tocmai această evoluţie reprezintă un obiect al preocupărilor profesionale ale populaţiei active, nu în ultimul rând ale inginerilor, implicaţi în cele mai diferite sectoare economico-sociale în acţiuni menite să consolideze progresele înregistrate şi să diminueze vulnerabilităţile şi riscurile.

Resursele şi utilizarea valorii nou create

Fără a recurge la elemente de strictă specialitate în materie de economie, trebuie să observăm că există o certitudine (dacă ne putem exprima astfel) absolută. În anul 2017, produsul intern brut (PIB) va creşte cu peste 6% faţă de 2016, ceea ce ne situează, sub acest aspect - aşa cum am mai remarcat - pe primul loc în Uniunea Europeană. Din comunicatele oficiale, omologate de Eurostat, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, BERD, de mari agenţii de rating, rezultă foarte clar că nu numai consumul a contribuit la această remarcabilă creştere a PIB, ci şi industria, care realizează circa o pătrime din produsul intern brut, în timp ce media pe UE este de circa 15%. Pe ansamblu, structura economiei româneşti se apropie de cea a mediei comunitare, ceea ce este un element de care se cuvine să ţinem seama în cel mai înalt grad.

Cu toate acestea, ce motive de insatisfacţii am putea avea?

Răspunsul la o asemenea întrebare fundamentală implică luarea în considerare a unui număr important de factori, de variabile, de influenţe endogene şi exogene. Fireşte, în acest documentar nu ne putem propune o analiză atât de complexă şi de dificilă. Ne vine, însă, în ajutor, ca şi în alte împrejurări, un studiu al prof. univ. dr. Florin Georgescu, prim-viceguvernator al BNR.

În cele ce urmează, vom prezenta câteva dintre abordările reputatului economist român.

Una dintre ideile-forţă este aceea că decalajul economic al României faţă de ţările membre ale Uniunii Europene cu un stadiu mai înalt de dezvoltare s-a micşorat, însă nu şi raportul dintre venitul naţional brut şi PIB. Simplul enunţ se cere, însă, completat, cu argumente. Astfel, în ultimii 17 ani, în România, convergenţa în termenii PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPC) a cumulat 33 puncte procentuale (pp) - de la 26% din media UE în anul 2000 la 59% din media UE în anul 2016, fiind a doua cea mai ridicată dintre fostele state comuniste, după Lituania (+38 pp). În acelaşi timp, raportul dintre venitul naţional brut (care reprezintă valoarea adăugată obţinută de români în ţară şi străinătate) şi PIB (care exprimă valoarea adăugată brută obţinută în ţară de români şi străini) a scăzut cu 1,8 pp, de la 99,3% în anul 2000, la 97,5% în anul 2016. Este o evoluţie similară cu cea a Lituaniei (-1,7 pp) şi Poloniei (-2,6 pp), dar mai slabă decât a Ungariei (+2,8 pp).

Sunt date care atestă faptul că progresul consistent înregistrat pe linia volumului activităţii economice a fost caracterizat de un grad relativ modest de incluziune.

Astfel, convergenţa reală s-a reflectat doar marginal în creşterea numărului de angajaţi şi, parţial, în câştiguri la capitolul putere de cumpărare.

Puterea de cumpărare a salariaţilor a sporit cu 20 pp, în condiţiile în care remunerarea forţei de muncă a crescut de la 9% din media UE în anul 2000 la 22% din media UE în anul 2016 (+13 pp), iar nivelul preţurilor a evoluat de la 40% din media UE în anul 2000 la 52% din media UE în anul 2016 (+12 pp).

Toate aceste evoluţii, unele dintre ele contradictorii, impun luarea în considerare a principalului factor nu numai de creştere (care reprezintă un element cantitativ), ci şi de dezvoltare economică (respectiv, un factor calitativ), şi anume productivitatea muncii. Este indicatorul care concentrează ansamblul preocupărilor din sferele ştiinţei şi tehnologiei, domenii de excelenţă pentru activitatea inginerească. Tocmai pentru că aici găsim principala linie de demarcaţie între aparenţe şi esenţe, notăm că în anul pentru care există date complete, 2016, productivitatea muncii din ţara noastră reprezenta 31% din media UE, în creştere cu 4 pp faţă de anul 2008 şi cu 5 pp, comparativ cu 2012, după ajustarea economică gravă provocată de criza globală.

