MINERIT PE TERITORIUL ROMANIEI Trecut, prezent si un posibil viitor
Data: 1-15 februarie 2022
La sfârșitul anului 2021, a apărut, la Editura Universitas din Petroșani, tratatul MINERIT PE TERITORIUL ROMÂNIEI. Trecut, prezent și un posibil viitor; autor - prof. univ. dr. ing. DHC, membru al Academiei de Științe Tehnice din România (ASTR), DUMITRU FODOR.
O primă ediție a acestei investigații științifice, intitulată Pagini din istoria mineritului, a apărut în 2005, la Editura Infomin Deva.
Recenta apariție - deși autorul o consideră o ediție revizuită și adăugită a celei dintâi - este structurată într-o nouă viziune, cu informații inedite și detaliate despre devenirea artei miniere practicată pe aceste meleaguri într-o știință care și-a găsit ecou internațional.
Lucrarea conține 10 capitole, așa cum s-a și desfășurat istoria României în mai multe etape mari ale ei: începuturile până la cucerirea Daciei de către romani, mineritul în Dacia în timpul stăpânirii romane, activitatea minieră după părăsirea Daciei de către romani până în secolul al X-lea, activitatea minieră în perioada Evului Mediu, mineritul în perioada capitalistă, mineritul în perioada 1948 - 1990, mineritul după 1990, un posibil viitor al mineritului românesc și continuă cu un laudatio adus celui care a fost și este principalul personaj, minerul. Autorul își încheie parcursul prin istoria milenară a mineritului românesc cu o scurtă privire asupra mineritului mondial, dorind să arate, generației de astăzi și celor viitoare, că această meserie se află la loc de cinste în multe țări.
Șansele supraviețuirii
Activitatea minieră a omului preistoric (respectiv, nașterea mineritului) a debutat atunci când acesta nemaigăsind pietrele folositoare la suprafața pământului, a început a le căuta în subsol. Cercetările arheologice efectuate pe teritoriul României au pus în evidență activitatea de extragere și valorificare a diferitelor minerale și roci, începând cu Epoca Paleolitică și continuând în celelalte Epoci - Mezozoică, Neolitică, a Bronzului și a Fierului.
Vetre și ateliere de prelucrare a silexului, a oaselor și a coarnelor de ren, cu scopul de a se produce obiecte de vânătoare și de pescuit, precum și unelte de lucru pentru minerit, au fost descoperite pe teritoriul României, care atestă vechi tehnici de exploatare minieră de peste 15 milenii.
Cel mai vechi obiect din aur descoperit până în prezent pe teritoriul României este idolul antropomorf stilizat, de la Moigrad - comuna Mirșid, județul Sălaj, despre care arheologii consideră că provine din aceeași perioadă - circa 3500 î.e.n - cu bijuteriile descoperite la Varna.
Dacă ne referim la teritoriul României, atunci se poate spune că minerii Epocii Bronzului au fost tracii, iar cei ai Epocii Fierului, strămoșii direcți ai poporului român, geto-dacii și apoi dacii, care, în special în timpul lui Burebista și Decebal, când statul dac, centralizat și puternic, deținea bogățiile țării, au ridicat la cote înalte îndeletnicirea extragerii și prelucrării minereurilor utile, cu precădere cele metalifere, dar și a diverselor materiale și sorturi de piatră, necesare în primul rând marilor construcții civile și militare de apărare. Pe lângă aur, se mai exploatau argintul, plumbul, cuprul, fierul, sarea și piatra.
Din Epoca Fierului, secolele VI - VII î.e.n., datează și descoperirea grupului de statuete antropomorfe la Baia de Criș - Transilvania, reprezentând mineri cu ciocane târnăcop, fixate sub centură, având în spate un sac sau coș pentru transportul minereului. Autorul apreciază că acestea sunt primele statuete din lume care înfățișează meseria de miner.
Cucerirea Daciei de către romani, în urma războiului din 105 - 106 e.n. a marcat o nouă etapă în istoria societății de pe teritoriul carpato-danubiano-pontic caracterizată, în general, prin procesul de împletire dintre civilizația geto-dacă și cea romană, proces prin care fondul cultural dacic s-a îmbogățit prin receptarea unor componente de bază ale culturii și civilizației romane.
Un mare avânt ia în epoca romană extragerea metalelor, mai ales a aurului. Minele de aur din Munţii Apuseni sunt exploatate acum prin numeroase galerii, plane înclinate şi puţuri; aur se mai obţinea şi din nisipurile râurilor, prin spălare. Fiind proprietate imperială, minele de aur erau exploatate direct de statul roman; centrul exploatărilor miniere era la Alburnus Maior (Roşia Montană), iar centrul administrativ la Ampellum (Zlatna). Pe lângă aur, se mai exploatau, în aceeaşi zonă, argintul şi plumbul. Mine de cupru se aflau la Micia (Veţel - Deva), iar fierul era extras de la Ghelar şi Teliuc, în ţinutul Hunedoarei.
Pe scară largă se mai exploatau piatra şi sarea, în care Dacia era foarte bogată.
În Dobrogea s-a exploatat intens piatra de construcţie şi zăcămintele de fier şi de cupru. În toate oraşele dobrogene existau ateliere metalurgice şi de olărie.
O nouă etapă de dezvoltare; lumini și umbre
În perioada Evului Mediu, activitatea minieră, valorificarea bogățiilor minerale din subsolul României au cunoscut un continuu progres, cu excepția unor momente când, din cauza unor împrejurări istorice vitrege, mineritul a fost oprit sau redus la nivelul satisfacerii unor minime nevoi. Pentru această perioadă, s-a putut constata, în comparație cu perioada anterioară, o intensificare a punerii în valoare a zăcămintelor de minereuri de cupru și fier în scopul confecționării uneltelor de lucru, în special pentru domeniul agriculturii.
Pentru măcinarea minereului aurifer, minierii din Transilvania au început să utilizeze șteampurile, mai întâi în Munții Apuseni și, apoi, la Baia Mare, preluând meșteșugul de la minerii germani, colonizați în aceste regiuni. Șteampurile au revoluționat tehnologia extragerii aurului, înlocuind mojarele și râșnițele și rămânând singurul utilaj de măcinare până la apariția morilor. Bateriile de șteampuri, care au cunoscut la noi o dezvoltare deosebită în mineritul aurifer erau formate din câte 3 - 5 săgeți (bare) grele verticale, dotate cu un manșon spre capătul lor de sus, care patinau în ghidaje. Săgețile erau ridicate prin manșon de camele unui ax orizontal rotit manual sau de o roată hidraulică.
Munca femeilor și copiilor în domeniul mineritului este consemnată în documentele vremii începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Condițiile de muncă și de salarizare a minerilor erau din ce în ce mai grele spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului următor. Lipsa aproape totală a mijloacelor de protecție și a asistenței medicale corespunzătoare provocau mereu accidente în rândurile minerilor. Documentele oficiale înregistrează un mare număr de copii folosiți la toate minele mai importante. La Săcărâmb, de pildă, în 1771, peste 300 de persoane din personalul angajat erau copii. De asemenea, la Baia Sprie lucrau, către 1772, peste 200 de copii.
Sub impactul primei revoluții industriale
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, se declanșează prima revoluție industrială cunoscută și ca o revoluție tehnică care reușește, într-o perioadă scurtă, să schimbe lumea. Transformarea a avut în minerit un dublu susținător, atât ca domeniu de aplicare a cuceririlor științifice și tehnice, cât și ca furnizor de materii prime necesare dezvoltării ramurilor industriale și transporturilor, influențând decisiv dezvoltarea unor zone geografice. În această perioadă, la gama variată de substanțe utile ce se extrăgeau, se adaugă și cărbunele.
Cel mai important bazin carbonifer al Transilvaniei, Valea Jiului, a fost cunoscut în 1780, dar abia mai târziu, în jurul anului 1835, se efectuează aici primele lucrări de prospecțiuni și explorări mai detaliate pentru cunoașterea rezervelor de cărbune.
Cunoștințele tehnice miniere au atins, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, un nivel care a permis oamenilor de știință să încadreze într-un domeniu independent de cunoștințe tot ceea ce se știa despre originea și proprietățile minerale utile, prospectarea, explorarea și exploatarea acestora, prepararea și chiar tehnologia prelucrării lor. Toate aceste cunoștințe au fost încadrate într-o știință denumită în acel timp Știința minieră, cea mai veche știință tehnică non militară.