Tot în 2016, costul orar cu forţa de muncă reprezenta 22% din media UE, în creştere cu 2 pp faţă de 2008 şi cu 5 pp faţă de 2012. Este o evoluţie sustenabilă a costului cu forţa de muncă, indicator care - prin majorările înregistrate - nu a erodat competitivitatea economică a României în cadrul UE.

În intervalul 2014 - 2017, salariul minim a crescut atât în România (+81%, cu o bază de referinţă redusă), cât şi în celelalte ţări din regiune (cu baze de pornire mai ridicate): Cehia (+29%); Ungaria (+26%); Slovacia (+24%); Polonia (+19%). Prin urmare, aserţiunile potrivit cărora salariul minim a crescut prea repede nu au corespondent în realitate.

 

Munca şi capitalul, feţele aceleiaşi monede

Este binecunoscut faptul că - în procesul tranziţiei spre economia de piaţă - numeroşi ingineri, cu aptitudini antreprenoriale, şi-au deschis propriile afaceri. Totodată, a continuat procesul de implicare a inginerilor în managementul firmelor şi al activităţii în subdiviziuni ale acestora, atât în materie de concepţie, cât şi în ceea ce priveşte sfera execuţiei. Prin urmare, este vorba despre o implicare vastă, diferenţiată, care aduce în prim plan tema raportului dintre muncă şi capital. Evoluţiile în această unitate indisolubilă între cei doi factori prezintă, deci, un interes maxim, inclusiv (sau chiar mai ales) din perspectiva reducerii decalajelor faţă de ţările dezvoltate din Uniunea Europeană, criteriile de convergenţă de îndeplinirea cărora depinde şi adoptarea euro fiind decisive pentru progresul ţării.

Cum se ştie, viteza şi consistenţa procesului de convergenţă reală depind, în proporţie covârşitoare, de performanţele economiei reale. De aceea, se cer analizate volumul şi evoluţia capitalului firmelor, precum şi structura acestuia din perspectiva originii (autohton şi străin) şi localizării pe sectoare de activitate.

Motivul este simplu: în economiile confruntate cu o dinamică slabă a ofertei de muncă, aşa cum este cazul României, factorul capital are contribuţia determinantă la sporirea PIB potenţial. Contribuţia medie a factorului muncă la creşterea potenţială a fost de minus un singur pp în perioada 2000 - 2016. Este un element esenţial al analizei, care nu poate fi eludat decât cu asumarea riscului de a se deforma realitatea.

Şi, acum, ceva mai pe larg, despre factorul capital. Într-un deceniu, capitalul societăţilor comerciale a sporit de 4,5 ori, de la 19,2 miliarde euro în 1997, la 86,2 miliarde euro (+67 miliarde euro) în 2016. Capitalul privat a fost segmentul cel mai dinamic: în timp ce în anul 1997 raportul stat-privat era 55% - 45%, ajungând, în anul 2016, la 12% - 88%, capitalul de stat s-a diminuat cu 43 pp, iar cel privat a crescut cu 43 pp.

În sectorul privat, ponderea acţionarilor străini s-a majorat într-un ritm mult mai accelerat faţă de a celor autohtoni: raportul capital românesc - capital străin s-a inversat, de la 80% - 20% în 1997, la 46% - 54% în 2016, respectiv capitalul privat autohton s-a diminuat cu 34 pp, iar capitalul străin a crescut cu 34 pp.

Astfel, în anul 2016, stocul de capital al firmelor de 86,2 miliarde euro era compus din:

▪ capitalul statului: 10,3 miliarde euro, respectiv 12% din total (-3% faţă de 1997, respectiv -0,3 miliarde euro);

▪ capital privat românesc: 34,8 miliarde euro, respectiv 40% din total (creştere de 5,1 ori, respectiv +28 miliarde euro);

▪ capital străin 41,1 miliarde euro, respectiv 48% din total (avans de 23 de ori, respectiv +39,3 miliarde euro).