La mijlocul secolului al XIX-lea, are loc cristalizarea relațiilor de producție capitaliste și pe teritoriul țării noastre, ceea ce a marcat începutul unei noi etape în evoluția generală a societății românești. Relațiile capitaliste s-au dezvoltat și s-au focalizat în minerit și siderurgie, unde s-au creat condiții favorabile formării industriei capitaliste. În acest sens, se disting două perioade: prima, până la sfârșitul Primului Război Mondial, iar a doua - în intervalul dintre Marea Unire și încheierea celui de Al Doilea Război Mondial.
Pe calea modernizării economiei prin industrializare
După revoluția din 1848, industria din țările române înregistrează un ritm de dezvoltare mult mai alert, comparativ cu epoca anterioară, mai cu seamă în Transilvania. În Moldova și Țara Românească persistă încă relațiile feudale și, ca urmare, introducerea în producție a noilor cuceriri ale tehnicii a fost încetinită.
Într-o primă etapă, 1840 - 1870, a început să se utilizeze mașina cu abur, iar în etapa 1870 - 1900 a avut loc o dezvoltare progresivă a mineritului, datorată, în mare parte, și ridicării nivelului cunoștințelor tehnice și științifice ale inginerilor pregătiți în învățământul superior tehnic.
La începutul secolului al XX-lea se înregistrează progrese substanțiale în modernizarea unora dintre compartimentele de bază ale activității din minerit. Un factor important l-a constituit introducerea unor surse noi de energie care au înlocuit forța fizică umană și animală: energia aburului - 1838, energia electrică - 1894, energia pneumatică - 1900.
Astfel, încă din perioada 1902 - 1903, la Lupeni se foloseau picamere tip Hardy și Elliot și mașini de forat realizate în atelierele societății Uricani - Valea Jiului. În 1907, la Lupeni erau folosite 5 perforatoare pneumatice și 5 haveze.
În 1911, în Valea Jiului existau 30 de haveze și 217 ciocane de abataj, precum și 17 compresoare care produceau aerul comprimat.
Mine de lignit și de cărbune brun au fost deschise și exploatate într-o serie de bazine situate atât în interiorul, cât și în exteriorul arcului carpatic: Bazinul Zarandului, Bazinul Almașului, Bazinul Bihorului, Bazinul Borsec - Bilbor, Bazinul Țării Bârsei, Bazinul Comănești, Bazinul Carbonifer Doicești, Bazinul carbonifer Schitu - Golești, Zona Olteniei cu bazinele Rovinari, Motru și Jilț.
În extracția minereurilor de fier s-a consemnat o concentrare a producției în Banat (Ocna de Fier, Dognecea) și în Poiana Ruscă (Ghelar, Teliuc), restul minelor existente pe teritoriul României reducându-și treptat activitatea.
Extracția minereurilor de metale prețioase, după stagnarea din jurul anului 1848, cunoaște o perioadă de înflorire, concentrându-se, la rândul ei, în zona Munților Apuseni și în regiunea Baia Mare. Acțiunea de concentrare a lucrărilor de extragere s-a desfășurat în majoritatea minelor.
Din punct de vedere legislativ, au apărut reglementări clare privind regimul minier din România. În acest sens, sunt de amintit Regulamentul Organic (1831 - Țara Românească și 1832 - Moldova), Codul Civil (1864), Legea Minelor (1895), care, cu modificările din 1900 și 1906, va funcționa până după Primul Război Mondial.
Începând cu secolul al XX-lea, mineritul a cunoscut cele mai favorabile condiții de dezvoltare - ritmul accentuat al producției, sporirea numărului și mărimii întreprinderilor, creșterea adâncimii de exploatare, introducerea, pe scară largă, a mecanizării. Necesitatea asigurării condițiilor de lucru a pus în fața științei miniere o serie de probleme mai mari și mai complexe decât în trecut.
Drumul spre apogeu și... căderea liberă
În perioada României Mari, între cele două războaie mondiale, mineritul din România a progresat mult, obținând o serie de realizări tehnice, mai importante fiind: introducerea, atât la minele de minereuri, cât și la cele de cărbune, a perforajului mecanic - rotativ electric și percutant pneumatic; generalizarea, în mineritul de sare, a metodei de exploatare cu camere mari trapezo-dreptunghiulare și introducerea havezelor pentru tăierea sării; aplicarea metodei de exploatare cu front lung de abataj la minele de cărbuni din bazinul minier Valea Jiului; extragerea cărbunelui în abataje folosind haveze și lucrări de perforare-împușcare; folosirea scocurilor oscilante și a transportoarelor cu raclete pentru transportul producției în abataje; susținerea galeriilor în inele și ziduri de bolțari, iar a abatajelor cu stâlpi metalici; introducerea la zăcămintele de minereuri a metodei de exploatare cu înmagazinarea minereului; construirea uzinelor moderne pentru prepararea cărbunelui în Valea Jiului și a cianurațiilor pentru minereurile aurifere; introducerea separatoarelor electromagnetice la uzinele de preparare a minereurilor de fier; folosirea excavatoarelor cu acțiune intermitentă în cariere, iar din punct de vedere legislativ trebuie menționată Constituția din 1923 și Legea minelor din 1924, care prevedeau că zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului, sunt proprietatea statului, dar se ține seama de drepturile câștigate.
În lucrare, se prezintă bogățiile minerale ale României după anul 1948, arătându-se că, deși zăcămintele de substanțe minerale utile din România sunt de dimensiuni mici sau cel mult medii, neîntâlnindu-se zăcăminte de talie mare și foarte mare decât în cazul depozitelor de sare și roci utile, oamenii locului au obținut reale performanțe la extragerea și valorificarea lor.
Exploatării zăcămintelor de substanțe minerale și tehnologiilor de preparare și valorificare a diverselor minerale aplicate până în anul 1990 li s-a acordat o parte importantă a cărții, susținută de explicații și de o parte grafică edificatoare.
Nu sunt uitate nici investițiile din perioada 1948 - 1990, caracterizate prin: dotarea minelor cu mașini și utilaje și pentru îmbunătățirea condițiilor de muncă și de trai ale muncitorilor; construirea de capacități noi de producție, moderne; valorificarea unor resurse minerale care nu erau de cea mai bună calitate și câteodată în condiții de zăcământ mai dificile.
După anul 1948, spre a se satisface cerințele de cadre tehnice ale noii industrii, s-a optat pentru o dezvoltare semnificativă a cercetării științifice, proiectării și învățământului tehnic superior și mediu. În carte se acordă un spațiu corespunzător evoluției și realizărilor acestor instituții și se subliniază rolul Institutului de Mine (astăzi, Universitatea) din Petroșani la formarea inginerilor minieri, electromecanicilor minieri, topografilor minieri și inginerilor de preparare, dar și aportul deosebit la cercetarea științifică teoretică și aplicativă.
Introducerea în producție a rezultatelor cercetării științifice realizate de institutele de cercetare-proiectare și în învățământul superior, în domeniul exploatării și valorificării substanțelor minerale utile, a avut drept rezultat un real progres tehnic în mineritul românesc, care, în mod concret se poate sintetiza în: aplicarea unor metodologii și procedee moderne în cercetările geologice pentru sporirea eficienței economice a acestora, introducerea unor metode de exploatare cu eficiență economică ridicată, îmbunătățirea gradului de mecanizare a operațiilor grele și cu volum mare de muncă, introducerea unor tehnologii perfecționate de săpare și susținere a lucrărilor miniere, introducerea unor tehnologii noi pentru prepararea minereurilor și cărbunilor, introducerea utilajelor moderne de mare capacitate în subteran și la suprafață, asimilarea în construcție a utilajelor specifice industriei miniere din țară, modernizarea utilajului existent.
Din dorința de a asigura, în totalitate, necesitățile economiei românești cu substanțe minerale numai din producția internă, s-au comis și unele exagerări și greșeli, în sensul forțării deschiderii și punerii în exploatare a unor zăcăminte care ulterior s-au dovedit a fi total nerentabile pentru exploatare și valorificare (se exemplifică punerea în exploatare a sulfului din Munții Călimani, a zăcămintelor de șisturi bituminoase de la Anina, a zăcămintelor de minereuri de fier de la Vârfu Bou - Rușchița, a zăcămintelor de bauxită de la Ohaba - Ponor, a nisipurilor cu conținut de metale grele de la Chițucu, a zăcămintelor de cărbune de la Câmpul lui Neag - Valea Jiului); în cazul zăcămintelor de minereuri, multe dintre minele, carierele și uzinele de preparare puse în funcțiune nu au fost dotate cu utilajele cele mai performante existente pe plan mondial la momentul respectiv: instalații mobile de perforat, mașini de încărcat, excavatoare, camioane, mori, pompe, celule de flotație; s-au făcut programe de asimilare a principalelor utilaje din fluxurile tehnologice, dar care nu s-au finalizat în totalitate sau au fost realizate în mod necorespunzător din cauza materialelor indigene întrebuințate sau a importului de completare făcut în mod necorespunzător; au fost realizate cu cheltuieli mari o serie de obiective de investiții și care au funcționat foarte puțin până în momentul dezafectării (de exemplu, uzina de la Moldova Nouă pentru recuperarea molibdenului, uzina de preparare de la Uricani - Valea Jiului).