Schimbarea formei de proprietate a firmelor dinspre stat către sectorul privat nu a fost, însă, suficient valorificată.

Această realitate este atestată de următorii factori:

● Numărul de salariaţi la nivelul economiei s-a redus semnificativ faţă de anul 1990:  ▪ în 1990 erau 8,2 milioane salariaţi (în acest număr era cuprins şi şomajul „mascat" prin angajări artificiale) faţă de 3,4 milioane pensionari (raport 2,4 salariaţi la 1 pensionar); ▪ în iunie 2017 se înregistrau 4,9 milioane salariaţi, comparativ cu 5,2 milioane pensionari, în condiţiile în care, după 1989, şomajul a fost „mascat" prin pensionări anticipate şi fenomenul de emigrare (raport 0,92 salariaţi la 1 pensionar).

● Numărul de emigranţi (3,4 milioane persoane) reprezintă 38% din populaţia activă (faţă de 12% în Slovacia, 13% în Ungaria, 18% în Cehia etc.).

În circumstanţele evocate, profiturile firmelor private au crescut mult mai lent decât ar fi fost normal dacă ţinem cont de avansul substanţial al cifrei lor de afaceri.

Modelul de afaceri al firmelor private cu capital românesc se caracterizează printr-un grad tehnologic şi de cunoaştere scăzute, cu o productivitate modestă: deşi ele reprezintă cea mai numeroasă categorie de firme (91,5% din total) şi angajează 65% din forţa de muncă, generează doar 48% din valoarea adăugată brută în 2016.

Activitatea în sectoarele industriei cu grad tehnologic mediu-ridicat şi ridicat este concentrată la nivelul firmelor cu capital majoritar străin. Acestea au o pondere de 18% în numărul total de companii din respectivele subramuri, însă generează 80% din valoarea adăugată brută a acestui subsector, 85% din venituri şi angajează 73% din numărul de salariaţi.

Şi în cazul serviciilor intensive în domeniul cunoaşterii se înregistrează o situaţie similară.

În pofida avansului consemnat în privinţa stocului de capital al firmelor (în valoare absolută), nivelul de capitalizare a companiilor din România s-a degradat în ultimii 20 de ani. Capitalurile proprii ale firmelor au crescut mult mai lent comparativ cu datoriile acestora.

 

Profit şi pierdere

Cum este, de asemenea, bine cunoscut, scopul unei activităţi economice îl constituie profitul. Este principala motivaţie a oricărui demers antreprenorial. Şi, în consecinţă, pierderile de orice fel şi mai ales gradul de îndatorare reprezintă vulnerabilităţi majore. Or, în anul 2016, gradul de îndatorare a firmelor româneşti a fost de 2,1, respectiv dublu faţă de alte state: Germania (0,8); Franţa (0,9); Belgia (0,7); SUA (0,55); Lituania (0,8); Polonia (1). Astfel, se reflectă situaţia reală firmelor private (cu un grad de îndatorare de 2,3 faţă de 1,1 în cazul companiilor de stat) şi, în special, îndatorarea excesivă a celor circa 578 000 de microîntreprinderi (care au datorii de 42 de ori mai mari decât capitalurile de care dispun).

În acelaşi timp, începând cu anul 2008, odată cu declanşarea crizei globale, pierderile raportate de firmele nerentabile au început să anuleze o proporţie din ce în ce mai mare a profitului generat de companiile performante. În 2016, ponderea era de 40% (7,3 miliarde euro pierdere faţă de 18,6 miliarde euro profit), comparativ cu 26% în 2006. S-a ajuns la o asemenea situaţie deoarece 34% (217 000 firme) din cele 634 000 care depun bilanţul la MFP înregistrează pierderi.

Majoritatea acestor firme aparţin sectorului privat, care cumulează 91% din pierderi (6,6 miliarde euro), similar cu ponderea acestui sector în totalul firmelor care aparţin tuturor tipurilor de proprietate.