Urcușuri și coborâșuri pe fluxul contradictoriu al istoriei
Odată cu trecerea României la economia de piață, începând cu anul 1990, au fost formulate și concretizate o serie de concepte strategice privind restructurarea de fond a sistemului industriei miniere care au constat, între altele, în: restructurarea tehnologică și a producției; restructurarea organizatorică și managerială; restructurarea personalului din cadrul unităților miniere; restrângerea sau sistarea activității productive la unele mine cu rezerve geologice în epuizare, precum și cu condiții geologo-miniere deosebit de grele, care aveau costuri de producție mari și foarte mari.
Din 1990 și până azi, producția industriei miniere a scăzut continuu. În acest interval, au fost trecute în conservare și închise un mare număr de unități miniere și în special exploatările miniere subterane.
Autorul consideră că, după 1990, s-au consemnat idei multe și bune, dar din care nu s-a realizat aproape nimic. Cele mai multe forțe și energii s-au concentrat pe închiderea grabnică a mineritului românesc.
Aici trebuie subliniată viziunea proprie a profesorului Dumitru Fodor privind viitorul mineritului românesc: punerea în valoare a zăcămintelor cu conținuturi sărace, dar cu volume mari de rezerve, care se pretează la exploatarea în cariere; reprocesarea reziduurilor miniere și a iazurilor de decantare cu conținut de metale; redeschiderea rezervelor care pot fi valorificate economic prin metode subterane de extracție; redeschiderea rezervelor cu elemente minerale însoțitoare, care au devenit, în actualul context tehnico-economic, de mare interes; amplificarea producției de sare bulgări și în soluție, producția de materiale de construcții și de diverse substanțe nemetalifere necesare unor sectoare de activitate, precum și producția de roci utile necesare marilor șantiere deschise pe teritoriul țării; exploatarea în continuare a zăcămintelor de cărbuni, la un nivel de producție absolut necesar economiei naționale cu rezolvarea problemelor de mediu care se impun.
Așa cum remarcam la început, autorul face un minunat laudatio minerului. La întrebarea „ce este minerul ca profesiune?", nu numai că se dă un răspuns, ci se face și un elogiu: este aducătorul comorilor subpământene la suprafață, este un om integru, cu simțul realității, este temerar, muncește cu grijă și înfruntă cu stoicism pericolele, este tenace în procesul muncii și este profund convins că succesul se ofilește și faima ruginește dacă nu sunt udate, respectiv lustruite prin muncă zi de zi, crede cu tărie în Dumnezeu.
În ultimul capitol al cărții se face o trecere în revistă a mineritului mondial. Lumea mineritului mondial este o lume bipolară constituită din sectorul minier la scară mare, eficient și bine organizat, care produce aproximativ 70% - 75% din producția mondială de substanțe minerale utile și sectorul minier la scară mică, neorganizat sau cu o organizare precară.
Minele au fost și vor rămâne o parte vitală a economiei naționale și, deci, va trebui să i se dea importanța cuvenită acestui sector de activitate din cadrul economiei naționale.
*
Dacă despre preocupările oamenilor de-a lungul veacurilor poți afla în multe scrieri mai vechi sau mai noi, despre evenimentele faste sau mai puțin faste prin care au trecut te poți, de asemenea, documenta, despre cum se lucra pentru utilizarea rocii în folosul lor, de la începuturi și până în prezent, peste ani va rămâne ca o mărturie deosebit de prețioasă lucrarea de înaltă ținută științifică a autorului, care a desfășurat o autentică muncă de sisif.
Pentru toate acestea, profesorul Dumitru Fodor trebuie felicitat și rugat să ne mai încânte cu astfel de lucrări pentru ca generațiile viitoare să cunoască istoria mineritului și importanța covârșitoare a acestei îndeletniciri pentru progresul omenirii.
Alte articole