Indisciplina cvasi-generalizată din economie este reflectată şi de numărul mare de firme care nu raportează rezultatele lor economico-financiare la MFP (22%, respectiv 174 000).

Se poate, deci, formula concluzia că fenomenul pierderilor tinde să se generalizeze, în special în sectorul privat.

În locul eficientizării activităţii, transferul proprietăţii către sectorul privat a dus la agravarea problemelor legate de alocarea ineficientă a resurselor şi la extinderea indisciplinei de plăţi.

Volumul plăţilor restante înregistrate de firme a evoluat în mod similar cu dinamica pierderilor din economie. În 1994, sumele restante ale firmelor erau de 6 miliarde euro, iar pierderea totală cumula 1,1 miliarde euro.

În 2016, restanţele la plată au ajuns la 23 miliarde euro (din care 10 miliarde euro restanţe către furnizori, 6 miliarde euro plăţi restante către bugetul de stat, 4 miliarde euro către alţi creditori şi 2 miliarde euro către bănci), pierderea aferentă companiilor nerentabile fiind de 7,3 miliarde euro. Doar 26% dintre firmele autohtone îşi onorează la timp plăţile către partenerii comerciali, cu 12 pp sub media europeană.

De asemenea, vulnerabilităţile înregistrate la nivelul firmelor s-au transferat în bilanţurile băncilor, ceea ce a avut drept principal efect creşterea considerabilă a creditelor neperformante.

 

Retrospectiva oferă perspectivei substanţă şi coerenţă

Abordările ştiinţifice, bazate pe argumente şi contraargumente, sunt proprii viziunii inginereşti, dar - în acelaşi timp - constituie şi liantul cu economia, cu legităţile din sfera vieţii materiale a oricărei societăţi. De aici, interesul aparte prezentat de concluziile la care a ajuns prof. univ. dr. Florin Georgescu în urma studiilor amintite în aceste pagini.

Principala concluzie vizează faptul că disfuncţiile din prezent ale economiei şi tensiunile din societatea românească sunt cauzate de asimetria accentuată manifestată în ultimii aproape 30 de ani în ţara noastră, respectiv cea dintre libertate şi răspundere.

În România, capitalul, profiturile şi avuţia s-au format, în mare măsură, după 1989, ca urmare a acordării către diferite grupuri de interese, prin legi, a unor libertăţi nelimitate în condiţii de răspunderi limitate. Acest fenomen a fost facilitat şi de graba de a crea condiţii pentru acumularea cât mai rapidă de capital de către cei creativi şi inventivi, cunoscând că, aşa cum afirma Benjamin Constant (1819), democraţia actuală, spre deosebire de cea antică, bazată pe sclavie şi războaie perpetue, se fundamentează pe capital. Dar, din nefericire, pe lângă persoanele creative şi inventive au acumulat mult capital, în mod ilegal şi imoral, numeroşi „specialişti" în practicarea de ilegalităţi economico-financiare.

Este de înţeles, conceptual şi operaţional, că a fost nevoie de acumulări rapide de capital pentru asigurarea unei stabilităţi, în creştere, a democraţiei din România, însă se cere, acum, să se perceapă, în cel mai serios mod cu putinţă că, în condiţiile unui produs intern brut limitat an de an, această asimetrie libertate - răspundere a generat o repartiţie inechitabilă a PIB, concretizată într-o polarizare socială accentuată. În topul societăţii se regăsesc grupuri restrânse de cetăţeni care au acumulat avuţii foarte importante, iar la polul celălalt, foarte mulţi oameni au „adunat" numai sărăcia şi lipsa de speranţă.

Este necesară conştientizarea, de către elite şi decidenţii politico-administrativi, a faptului că se impune corectarea cât mai rapidă a cadrului juridic, după modelul ţărilor europene dezvoltate, prin introducerea de prevederi care să asigure aplicarea, în mediul de afaceri, a constrângerilor bugetare tari, specifice economiei de piaţă funcţionale.

Legea se impune a stipula cu claritate condiţii privind asigurarea seriozităţii cu care antreprenorii se angajează în afaceri (nivel adecvat al capitalului social iniţial şi obligativitatea menţinerii acestuia pe durata de funcţionare a firmei), precum şi prevederi concrete referitoare la condiţiile ieşirii rapide (exit) de pe piaţă a firmelor decapitalizate, ai căror proprietari nu mai au capacitatea financiară sau dorinţa de a investi prin aport de capital nou, desigur, cu stabilirea modului de conciliere cu creditorii acestor societăţi comerciale.

Totodată, este necesar să se desemneze instituţiile statului responsabile cu aplicarea fermă a cadrului juridic, astfel îmbunătăţit, care normează activitatea firmelor şi să se actualizeze, de asemenea, nivelul capitalului minim pentru firmele organizate ca SRL în România, în vederea întăririi bazei de capital a economiei reale.

Pe lângă racordarea legislaţiei economice din România la practicile ţărilor europene avansate, se impune existenţa în societate a unei comunităţi morale puternice, în cadrul căreia piaţa liberă, care stimulează acţiunea individuală, poate să funcţioneze cu eficienţă ridicată.

Un cadru legislativ ferm este cea mai importantă modalitate de a se asigura disciplina de plată, agenţii economici având, deseori, nevoie de un „impuls" pentru un autocontrol mai ridicat, aşa cum a arătat Richard Thaler, câştigătorul Premiului Nobel pentru economie în anul 2017.

Se impune subliniat şi faptul că noţiunea de sustenabilitate trebuie să se refere nu numai la aspectele economice şi financiare, ci şi la criteriul social. Dacă echilibrele sunt sustenabile economic şi financiar, fără a îndeplini şi criteriul social, mai devreme sau mai târziu, acestea se vor rupe, cu provocarea unor mari tensiuni în economie şi pe ansamblul societăţii.

Pentru păstrarea stabilităţii macroeconomice şi, concomitent, pentru asigurarea sustenabilităţii sociale a echilibrelor, se impune activarea mai accentuată a fazei de redistribuire prin instrumente fiscale - componentă organică a repartiţiei valorii nou create - atât pentru stimularea, prin deduceri fiscale, a comportamentelor pozitive (muncă, economisire, investire, creşterea competitivităţii, export etc.), cât şi pentru creşterea transparenţei veniturilor individuale în paralel cu cea a cheltuielilor publice.

Soluţia pentru corectarea gravelor distorsiuni din societatea românească actuală, dincolo de perfecţionarea cadrului juridic comercial, o constituie - în opinia prim-viceguvernatorului BNR - efectuarea unui due dilligence la nivel naţional, după aproape 30 de ani de la Revoluţie, aşa cum se realizează frecvent în sectorul corporatist modern.

Acest demers constă în examinarea modului de aşezare a veniturilor şi averii în societate prin globalizarea veniturilor individuale şi impozitarea lor cu cote moderat progresive (cum se întâmplă, de exemplu, în Cehia, Polonia, Slovacia, Germania, Olanda, Spania etc.), concomitent cu declaraţii de patrimoniu ale persoanelor fizice şi finalizarea cadastrului naţional, care vor permite:

• Cunoaşterea puterii contributive a fiecărui cetăţean şi aşezarea sarcinii fiscale individuale pe baza acestor informaţii;


• Combaterea corupţiei şi evaziunii prin corelarea, pe viitor, a fluxului de venituri declarate cu stocul de avere deţinut.

În România, există deficit de analiză economică din cauza deficitului de informaţii economico-financiare care nu sunt furnizate de legislaţia existentă şi de instituţiile de profil. Se mai pot semnala: lipsa unui dialog social coerent; deciziile economice insuficient fundamentate; încetinirea progresului economic; tensionarea suplimentară a relaţiilor dintre membrii societăţii.

Concluzia finală a fost astfel formulată de prof. univ. dr. Florin Georgescu: aceste reforme structurale creează condiţii favorabile pentru performanţă, competitivitate şi convergenţă sustenabilă faţă de statele dezvoltate din UE.